O înțelegere creștină a Cuvântului lui Dumnezeu

Pentru a înțelege în mod corect doctrina biblică a Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să ne focusăm pe cuvintele care deschid Evanghelia Sfântului Apostol Ioan: ”la început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu” (In.1,1) și mai apoi, citim: ”și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl” (In.1,14). Sfântul Apostol Ioan folosește un limbaj asemănător și în debutul primei sale Epistole acolo unde ne spune:

”ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieții - pentru că viața a fost arătată, și noi am văzut-o și mărturisim despre ea și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl și care ne-a fost arătată - deci ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim și vouă, ca și voi să aveți părtășie cu noi. Și părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Cristos” (1In.1.1-3).

Vedem faptul că în ambele pasaje, Sfântul Apostol Ioan îl numește pe Domnul Isus Cristos ca fiind: ”ὁ Λόγος” sau ”Cuvântul”, lucru care, cel puțin la prima vedere pare destul de straniu deoarece nu este un lucru obișnuit să de gândim la ”cuvânt” ca fiind o persoană. În mod normal, prin expresia: ”cuvânt” înțelegem o combinație de sunete pe care le înțelegem într-un sens deja definit. Sunetele formează cuvinte iar aceste cuvinte, în funcție de cultură, au o însemnătate anume pentru individ sau pentru un grup social. Cu siguranță însă nu suntem deloc obișnuiți ca prin expresia: ”Cuvântul” să înțelegem o persoană după cum Sfântul Apostol Ioan afirmă.

Acest ”Cuvânt”, ne spune Sfântul Apostol Ioan, există din eternitate în unire perfectă cu Dumnezeu. De fapt, acest ”Cuvânt” este chiar Dumnezeu. Apoi, aflăm faptul că acest cuvânt s-a întrupat, devenind om și trăind printre noi. Este interesant faptul că Sfântul Apostol Ioan a văzut ”Cuvântul” devenit om cu proprii lui ochi și, de aceea, mărturia lui este una de încredere. În conformitate cu afirmațiile Sfântului Apostol Ioan, Cuvântul lui Dumnezeu este o persoană, o persoană umană pe care Sfinții Apostoli o identificau cu însuși Dumnezeu, o persoană care este cu Dumnezeu Tatăl din veșnicie, dar care: ”când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege” (Gal.4,4). 

În Duminica Cincizecimii (Rusaliile), ucenicii: ”toți s-au umplut de Duhul Sfânt și vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală” (Fap.4,31). Ce este acest: ”Cuvânt al lui Dumnezeu”? Sfinții Apostoli au predicat cu toții faptul că Domnul Isus Cristos a venit să salveze lumea prin viața, moartea și învierea sa. Sfântul Apostol Paul le spune evreilor din Antiohia Pisidiei faptul că: "Cuvântul lui Dumnezeu trebuia vestit mai întâi vouă” (Fap.13,46). Cuvântul acesta reprezintă mesajul despre ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în și prin Isus Cristos. Acest mesaj a fost purtat pretutindeni de către ucenicii Domnului Isus Cristos. Aceștia au vorbit pretutindeni despre lucrurile pe care le-au văzut și le-au auzit personal, trimițând în permanență la persoana lui Isus Cristos ca Domn și Mântuitor, spunând: ”crede în Domnul Isus, și vei fi mântuit tu și casa ta" (Fap.16,31). Domnul Isus Cristos însuși ne-a spus că privind la El, noi îl vedem pe Tatăl și faptul că ceea ce El ne vorbește sunt pe deplin cuvintele Tatălui (vezi In.14:9 și 24).

Chiar înainte de întruparea Fiului său, Dumnezeu ”a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri” (Ev.1,1). Vechiul Testament abundă în dovezi în acest sens. Termenul ”cuvânt” - în limba ebraică: דָּבָר citit: dabar - apare în Vechiul Testament de aproximativ cinci sute de ori. În aceste scrieri ale Vechiului Testament, Dumnezeu este evidențiat ca fiind Dumnezeu care vorbește; Dumnezeu care comunică cu creaturile sale; Dumnezeu care se revelează în moduri accesibile înțelegerii umane pentru ca aceștia să îl poată înțelege.

