Poruncile lui Dumnezeu și voia sa pentru oameni

Titlul acestei prelegeri ar putea fi și „Poruncile lui Dumnezeu”. Totuși, este de preferat titlul ales pentru a continua discuția despre relația dintre Lege și Evanghelie în contextul păcatului. Voia lui Dumnezeu pentru oameni, deși este exprimată în porunci, este evidențiată în distincția dintre Lege și Evanghelie. Fiind o chemare la mântuire, voia lui Dumnezeu este în același timp și Lege dar este și Evanghelie.

Voia lui Dumnezeu se face cunoscută oamenilor prin porunci. Cea mai importantă și decisivă este Prima Poruncă a Decalogului. Martin Luther considera Prima Poruncă ca fiind una dintre formele în care vine Evanghelia. Reformatorul o vedea ca fiind extrem de semnificativă, întrucât Evanghelia ni se înfățișează imediat și sub forma unei porunci dumnezeiești. Cuvintele „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău” exprimă, pentru Martin Luther, esența Evangheliei. Aceste cuvinte ne cheamă la credință, cerându-ne să îl lăsăm doar pe Dumnezeu să ne fie Dumnezeu. Această chemare are toată seriozitatea unei porunci.

Martin Luther a înțeles și a recunoscut că exprimarea Evangheliei sub forma unei porunci ajută credința în orice vreme de îndoială și disperare. Luther a folosit această învățătură atât pentru sine, cât și pentru alții. În timpul luptelor sale spirituale interioare din mănăstire, duhovnicul său nu îi putea aduce liniște sufletului nici prin absoluțiune și nici prin alte mângâieri. Atunci, Johannes Staupitz i-a răspuns plângerilor despre ispite întrebându-l dacă știe faptul că Dumnezeu însuși ne-a poruncit să nădăjduim în mila lui. Aceste cuvinte au fost punctul de cotitură pentru Reformatorul de la Wittenberg. Martin Luther povestește faptul că a fost atât de întărit prin acest singur cuvânt a înțeles faptul că trebuie să se încreadă total în cuvântul absoluțiunii. Forma de poruncă prin care Evanghelia i s-a adresat l-a ajutat să creadă. Această experiență a rămas hotărâtoare pentru relațiile sale pastorale cu alții. Luther îi îndrepta mereu pe cei care se îndoiau și disperau spre Prima Poruncă spunându-le că Dumnezeu ne-a poruncit să nădăjduim și să credem în El. Luther afirma faptul că atunci când ne îndoim de mila lui Dumnezeu și disperăm, păcătuim împotriva Primei Porunci.

Prima Poruncă este de bază. Este cea mai mare poruncă deoarece este porunca din care izvorăsc toate celelalte. De aceea, Prima Poruncă este cea care ne poruncește credința sau încrederea în harul lui Dumnezeu în orice vreme. Prima Poruncă face apel la inima întreagă a omului și cere ca acesta să-și pună toată încrederea doar în Dumnezeu și în nimeni altcineva. Prima Poruncă ne cere ca Dumnezeu să fie cinstit de noi ca Dumnezeu, adică ne cere să îi dăm lui Dumnezeu adevărata cinstire și adevărata închinare care-I sunt plăcute Lui. Cine crede promisiunea lui și cine nădăjduiește numai în El, acela se încrede cu adevărat în Dumnezeu, în puterea Lui, în adevărul și în bunătatea Lui. Curăția inimii pe care o voiește Dumnezeu constă exact în această credință. Și numai această credință face ca tot ceea ce facem să fie curat. Fără credință, nici o inimă nu este curată; iar fără curăție a inimii, nici o lucrare nu este adevărată și curată. Împlinirea Primei Porunci înseamnă împlinirea tuturor celorlalte; și nici o altă poruncă nu este cu adevărat împlinită dacă Prima Poruncă nu este împlinită.

