UN Gând despre Cum citim Scriptura

Multe lucruri sunt acelea care fărâmițează creștinismul unei singure Scripturi. Nădăjduiesc faptul că în viitor voi expune pe larg această temă, dacă va fi voia lui Dumnezeu, alături de domnul Ionică Herea. Dsr până la momentul respectiv, foarte pe scurt,  expun doar una dintre chestiuni.

Nu puțini sunt aceia care citesc Scriptura în cheia Legii și din perspectiva unei antropologie optimiste. Mă refer la aceia care citesc Scriptura pornind de la ideea că Legea este calea spre mântuire iar omul are în sine însuși absolut toată puterea de a împlini Legea dacă se străduiește în acest sens. Nimic nou sub soare! Aceasta gândire o întâlnim în Secolul al IV-lea la Pelagius. Acesta considera faptul că, străduindu-se, orice om poate prin puterile care se afla în el, sa împlinească Legea lui Dumnezeu și să câștige mântuirea fără a avea nevoie de suportul harului lui Dumnezeu. Noul Testament este important pentru acești oameni dar este redus aproape exclusiv la perspectiva în care Domnului Isus Cristos este exemplul viu pe care Dumnezeu l-a oferit omului pentru ai arata acestuia cum trebuie omul să trăiască și să împlinească Legea. 

Rolul de mântuitor al Domnului Isus Cristos este eclipsat total iar problema păcatului este redusă la un simplu moment istoric în care Adam a manifestat o slăbiciune nefericita în viața lui, slăbiciune care a avut ca urmare devenirea lui ca ființă care experimentează moartea, suferința și ostilitatea unei lumi schimbate și distanțate de Dumnezeu. Dar viața sa spirituală nu a fost afectată mai mult decât o slăbire a capacităților spirituale și o distanțare de Dumnezeu, aspecte care conduc la nevoia unui efort sporit în a împlini Legea în vederea reapropierii de Dumnezeu și a recâștigării Paradisului pierdut.

Am constata că marea majoritate a acelora care au o astfel de abordare a Scripturii - și pe care, evident, o considera singura abordare sănătoasă - pun un accent deosebit de mult pe tot ce ține de învățătura Vechiului Testament, acordând mult prea puțină atenție Noului Testament și, aproape disprețuindu-l pe Sfântul Apostol Paul pe care îl consideră un intrus a cărui învățătură îi cam smintește pe mulți creștini. Moise este pentru ei adevărata voce a lui Dumnezeu, Cristos fiind văzut, nu arareori, ca o portavoce a lui Moise.

Astfel, găsim o direcție pelagiană sau homo-centrică a Scripturii, o interpretare care amplifică Legea și eclipsează total Evanghelia.

A doua perspectiva poartă denumirea de semi-pelagianism sau sinergism. Ea are în centru atât Legea cât și Evanghelia dar, din păcate, nu are capacitatea de a face distincția dintre ele ci sfârșește în a le amesteca. Semi-pelagienii admit faptul că omul păcătos este un om radical diferit de Adam cel creat de către Dumnezeu. Căderea în păcat nu îl face pe om doar un muritor distanțat de Dumnezeu ci îl face un om care nu îl mai vede și nu îl mai aude bine pe Dumnezeu. Totuși, omul păstrează un licăr de libertate și de capacitate spirituală iar această se manifesta în a alege să fie de partea lui Dumnezeu. Aici intervine Evanghelia. Prin har, Cristos vine la cel care îl accepta și eliberează în acesta toate puterea de a face voia lui Dumnezeu. De aici încolo, Cristos se retrage ca Mântuitor și se transformă exclusiv într-un exemplu de cum să trăiești o viață spirituală în care, prin efortul de ascultare de Lege, să urci treaptă cu treaptă în desăvârșirea cerute de Dumnezeu în Legea sa. 