Vechiul Testament ne spune faptul că Dumnezeu ”a vorbit [...] în multe rânduri și în multe chipuri” (Ev.1,1). Înainte de căderea în păcat, Dumnezeu a vorbit nemijlocit cu Adam (Gen.2,16-17); apoi, după cădere, El a vorbit cu Noe (Gen.6,13) și, mai apoi, cu Avraam (Gen.12,1-3). Prin rugul în flăcări, Dumnezeu i-a vorbit lui Moise (Ex.3,4-6); apoi, la Muntele Sinai, Dumnezeu i-a vorbit lui Moise și i-a dat acestuia două table de piatră ”scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Ex.31,18). În alte ocazii, Dumnezeu a vorbit cu Moise ”gură către gură” (Num.12,8). Iosua a făcut o copie a cuvintelor lui Moise și, de asemenea, el a făcut ”un legământ cu poporul [și] a scris aceste lucruri în cartea Legii lui Dumnezeu” (Ios.24,25-26). După moartea lui Iosua, Dumnezeu a ridicat în Israel pe Judecători care au prefațat lucrarea Sfinților Profeți. Regele David, în timp ce fugea de Împăratul Saul, a cântat astfel: ”Duhul Domnului vorbește prin mine, și cuvântul Lui este pe limba mea” (2Sam.23,2). Dumnezeu a vorbit apoi prin Sfinții Profeți după cum Sfântul Profet Amos își începe profeția: ”așa vorbește Domnul” (Am.1,3). O caracteristică aparte a Vechiului Testament este aceea că Dumnezeu s-a revelat prin cuvintele sale unor oameni care, în ciuda faptului că ei rostesc aceste cuvinte, recunosc că acestea vin exclusiv de la Dumnezeu ci nu sunt cuvintele lor. 

Cuvântul lui Dumnezeu nu este nici mai mult și nici mai puțin decât ”respirația” lui Dumnezeu, este ceea ce Dumnezeu a vorbit în mod direct oamenilor aleși de el. De aceea, ceea ce acești oameni aleși au vorbit sau au scris reprezintă, în totalitate, ceea ce Dumnezeu a spus. Fie că Dumnezeu a vorbit direct, fie că s-a folosit de agenți umani, puterea Cuvântului este mereu aceeași. Cuvântul lui Dumnezeu exprimă ceea ce Dumnezeu ne spune și, indiferent de maniera în care acesta ajunge la noi, Cuvântul acesta are aceeași putere pe care a avut-o la creațiune.

De asemenea, Cuvântul lui Dumnezeu își împlinește întotdeauna scopul. Prin Sfântul Profet Isaia, Dumnezeu ne spune: ”căci, după cum ploaia și zăpada se coboară din ceruri și nu se mai întorc înapoi, ci udă pământul și-l fac să rodească și să odrăslească, pentru ca să dea sămânță semănătorului și pâine celui ce mănâncă, tot așa și cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele” (Is.55,10-11).

Până la acest moment ne-am focusat pe Cuvântul întrupat, adică pe persoana divino-umană a Domnului nostru Isus Cristos, și pe modul în care acest Cuvânt a fost revelat de către Dumnezeu în mod direct sau prin persoane alese special. Întrebarea care se pune acum este următoarea: mai ne vorbește Dumnezeu în prezent? Și dacă o mai face, când și cum o face? O altă întrebare care se naște este, de data aceasta legată de Sfânta Scriptură. Este Sfânta Scriptură în totalitatea ei și cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu sau Sfânta Scriptură doar conține în paginile ei Cuvântul lui Dumnezeu alături de cuvintele acelor oameni care au scris-o?