Credința prin care Îl cinstim pe Dumnezeu ca Dumnezeu se exprimă în mod special prin închinare. Aceasta este singura jertfă a Noului Testament, cea mai nobilă și mai înaltă închinare adusă lui Dumnezeu.

Rugăciunea, împreună cu mulțumirea și lauda, este manifestarea încrederii noastre în Dumnezeu. Martin Luther spune adesea că trebuie să aducem cererile noastre înaintea lui Dumnezeu pentru că el însuși ne poruncește să facem acest lucru. Nu avem libertatea de a alege dacă să-l chemăm pe Dumnezeu sau nu în necazurile și nevoile vieții noastre, atât cele exterioare, cât și cele lăuntrice. Dimpotrivă, Dumnezeu vrea să fie cinstit și tratat ca Dumnezeu tocmai prin faptul că ne întoarcem către el în vreme de nevoie. Desigur, este necesar să-l chemăm pe Dumnezeu în orice vreme de necaz și ispită. Dar duhul rău încearcă cu toată puterea să ne împiedice să facem acest lucru. Satana încearcă, de asemenea, să ne facă să ne îndoim că suntem vrednici să ne rugăm înaintea măreției sfinte a lui Dumnezeu. Singurul remediu final și decisiv împotriva acestui lucru este să ne amintim că Dumnezeu nu doar ne promite că va asculta rugăciunea, ci și ne poruncește să ne rugăm, sub pedeapsa mâniei sale veșnice. 

Trebuie să izgonim sugestiile diavolului cu porunca lui Dumnezeu. Doar aceasta și nimic altceva îl face pe diavol să se oprească. Credința curajoasă îi cere ceva lui Dumnezeu pentru că se încrede în promisiunea Sa. Puterea ei motivatoare finală, decisivă și eficace provine din ascultarea de porunca lui Dumnezeu. Martin Luther exprimă acest lucru cu cea mai mare putere în Catehismul Mare unde ne spune faptul că este datoria noastră să ne rugăm pentru că Dumnezeu ne-a poruncit acest lucru. Rugăciunea, așadar, este poruncită la fel de strict și solemn ca toate celelalte porunci, cum ar fi să nu ai alți dumnezei, să nu ucizi, să nu furi etc. Astfel, Dumnezeu ne poruncește să îl chemăm în orice nevoie. Dumnezeu nu a lăsat acest aspect la latitudinea noastră ci este datoria și obligația noastră să ne rugăm dacă vrem să fim creștini. Martin Luther ne spune că nu ține de alegerea mea dacă mă rog sau nu, ci este datoria și obligația mea să mă rog iar toate rugăciunile noastre trebuie să se bazeze pe ascultarea față de Dumnezeu.

Credința se manifestă mai departe în dorința noastră de a împlini poruncile lui Dumnezeu cu o ascultare plină de bucurie. Credința ne face gata să suferim orice rău de dragul Lui și să ne riscăm viața, bunurile și onoarea pentru El.

Porunca de a-l iubi pe aproapele stă alături de porunca de a-l iubi pe Dumnezeu. În opinia lui Martin Luther, acestea nu sunt două porunci, ci una și aceeași. Dumnezeu mă îndreaptă către aproapele meu. Dumnezeu nu dorește nimic de la noi pentru sine, ci doar să credem în el. Dumnezeu nu are nevoie de faptele noastre de ascultare pentru sine. Însă are nevoie de ele pentru aproapele nostru.

Martin Luther este de părere că iubirea față de aproapele devine calea prin care îl iubim pe Dumnezeu. Slujindu-l pe aproapele nostru, noi îi slujim lui Dumnezeu Însuși. Dumnezeu este prezent pentru mine în aproapele meu. Luther predica faptul că îl găsim pe Cristos pe orice stradă și chiar în fața ușii noastre. Această idee îi condamnă pe cei care voi să spună că sunt dispuși să îi slujească lui Dumnezeu dacă Dumnezeu însuși ar veni să le ceară ajutor. 

Pentru Martin Luther, acest adevăr este cuprins în întruparea lui Cristos. Prin faptul că a luat asupra Sa forma omului și chipul unui slujitor, Cristos a dorit să întoarcă dragostea noastră, care era greșit îndreptată în sus, către cer, și s-o îndrepte complet în jos, către aproapele nostru. Credința noastră nu trebuie să-L caute pe Dumnezeu în dumnezeirea Sa din cer, ci în omenirea lui Cristos. Același lucru este valabil și pentru iubirea noastră. Deoarece Dumnezeu s-a făcut om, iubirea noastră față de Dumnezeu trebuie să se arate ca iubire față de oameni. Dumnezeu este foarte aproape de noi, adică în oameni. Acest lucru este la fel de adevărat pentru dragoste cât și pentru credință. Astfel, înțelegerea iubirii de către Martin Luther este complet determinată de credința sa în întrupare.

După cum Dumnezeu nu are nevoie și nici nu vrea ca noi să-i oferim altceva în mod direct decât credința noastră. Tot astfel nu trebuie să facem absolut nimic altceva pentru a primi mântuirea de la Dumnezeu decât să primim harul prin credință. Aceasta este mântuirea noastră. Nu avem nevoie de nimic mai mult pentru mântuire, spunea Luther.

Dar aproapele nostru are mare nevoie de faptele noastre, spunea tot Martin Luther. De dragul aproapelui nostru — nu al nostru și nici pentru propria mântuire — trebuie să ne folosim viața pentru a-l sluji. Din acest motiv, nimeni nu ar trebui să trăiască pentru sine. Fiecare om este creat și născut pentru ceilalți. Asta înseamnă că fiecare om este născut ca să iubească și să-și slujească aproapele. Tot ceea ce avem trebuie să fie folosit pentru a sluji. Luther afirma faptul că tot ceea ce nu este folosit în slujire este furat de la Dumnezeu. Dacă nu folosim tot ce avem pentru a-l sluji pe aproapele nostru, îl jefuim de ceea ce noi îi datorăm potrivit voii lui Dumnezeu. Din acest motiv, Martin Luther spune în mai multe rânduri, cu mare fermitate că viața pe care cineva o trăiește pentru sine și nu pentru aproapele este o viață blestemată. Și iarăși, spunea Luther, viața pe care omul n-o trăiește pentru sine, ci pentru aproapele său, slujindu-i cu învățătură, cu îndemn, cu ajutor sau orice altceva este o viață binecuvântată.

Iubirea față de aproapele are în comun cu credința această trăsătură: omul care iubește este în afara lui însuși și trăiește pentru celălalt. În credință, el nu trăiește pentru sine, nu se bazează pe sine, ci pe mila lui Dumnezeu. În iubire, el nu trăiește pentru sine, ci pentru ceilalți. Astfel, omul care crede și iubește trăiește într-o formă specială de ieșire din sine.

Bogățiile, spunea Luther, ar trebui să curgă spre cei săraci. Iubirea anulează distanța dintre cel drept și cel păcătos. Omul drept nu vrea să stea în alt loc decât lângă cel păcătos. Iubirea împarte atât bunurile, cât și poverile. Îmi ajut aproapele să-i port povara și astfel îi dau o parte din ceea ce Dumnezeu mi-a dăruit mie. Locul nostru potrivit înaintea lui Dumnezeu este alături de omul care poartă o povară grea, care este căzut și vinovat; ba chiar îi iau locul. Astfel, iubirea este întotdeauna pe deplin angajată în slujirea celorlalți cu tot ceea ce avem. Ea devine astfel o substituție nelimitată, adică o participare frățească și înlocuitoare în condiția sa. 

Porunca lui Dumnezeu cere, așadar, iubire. Trebuie să iubim — acest lucru determină nu doar fapta pe care suntem chemați să o facem, ci și realitatea ei personală în noi. Porunca lui Dumnezeu mai cere ca voința noastră să fie motivată doar de voia bună a lui Dumnezeu, adică de plăcerea curată în Legea sa, și ca această voință să fie în întregime a noastră.

Porunca lui Dumnezeu trebuie, prin urmare, împlinită doar de dragul lui Dumnezeu. Spus negativ, aceasta înseamnă că ascultarea nu poate avea loc ca un mijloc către un scop, ci trebuie să fie o ascultare pură, care are sens tocmai pentru că corespunde voii bune a lui Dumnezeu. Baza ei trebuie, așadar, să fie strict teonomă(provenit de la Dumnezeu) și nu heteronomă (provenit de la om). Martin Luther face astfel distincție între ascultarea adevărată și cea motivată de scopuri lumești, cum ar fi considerații legate de onoare și rușine în societatea umană. Chiar dacă cineva poate considera că un astfel de apel la onoare și rușine este necesar în educarea tinerilor, acest apel este incompatibil cu esența poruncii lui Dumnezeu și cu ascultarea adevărată pe care Dumnezeu o voiește. Cel care caută ascultarea adevărată nu are nevoie de un astfel de motiv. El se lasă mișcat, sau cel puțin ar trebui să se lase mișcat, de porunca lui Dumnezeu însăși, adică prin frică, încredere și iubire față de Dumnezeu. Activitatea determinată de preocuparea pentru onoare și rușine poate fi bună în ochii lumii, dar în judecata lui Dumnezeu nu este bună și nu are nicio valoare.

Ascultarea nu trebuie folosită pentru a obține mântuirea în lumea viitoare. Descrierea pe care Martin Luther o face copiilor lui Dumnezeu corespunde poruncii divine. Astfel, copiii lui Dumnezeu fac ceea ce este bine pentru că îl iubesc pe Dumnezeu ci nu din motive egoiste. Ei nu caută nicio răsplată decât să îl bucure pe Dumnezeu și să facă voia Lui. Ei ar fi dispuși să facă binele chiar dacă — ceea ce nu este posibil — n-ar exista nici recompensă, nici pedeapsă, nici cer și nici iad. Copiii lui Dumnezeu știu însă faptul că Dumnezeu le va răsplăti ascultarea. Dar cine ascultă pentru că dorește această răsplată, nu ascultă cu adevărat și, prin urmare, pierde răsplata. Astfel de oameni nu caută gloria și voia lui Dumnezeu, ci urmăresc egoist propriul lor bine chiar și în relația lor cu Dumnezeu. Nimeni nu poate și nici nu trebuie să înțeleagă sau să dorească împărăția lui Dumnezeu ca împlinire a dorinței sale naturale de fericire. Dimpotrivă. Împărăția aceasta este ea însăși fericire. Suntem fericiți când Dumnezeu domnește în noi și noi suntem împărăția Lui. Așadar, trebuie să dorim ca Dumnezeu să domnească în noi — ceea ce este cu adevărat fericirea noastră — pentru ea însăși și nu ca mijloc de mântuire. Altfel, nu vom primi nici Împărăția, nici mântuirea. Căci aceasta din urmă este doar urmarea Împărăției. Mântuirea este reversul voii lui Dumnezeu. Nu putem dori mântuirea doar de dragul mântuirii. Pe scurt, trebuie să fim evlavioși pur și simplu pentru a fi evlavioși — adică pentru Dumnezeu.

Martin Luther își exprimă foarte clar respingerea eudemonismului (căutarea fericirii ca scop suprem), când spune faptul că orice facem din frică de pedeapsa cu care ne amenință Legea sau din dorința pentru răsplata pe care o promite Legea, nu este lucrarea noastră proprie, ci lucrarea Legii, care a fost smulsă de la noi prin amenințări sau lingușeli. O astfel de activitate nu exprimă voința noastră personală, ci doar constrângerea psihologică exercitată de către Lege, în măsura în care aceasta amenință sau lingușește. Martin Luther înțelege astfel în mod negativ conceptul paulin al faptelor Legii. Noi nu ne punem nicio nădejde în faptele Legii. Dumnezeu, însă, cere fapte care să fie cu adevărat ale noastre pentru că fiecare trebuie să fie mântuit prin propriile sale fapte.

