O critică Lutherană Confesională a Ecumenismului post-modern

CONFUZIA TEOLOGICĂ A ECUMENISMULUI MODERN

Una dintre cele mai frecvent rostite formule ale ecumenismului contemporan este aceea potrivit căreia „toți credem în același Dumnezeu”, indiferent de confesiune, tradiție sau doctrină. Expresia este, mai nou, valabilă inclusiv în dialogul creștinilor cu religiile non-creștine. Această afirmație, aparent inofensivă și „unionistă”, ascunde în realitate o confuzie dogmatică profundă, care ignoră însăși esența credinței creștine: revelația de sine a lui Dumnezeu în Isus Cristos, așa cum este mărturisită în Sfânta Scriptură și sumarizată în Crezurile Ecumenice ale Bisericii Creștine Primare.

Teologia Luterană Confesională nu poate accepta o astfel de formulare decât în sensul ei cel mai riguros, adică în sensul determinat exclusiv de către Sfânta Scriptură. Aceasta deoarece Dumnezeul adevărat nu este o abstracție filozofico-religioasă comună, ci este cu adevărat Dumnezeul care se descoperă pe sine omului în și prin persona lui Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Domnul și Mântuitorul nostru. Oriunde Domnul Isus Cristos Cristos este negat ca fiind Fiul lui Dumnezeu, Domnul și Mântuitorul nostru; este minimalizat sau este redefinit în orice alt fel, acolo nu mai poate fi vorba despre ”credința în același Dumnezeu”, chiar dacă limbajul religios rămâne pare să rămână foarte asemănător.

DOCTRINA LUTERANĂ DESPRE DUMNEZEU ȘI REVELAȚIA SA ÎN CRISTOS ȘI SCRIPTURĂ

Confesiunile Luterane din Secolul al XVI-lea afirmă fără echivoc faptul că adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu se realizează doar prin Cuvântul Său revelat și prin Fiul Său, Isus Cristos. În Confesiunea Augustana, Articolul I, citim astfel:

„Bisericile noastre, cu consimțământ comun, învață că decretul Conciliului de la Niceea cu privire la unitatea esenței divine și la cele trei Persoane este adevărat și trebuie crezut fără nicio îndoială; adică, există o singură esență divină care este numită și care este Dumnezeu: eternă, fără trup, fără părți, de putere, înțelepciune și bunătate infinite, Creatorul și Păstrătorul tuturor lucrurilor, vizibile și invizibile; și totuși există trei Persoane, de aceeași esență și putere, care sunt coeterne: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”

Această mărturisire fermă a Reformei Lutherane exclude orice formă de teologie care nu-l recunoaște pe Domnul Isus Cristos drept Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat și Mântuitorul nostru, după cum spune și Crezul Niceo-Constantinopoletan: ”Domn, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii, Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat, de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut”

Prin urmare, nu putem afirma că împărtășim același Dumnezeu cu aceia care resping dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos, lucrarea Sa mântuitoare sau realitatea Dumnezeului Trinitarian: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Dumnezeul creștin nu este un concept generic de divinitate, așa cum adesea îl interpretează filozofia, ci este cu adevărat Dumnezeul Treimic revelat în Cristos, după cum citim în Sfânta Scriptură.

PROBLEMA FALSULUI ECUMENISM ȘI A RELATIVISMULUI DOCTRINAR

Afirmația „toți avem același Dumnezeu” este adesea folosită pentru a justifica o unitate vizibilă bazată pe sentimente ci nu pe adevărul revelat de însuși Dumnezeu. Dar Sfânta Scriptură ne avertizează cu privire la faptul că unitatea adevăratei Biserici nu poate fi una mecanică sau sentimentală, ci trebuie să fie o unitate în adevăr, după cum citim: ”Consacră-i în adevăr! Cuvântul tău este adevăr” (Ioan 17:17).

Când diversele confesiunile creștine afirmă lucruri contradictorii despre cine este Dumnezeu și despre cum lucrează el mântuirea omului păcătos  - mai precis învățături cu privire la harul lui Dumenzeu, la Legea și Evanghelia lui Cristos, la Sfintele Sacramente, la justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu sau la persoana Domnului Isus Cristos - nu mai putem vorbi despre ”același Dumnezeu”, ci putem să vorbim cel mult despre reprezentări diferite ale divinului.

Sfântul Apostol Paul scria corintenilor astfel:

”chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar predica o altă evanghelie în afară de aceea pe care v-am predicat-o, să fie anátema!” (Galateni 1,8)

respectiv:

„dacă vine cineva și vă propovăduiește un alt Isus decât Cel pe care L-am propovăduit noi […] primiți un alt duh și o altă evanghelie” (2 Corinteni 11:4).

Astfel, Sfântul Apostol Paul recunoaște existența unor pseudo-cristologii, a unui ”alt Isus”, a unui ”alt duh”, care produc un fals creștinism. În consecință, împreună cu Sfântul Apostol Paul, spunem și noi faptul că nu orice comunitate creștină care folosește numele lui „Isus Cristos” predică același Dumnezeu.

„AVEM TOȚI ACELAȘI DUMNEZEU” – O AFIRMAȚIE INCOMPATIBILĂ CU DOCTRINA JUSTIFICĂRII

Teologia Lutherană afirmă faptul că întreaga cunoaștere a lui Dumnezeu trebuie să fie interpretată pe fundamentul solid al doctrinei justificării numai prin har, numai prin credință, numai de dragul lui Cristos, acestea fiind strigătele Reformei Lutherne: Sola Gratia, Sola Fide, Solus Christus. Despre această doctrină, Teologia Lutherană afirmă fără echivoc faptul că este „articolul prin care Biserica stă sau cade” (articulus stantis et cadentis ecclesiae). Nimeni nu poate să fie Lutheran dacă nu crede faptul că păcătosul este declarat justificat de către Dumnezeu numai prin har, numai prin credință, numai de dragul lui Cristos. Mai mult, Teologia Lutherană afirmă faptul că nimeni nu poate aparține Bisericii Creștine dacă nu crede și nu mărturisește această învățătură fundamentală, chiar dacă, aparent, portă numele de creștin și vorbește despre Isus Cristos.

Prin urmare, Dumnezeu nu este cunoscut cu adevărat decât în actul mântuirii omului păcătos în și prin Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, ca se dă pe sine la moarte pentru iertarea păcatelor celor păcătoși. Cel care nu recunoaște că omul este justificat de către Dumnezeu în și prin Cristos, numai prin credință, fără niciun aport al faptelor umane, chiar dacă vorbește despre „Dumnezeu” și despre ”Isus Cristos” nu se raportează la Dumnezeul și la Cristosul despre care vorbește Sfânta Scriptură ci ci la un idol al rațiunii filozofico-religioase post-moderne.

Reformatorul Martin Luther avertiza împotriva teologiei care caută un Dumnezeu „gol”, în afara Cruci, spunând cuvintele: ”Qui vult Deum absque Christo, is diabolum habet” sau  „Cine caută pe Dumnezeu în afara lui Cristos găsește pe diavolul însuși.” (Comentariu la Psalmul 5).

Așadar, un Dumnezeu conceput fără Cristos, Fiul lui Dumnezeu care se dă pe sine însuși ca jertfă pentru păcatele noastre și pentru justificarea noastră înaintea lui Dumnezeu, este un idol, iar închinarea adusă acestui idol, fie el și pictat drept „creștin” în aparență, nu este închinare adevărată ci este o idolatrie abominabilă înaintea lui Dumnezeu.

CRITERIUL CRISTOLOGIC AL ADEVĂRULUI: „CINE ESTE DUMNEZEU?”

Întrebarea cea mai dificilă este acesta: „toți creștinii cred în același Dumnezeu”? O astfel de întrebare nu poate primi un răspuns afirmativ decât acolo unde Cristosul mărturisit este același cu Cristosul despre care ne vorbește Sfânta Scriptură, adică Dumnezeu adevărat și om adevărat, Răscumpărătorul lumii, care lucrează mântuirea păcătorului în și prin  mijloacele harului. 

Dacă Cristos nu este recunoscut ca Dumnezeu și om pe deplin, atunci credința respectivă nu este creștinism adevărat ci este idolatrie. Dacă lucrarea de mântuire pe care Cristos a săvârșit-o prin moartea și prin învierea sa nu este considerată suficientă pentru mântuire, și se afirmă faptul că omul trebuie să își aducă propria contribuție prin diverse fapte de pietate, oricare ar putea să fie acestea, atunci credința respectivă nu este creștinism adevărat ci este idolatrie. Dacă mijloacele harului – predicarea Cuvântului, Absoluțiunea și administrarea Sfintelor Sacramente - sunt negate ca instrumente prin care Dumnezeu aduce mântuirea păcătosului sau spiritualizate, atunci prezența lui Dumnezeu iar este anulată iar credința respectivă nu este creștinism adevărat ci este o formă de idolatrie. Acolo unde Domnul Isus Cristos nu este predicat ca Mântuitor concret, Dumnezeu întrupat și prezent cu noi, nu se poate vorbi despre ”același Dumnezeu”, chiar dacă numele ”creștin”, ”Cristos” și „Dumnezeu” sunt păstrate în limbajul religios.

CONCLUZIE: UNITATEA ESTE POSIBILĂ DOAR ÎN ADEVĂRUL REVELAT

Afirmațiile „avem același Dumnezeu” și „credem în același Dumnezeu” sunt, în esență, expresii ale unei teologii creștine confuze și ale unei spiritualități creștine port-moderne, fără cruce. Biserica nu este chemată să caute o unitate sentimentală, ci unitatea fundamentată solid pe adevărul lui Dumnezeu revelat în persoana lui Isus Cristos, așa cum o citim în Sfânta Scriptură, după cum spune Formula Concordiei (SD, XI, 95): „Trebuie să se păstreze întreaga învățătură creștină pură și curată, ca poporul lui Dumnezeu să poată fi adunat și păstrat în adevărul Scripturii”.

Unitatea Bisericii este unitatea celor care mărturisesc același Cristos, același har, aceleași mijloace ale mântuirii. Acolo unde Cristos este înlocuit de o idee filozofico-religioasă comună, acolo nu mai există ”același Dumnezeu”, ci doar ecoul îndepărtat al unei religiozități omenești.

De aceea, Biserica Luterană Confesională rămâne fidelă cuvintelor Sfântului Apostol Ioan: „Cine tăgăduiește pe Fiul, n-are nici pe Tatăl; cine mărturisește pe Fiul are și pe Tatăl.” (1 Ioan 2:23). Această afirmație apostolică rezumă întreaga poziție a Bisericii Lutherane Confesionale în raport cu ecumenismul post-modern, contemporan. Dumnezeu nu este cunoscut într-un mod abstract, prin speculații filosofice sau prin experiențe religioase interioare, ci numai prin Fiul Său, care este „chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Coloseni 1:15), așa cum acesta este vorbit în Sfânta Scriptură. Orice încercare de a afirma o comuniune între confesiuni care nu împărtășesc aceeași credință în Cristosul Scripturii nu reprezintă o unitate duhovnicească, ci este o veritabilă o confuzie teologică și o trădare a Evangheliei lui Cristos.

Ecumenismul post-modern, care proclamă că toți oamenii - indiferent de credință, doctrină sau chiar morală - „au același Dumnezeu”, substituie revelația divină cu o teologie a sentimentului de tip universalist. El transformă adevărul mântuirii numai prin har, numai prin credință și numai în și prin Cristos într-un simplu simbol al iubirii generale, golit de conținutul său soteriologic. În realitate, această formă de ecumenism nu-l mărturisește pe ”Dumnezeul iubirii”, ci pe ”Dumnezeul indiferenței”, un Dumnezeu care nu judecă, nu mântuiește și nu se descoperă, ci tolerează orice formă de idolatrie în numele „iubirii”.

Biserica Lutherană Confesională afirmă, în schimb, faptul că iubirea lui Dumnezeu nu poate fi separată de Adevărul revelat a lui Dumnezeu în Cristos, așa cum îl citim în Sfânta Scriptură. Harul nu este ”universal” în sensul acceptării tuturor religiilor, ci este ”universal” doar în sensul că Domnul Isus Cristos a murit pentru toți oameni, indiferent de religie, chemându-i pe toți la pocăință și la credința adevărată așa cum acesta este revelată în Sfânta Scriptură. Adevărata iubire divină nu relativizează revelația lui Dumnezeu, ci o face cu adevărat autoritatea absolută în materie de credință. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „atât de mult] a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Acolo unde Fiul este respins, iubirea Tatălui nu poate fi cunoscută și acolo nu există creștinism adecărat.

Prin urmare, Biserica Lutherană trebuie să respingă orice formă de sincretism religios sau de „fraternitate spirituală” care, argumentând faptul că ”Dumnezeu este iubire”, ignoră afirmațiile esențiale ale credinței creștine. Unitatea în Biserică nu poate să fie niciodată rezultatul unor negocieri cu privire la doctrinele creștine așa cum acestea sunt citite în Cuvântul lui Dumnezeu și cum acestea au fost proclamate de către Biserica Apostolică, ci poate să fie doar rodul Duhului Sfânt care lucrează prin predicarea Cuvântul curat și prin administrarea Sintelor Sacramente, după cum a rânduit Domnul Isus Cristos. Unde Cuvântul nu este păstrat și predicat curat și unde Sfintele Sacramente nu sunt administrate conform instituirii lor de către Cristos, acolo Biserica nu poate recunoaște prezența ”aceluiași Dumnezeu” (cf. Confesiunea Augustana, Art.VII).

În concluzie, afirmațiile ecumenice de tipul „avem același Dumnezeu” și „credem în același Dumnezeu” trebuie judecate nu după limbajul comun al religiei port-moderne, ci după conținutul cristologic al credinței creștine. Dumnezeul adevărat este doar Dumnezeul care s-a revelat în Isus Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, răstignit și înviat pentru mântuirea oricărui om păcătos care crede Evanghelia. În afara acestei afirmații, tot ce omul numește „Dumnezeu” nu este decât un idol al propriei rațiuni sau al propriei experiențe filozofico-spirituale.

Adevărata unitate a Bisericii nu se întemeiază pe ideea unei ”divinități comune”, ci pe credința comună în Cristosul Sfintelor Scripturi, Cristosul care este prezent în predicarea Cuvântului și în Sfintele Sacramente. Numai această unitate este lucrarea Duhului Sfânt și expresia Bisericii Creștine adevărate, despre care Mântuitorul a spus: „Oile Mele ascultă glasul Meu, Eu le cunosc și ele Mă urmează” (Ioan 10:27).

Acolo unde nu se mai ascultă glasul lui Cristos care vorbește Sfânta Scriptură, glasul lui Dumnezeu nu se mai aude! Acolo unde nu se mai predică Cristos cel răstignit și înviat pentru noi și pentru a noastră mântuire, acolo nu se vorbește despre ”același Dumnezeu”. Iar acolo unde adevărul este sacrificat pe altarul unei unități iluzorii de dragul ”binelui comun” și a unei ”iubiri universale”, acolo Biserica încetează să mai fie mărturisitoare și devine o instituție religioasă lipsită de Evanghelie.

De aceea, fidelă Sfintelor Scripturi și Confesiunilor Lutherane din Secolul al XVI-lea, Biserica Luterană Confesională proclamă cu tărie: Unitatea fără adevăr nu este și nu poate să fie unitate creștină! Adevărul fără Cristos nu este adevărul lui Dumnezeu ci doar o falsă închipuire a omului post-modern. Iar Dumnezeu fără Cristos nu este Dumnezeul adevprat, ci este un idol.