Cel mai simplu mod în care putem să definim Sfânta Scriptură este să spunem despre ea că este o colecție de documente cu care Biserica Creștină se identifică și pe care le consideră ca fiind sacre. Fiecare dintre aceste documente sau cărți au un autor uman care a scris în anumite circumstanțe istorice și culturale; autori care au avut un fond educațional diferit și, de asemenea, abilități și stiluri literare diferite. Mai trebuie să remarcăm faptul că acești oameni aveau statut social diferit, de la împărați și erudiți până la pescari și păstori de oi. Atât Vechiul cât și Noul Testament prezintă caracteristicile unor scrieri ocazionale, pregătite să răspundă unor situații istorice precise. Avem de-a face cu o varietate de stiluri literare precum: proză, poezie, relatări istorice, proverbe, parabole, rugăciuni, imnuri, scrisori, legăminte, crezuri religioase, predici dar și adevărate tratate de teologie.

Nu există nici un paragraf în Sfânta Scriptură care să ne specifice faptul că scriitorii umani ar fi primit de la Duhul Sfânt un vocabular sau o gramatică cerească ci, din contră, ni se spune faptul că acești oameni au utilizat un vocabular și o gramatică specifică contextului istoric, cultural și lingvistic din care proveneau. Există, de asemenea, suficiente dovezi care atestă faptul că cel puțin o parte dintre autorii umani ai Sfintei Scripturi au făcut cercetări individuale – desigur că sub călăuzirea Duhului Sfânt ci nu independent de acesta - și au avut surse adiacente pentru redactarea scrierilor lor. Nu există nici un fel de dovadă biblică în care să se susțină faptul că aceste scrieri sfinte au fost redactate în ceruri și apoi coborâte la oameni prin Duhul Sfânt.

De-a lungul secolelor, creștinii au considerat Sfintele Scripturi ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu și și-au fundamentat învățătura pe aceste scrieri. Pană pe la debutul Secolului al XVIII-lea, cel puțin în teorie, toți creștinii care au adoptat Reforma Lutherană credeau cu tărie faptul că Vechiul Testament și Noul Testament reprezintă Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Dar mai putem să vorbim despre acest lucru și în prezent?

Din nefericire, cei mai mulți dintre creștini răspund astăzi negativ la această întrebare. Ba mai mult, Sfânta Scriptură este obiectul a numeroase atacuri critice care pun la îndoială inspirația, ineranța și autoritatea acestor cărți sfinte considerate pentru cel puțin optsprezece veacuri ca fiind cu adevărat Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu. Din păcate, multe Bisericii așa numite ”Protestante” au adoptat o atitudine critică a Sfintelor Scripturi și nu le mai privesc ca pe un fundament al gândirii și credinței lor. Metoda criticii istorice, care a debutat undeva pe la jumătatea Secolului al XVIII-lea, a declarat faptul că Sfânta Scriptură este exclusiv un produs uman și, în consecință, aceasta trebuie studiată și criticată în aceeași manieră ca oricare alt document uman. Fiind declarate drept un produs uman, Sfânta Scriptură era văzută ca fiind o lucrare care conține erori și care nu este demnă de încredere. Concluzia finală a acestei teologii liberale, dezvoltată începând cu Secolul al XVIII-lea, este că Sfânta Scriptură nu este și nu poate să fie Cuvântul lui Dumnezeu. Teologii liberali reiau întrebarea diavolului cu care a adus neamul omenesc în robia păcatului: ”oare a zis Dumnezeu cu adevărat?” (Gen.3,1).

Afirmațiile teologiei liberale care consideră Sfânta Scriptură drept un produs exclusiv uman nedemn de încredere, sunt însă contrazise de însăși afirmațiile Sfintei Scripturi. Atât Vechiul Testament cât și Noul Testament afirmă faptul că sunt mai mult decât un produs uman. Autorii umani ai Sfintei Scripturi își identifică scrierile cu Cuvântul lui Dumnezeu și nu văd nici o contradicție în acest lucru. Acest lucru este atât de bine concluzionat de către Sfântul Apostol Paul care afirmă că: ”toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2Tim.3,16). Cuvântul tradus în limba română pentru ”insuflat” este cuvântul din limba greacă: θεόπνευστος (citit: theopneustos), cuvânt care înseamnă: ”respirat” cu sensul de aerul care iese din gură și produce vorbirea. Cu alte cuvinte, afirmația Sfântului Apostol Paul poate sa fie tradusă astfel: ”toată Scriptura este vorbirea lui Dumnezeu”.