Interpretarea lui Martin Luther asupra poruncii lui Dumnezeu este, așadar, ferm opusă oricărui eudaimonism etic, inclusiv varietății sale religioase transcendentale. Voia omului care face ceea ce porunca cere trebuie să fie complet și pur orientată către bine și către voia cea bună a lui Dumnezeu. Motivația sa trebuie să fie curată și simplă, fără a căuta în mod ascuns propria fericire. Immanuel Kant a încorporat severitatea acestei cerințe în filosofia sa practică. El spunea faptul că activitatea unui om ar trebui să fie determinată exclusiv de respectul pentru Legea morală. Însă, de aici încolo Immanuel Kant și Martin Luther se despart în gândirea lor.

Immanuel Kant știe că inima și centrul Legii morale biblice este porunca de a-l iubi pe Dumnezeu și pe aproapele. Și chiar explică faptul că a-l iubi pe Dumnezeu înseamnă a ne face plăcere să împlinim poruncile lui, iar a-l iubi pe aproapele înseamnă a ne face plăcere să facem tot ceea ce suntem datori lui. Legea, însă, nu poate porunci ca aceasta să ne placă, ci, spunea Kant, noi doar să ne străduim să ne placă. A-ți plăcea să faci ceea ce este bine este un ideal pe care ar trebui să ne străduim să-l atingem într-un proces constant, dar nesfârșit, de apropiere de el.

Dar ceea ce este doar un ideal pentru Immanuel Kant - căci omul are întotdeauna nevoie de autoconstrângere, adică să fie interior împins să facă ceea ce nu-i place pe deplin – este exact ceea ce Martin Luther vede ca fiind porunca clară a lui Dumnezeu pentru oameni. Și această poruncă nu este dată ca un obiectiv către care trebuie să tindem fără a-l atinge vreodată, ci ca ceea ce trebuie să fim chiar aici și chiar acum, în prezent. Un ideal poate aștepta, pe când o poruncă, nu!

Astfel, Immanuel Kant atenuează puterea poruncii lui Cristos pentru că vede omul așa cum este în realitate și știe că nu putem atinge împlinirea unei cerințe atât de înalte. Martin Luther, însă, lasă porunca să spună exact ceea ce spune, chiar dacă nimeni nu o poate împlini pe deplin. Dumnezeu cere să iubim acum, astăzi! Asta înseamnă că porunca lui Dumnezeu trebuie ascultată cu o inimă bucuroasă și în spirit de libertate. Dumnezeu nu acceptă autoconstrângerea ca fiind o direcție validă. Întregul om trebuie să asculte cu sentimentele sale, cu impulsurile involuntare și dorințele emoționale. Dumnezeu nu cere doar ascultare prin voința conștientă, ci ne cere tuturora o ascultare de Lege din adâncul inimii noastre. Nu ni se permite să simțim că am fi preferat să nu fi cunoscut porunca și să nu fi existat. Dimpotrivă, trebuie să ne bucurăm de ea fără a o pune la îndoială. Tot ceea ce nu facem spontan, cu toată ființa noastră – ca și cum ar fi un lucru de la sine înțeles – adică acele acțiuni morale care exprimă doar voința noastră conștientă, dar contrazic dorințele noastre secrete, nu au valoare în ochii lui Dumnezeu. Adesea, Luther se întreba cum ar putea o faptă care izvorăște dintr-o inimă reticentă și împotrivitoare să-I placă lui Dumnezeu. Trebuie să ai o dorință pentru curăție la fel de mare precum ai avut pentru desfrânare, răspundea tot el. Aceasta înseamnă că binele trebuie să devină la fel de natural pentru noi cum a fost răul pentru omul nostru cel vechi. Și trebuie să ne îndreptăm către bine cu toată ființa noastră și cu aceleași impulsuri de bază. Bucuria este o parte necesară a facerii binelui.