Sinergismul are o perspectivă semi-optimistă asupra omului și asupra efectelor păcatului. Omul este "mort în păcat" în sensul în care are rămasă în el o libertate și o înclinație spre Dumnezeu dar, dezorientat fiind de păcat, bâjbâie fără o direcție precisă în găsirea lui Dumnezeu. Aici intervine harul. Cristos bate la ușă și celui care deschide prin propria voință și decizie, deoarece aceasta libertate rămâne în om și după căderea în păcat, Cristos îi arată calea spre Dumnezeu pentru că omul să nu mai umble rătăcind. De aici în colo, însă, depinde de voința și străduința omului să calce pe calea spre Dumnezeu, calcare care se face din perspectiva Legii lui Dumnezeu. 

Astfel, în semi-pelagianism, omul care - lămurit fiind de către harul lui Cristos cu privire la direcția care duce la mântuire - se străduiește pe sine să urmeze drumul spre mantuire prin ascultare și trăire după Lege, va întra în Împărăția Cerurilor. În schimb, dacă omul va ajunge så lenevească în ascultarea de Lege, va rata țintă și harul lui Cristos nu îi va mai aduce vreun folos anume. De aceea, harul lui Cristos trebuie să se întâlnească cu strădania omului de împlinire a alergii ca să dea rezultatul mântuitor. 

Semi-pelagianismul sau sinergismul, în definitiv, este tot o perspectivă homo-centrică a Scripturilor, o perspectivă în care Cristos joacă doar un rol secundar și episodic, rolul principal fiind cel al omului care, revitalizat de harul lui Cristos, prin străduință continuă în ascultarea de Lege, creste în sfințenie și se detașează de păcat.

A treia modalitate de abordare a Scripturii vine cu perspectivă pesimistă atât asupra omului căzut în păcat cât și asupra roadelor pe care păcatul le-a lucrat în om. Aceasta este o perspectivă monergistă care vede mântuirea ca fiind cap-coadă lucrarea harului lui Dumnezeu și care stă teologic ancorată pe distincția dintre Lege și Evanghelie. Aceasta este o interpretare cristo-centrică care pornește de la Cristos - mai precis de la întrupare, moarte și învierea - pentru al înțelege Scriptura. Este o apropiere de Scriptură care spune că Vechiul Testament trebuie så fie īnteles în lumina Noului Testament ci nu invers, așa cum este obiceiul în multe grupuri.

Această hermeneutica revitalizată de către Reforma Lutherană pornește de la antropologia pesimistă a Sfântului Apostol Paul care spune faptul că păcatul nu a creat în om doar o anumită formă de derută spirituală, distanțându-l pe om de Dumnezeu, ci păcatul l-a ucis spiritual pe um și l-a despărțit complet de Dumnezeu. Omul păcătos - adică omul natural care moștenește consecințele și vina păcatului adamic - nu este într-o stare de libertate spirituală în care îl caută pe Dumnezeu bâjbâind și este liber în voința de al accepta pe Dumnezeu ci, predă Paul și Reforma Lutherană, omul este în robia diavolului fiind dușmanul lui Dumnezeu, având mereu pasiunea de a comite păcat și de a se împotrivi lui Dumnezeu.

În perspectivă aceasta,  Cristos nu este doar un exemplu de evlavie pentru omul derutat ci este resuscitatorul omului din moartea spirituală. De aceea, el este Mântuitorul omului din păcat și, mai mult, este singura cale prin care omul păcătos poate să fie smuls realmente din păcat, din moarte și din robia diavolului. De aceea, fericit nu este omul care îl are pe Cristos ca exemplu de viețuire ci fericit este omul căruia Dumnezeu îi iartă păcatele în moartea și învierea lui Cristos.

Perspectivă aceasta introduce realitatea faptului că omul nu este drept prin eforturi proprii ci el este considerat drept prin aceea că, unit fiind cu Cristos prin har, prin credință, dreptatea lui Cristos este pe deplin imputată omului. Astfel, omul este declarat drept prin unirea cu Cristos ci nu separat de acesta. Este mântuit pentru că Dumnezeu găsește în el dreptatea lui Cristos. Dar, aceasta dreptate care mântuiește nunii aparține omului ca și când este lucrată de către om ci ea este a omului pentru că Cristos locuiește prin credință în omul iertat de păcatele.

De aceea vorbim despre justificarea numai prin Cristos, numai prin har și numai prin credință. Pentru că omul care nu este cucerit și eliberat din robie de către Cristos, prin har, prin credință, nu poate și nici nu vrea să asculte de Lege, fiind complet absorbit de robia păcatului. Omul acesta nu produce dreptatea cerută de către Dumnezeu în Legea sa. De aceea, mântuirea nu este niciodată lucrată de către Lege deoarece Legea se adresează omului cerându-i acestuia o ascultare perfectă pe care omul natural nu poate să o îndeplinească și nici măcar nu dorește. Astfel, Legea se adresează unui om care nu vrea să întoarcă un alt răspuns decât fărădelegea. 

Mântuirea se fundamentează pe Evanghelie, adică pe acțiunea prin care Cristos - dându-se pe sine Legii ca vinovat și condamnat pentru păcatele noastre - cucerește domeniul diavolului și, prin  iertarea păcatelor, Cristos ne cucerește pentru sine. Eliberat din robia diavolului prin acțiunea lui Cristos, omul este născut din nou prin iertarea păcatelor sale și Cristos începe să  domnească în el. 

Totuși, omul justificat și regenerat rămâne în această viață legat de trupul să cangrenat de păcat și, deși este un om nou, duce o continuă luptă cu păcatul spre care omul vechi îl ispitește. Tocmai aceasta luptă dintre vechiul și noul om este o exprimare a justificării și regenerării omului în Cristos. Omul nou, omul în care Duhul Sfânt a născut credință prin predicarea Evangheliei, este omul care îl iubește pe Dumnezeu și se bucură să trăiască evlavia cerută de către Dumnezeu. Omul vechi, omul carnal (firesc) continuă luptă de supraviețuire și mereu în împinge pe omul nou înapoi spre păcat. Justificarea merge mâna în mana ci regenerarea și sfințirea omului. Dar sfințirea aceasta nu se desăvârșește cât timp omul rămâne unul în trup. De aceea, omul justificat și regenerat este omul care este simul justus et peccator, adică justificat și păcătos în același timp. Dar nu este păcătos în aceeași cheie cu omul natural ci este omul justificat și regenerat care luptă zi de zi cu păcatul în procesul de sfințire pe care Duhul Sfânt îl lucrează necontenit îl el prin Evanghelia lui Cristos.

De aceea, pe tot parcursul vieții, credinciosul trăiești mereu îmbrăcat în dreptatea lui Cristos deși produce fapte duhovnicești, uneori chiar foarte multe. Dar, deși dorește voia lui Dumnezeu în viața sa și se străduiește în împlinirea voii lui Dumnezeu, eforturile sale sunt întotdeauna insuficiente. Asta nu înseamnă că nu sunt și că omul nu trebuie să se silească în acest sens. Omul justificat și regenerat produce întotdeauna roade ale credinței. Întotdeauna! Doar că aceste roade nu ating niciodată în acestă viață perfecțiunea cerută de către Dumnezeu pentru că ele se împletesc mereu și mereu cu momentele în care păcătuim. Viața creștinul este astfel, pe tot parcursul ei, un amestec de fapte duhovnicești și păcate de care se rușinează. Acest lucru devine clar ori de cate ori ne analizam prin cuvântul Legii. De aceea, credinciosul este mereu dependent de har, de Evanghelia lui Cristos, de iertarea păcatelor sale și are mereu nevoie să fie îmbrăcat cu dreptatea lui Cristos care întrece orice perfecțiune. Numai prin îmbrăcarea cu dreptatea lui Cristos, creștinul atinge perfecțiunea ascultării pe care Dumnezeu o cere.

Închei prin a spune faptul că Reforma Lutherană nu vine să spună faptul că omul natural nu este capabil de nicio faptă bună. Din contră, ea afirmă faptul că omul natural poate să îndeplinească prin propriile puteri orice formă de dreptate civilă. Discuția anterioară implică însă dreptatea spirituală pe care Dumnezeu o cere omului.