Sfântul Apostol Petru confirmă și el acest lucru atunci când spune despre autorii Sfintelor Scripturi faptul că: ”oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfant” (2Pt.1:21). Și Sfântul Apostol Paul afirmă, în acord cu Sfântul Apostol Petru, faptul că aceste scrieri sunt: ”nu cu vorbiri învățate de la înțelepciunea omenească, ci cu vorbiri învățate de la Duhul Sfânt” (1Cor.2,13). Concluzia unanimă a scrierilor din Vechiul Testament și Noul Testament este aceea că aceste scrieri sunt inspirate divin.

Nu de puține ori, scriitorii Noului Testament au afirmat faptul că anumite evenimente din viața lui Cristos sunt rezultatul împlinirii profețiilor din Vechiul Testament. De asemenea, citim faptul că Vechiul Testament a fost scris pentru instruirea noastră, ceea ce face ca Vechiul Testament să transmită un adevăr unic pentru om. Domnul Isus Cristos spune faptul că: ”Scriptura nu poate fi desființată” (In.10,35). Aceasta a fost și concluzia Bisericii Creștine din primele veacuri iar această concluzie a fost susținută de însăși promisiunea lui Isus Cristos care spune: ”Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (In.14,26). De aceea, Biserica lui Cristos a fost, secole de-a rândul, convinsă de faptul că Sfintele Scripturi sunt Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Oricine afirmă faptul că aceste scrieri conțin erori se află în opoziție clară față de toate afirmațiile Sfintei Scripturi. 

Dar, oare nu este o eroare în sine să afirmi faptul că Sfintele Scripturi sunt Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu doar pentru că ele însele afirmă despre sine acest lucru? Afirmațiile Sfintelor Scripturi conform cărora sunt Cuvântul lui Dumnezeu sunt pentru creștini o mărturisire de credință și creștinii acceptă prin credință ci nu prin deducție rațională faptul că Sfintele Scripturi sunt inspirate de către Dumnezeu. Credincioșii adevărați nu simt nevoia să dovedească acest lucru deoarece ei se bazează, exclusiv prin credință, pe promisiunile Domnului Isus Cristos și pe puterea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt este cel care mărturisește despre inspirația și ineranța Sfintelor Scripturi. Sfânta Scriptură este strâns legată de persoana Domnului Isus Cristos și ea nu poate să fie despărțită de credința în Isus Cristos care, așa cum am văzut, spune faptul că Domnul Isus Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu devenit trup. De fapt, mărturisim faptul că Domnul Isus Cristos însuși este cheia care deschide revelația scrisă a lui Dumnezeu iar exact acestă cheie le lipsește celor care resping Cuvântului lui Dumnezeu. Prin faptul că noi avem încredere în Cristos, acest lucru ne face să ne încredem și în faptul că Sfintele Scripturi sunt Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, deoarece acestea, spune însuși Domnul Isus Cristos: ”mărturisesc despre Mine” (In.5,39).

Isus Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu, Isus Cristos este centrul credinței noastre, în El, ”făgăduințele lui Dumnezeu, oricâte ar fi ele, toate în El sunt "da"; de aceea și "Amin" (2Cor.1,20). Aceste promisiuni ne spun faptul că Sfânta Scriptură este inspirată de către Dumnezeu și ea este: ”de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire” (2Tim.3,16). Prin această Sfântă Scriptură, în Isus Cristos, noi suntem ”zidiți împreună, ca să fiți un locaș al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Ef.2,20) iar, mai apoi: ”voi, după ce ați auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), ați crezut în El și ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit” (Ef.1,13). Prin puterea acestui Cuvânt, Duhul Sfânt lucrează și astăzi în toți aceia care cred ”nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfășurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morți și L-a pus să șadă la dreapta Sa, în locurile cerești” (Ef.1,19-20). Aceasta este vestea cea bună a lui Dumnezeu pentru copiii săi.

Accesează varianta video a articolului aici: