Rațiunea din perspectiva Reformei Lutherane

Martin Luther vorbește despre rațiune fără însă a o defini și fără a diferenția diversele sale manifestări și posibilități. Luther se referă întotdeauna la rațiune ca la un tot unitar. Cu toate acestea, în interpretarea afirmațiilor sale, trebuie să facem unele distincții. Pe de o parte, trebuie să distingem rațiunea în ceea ce privește relația omului cu lumea acesta de rațiunea în ceea ce privește relația omului cu Dumnezeu. În plus, trebuie să facem diferența între rațiunea ca dar al lui Dumnezeu pentru omul așa cum a fost creat inițial, rațiunea așa cum se regăsește în om după căderea în păcat și rațiunea în viața creștinului născut din nou prin auzirea Evangheliei.

Rațiunea este un dar al lui Dumnezeu, o zestre oferită de Creator umanității. Luther afirmă faptul că Dumnezeu este cel care oferă omului rațiunea și toate facultățile minții. Acest dar al lui Dumnezeu pentru om este binecuvântarea esențială și principală a vieții pământești, situându-se mult deasupra tuturor celorlalte bunuri ale acestei vieți, fiind cea mai bună și, spunea Luther, într-un anumit sens, divină. Rațiunea este cea care contribuie la diferența esențială între om și celelalte ființe vii și, de fapt, între om și tot restul creației. Prin intermediul rațiunii, omul exercită stăpânirea asupra pământului, stăpânire care i-a fost oferită de către Dumnezeu însuși (vezi Gen.1:28). Rațiunea este lumina prin care omul poate vedea și administra treburile acestei lumi. Rațiunea este sursa și purtătoarea întregii culturi. Ea a descoperit toate artele și științele, medicina și legea, și le administrează. Rațiunea se manifestă oriunde există înțelepciune, putere, industrie și onoare printre oameni în această viață. Nimic din acestea nu trebuie disprețuit; dimpotrivă, totul trebuie privit și lăudat ca un dar nobil al lui Dumnezeu pentru om.

Astfel, Martin Luther, asemenea umaniștilor și spre deosebire de scolastici, salută noua înflorire a științelor din vremea sa. Luther este, de exemplu, foarte încântat de noua artă a tiparului și o laudă ca fiind cel mai înalt și ultim dar al lui Dumnezeu înainte de sfârșitul lumii. Toate acestea au fost incluse în creație și așezate în om de către însuși Dumnezeu. Creatorul le-a oferit oamenilor puterea de a realiza aceste lucruri formidabile prin faptul că le-a așezat în ei încă de la creație. Aceasta face parte din crearea omului după chipul lui Dumnezeu, astfel încât om să poată stăpâni pământul la porunca lui Dumnezeu.

În evaluarea funcției de stăpânire asupra creației a rațiunii, Luther subliniază ceea ce el numește măreția acesteia, adică faptul că servește vieții pământești. Rațiunea are sarcina de a ordona și dezvolta această viață. Prin aceasta, limitele sale sunt de asemenea indicate.

În cadrul acestui domeniu, adică în cadrul guvernării pământești în sensul larg pe care Luther îl atribuie acestui termen, rațiunea este singura autoritate finală; ea conține în sine baza pentru a judeca și decide cu privire la reglementarea și administrarea corectă a problemelor pământești, cum ar fi economia și politica. În aceste chestiuni, Scriptura, predicarea creștină și teologia nu au nimic de spus. Sfânta Scriptură și Evanghelia nu ne învață cum să facem legi corecte sau cum să administrăm treburile statului. Toate acestea țin de rațiunea umană care, în sine, a fost oferită oamenilor de către Dumnezeu la creațiune. Acest lucru este valabil nu doar pentru drept și guvernare, ci și pentru toate celelalte arte. În aceste domenii, teologia nu are altă sarcină decât să permită rațiunii să-și ocupe locul, să o recunoască și să mărturisească faptul că este creația lui Dumnezeu. După cum vom observa în continuare, rațiunea omului căzut are nevoie în mod special de această afirmare a faptului că este creația lui Dumnezeu.

Omul, după cădere, nu și-a pierdut capacitatea rațională de a înțelege, de a reglementa și de a modela lumea într-o anumită măsură. Dumnezeu nici nu a retras poziția de conducere a rațiunii umane în ceea ce este domeniul ei. Totuși, omul căzut abuzează de rațiune și de realizările sale legitime în două moduri. Omul natural este atât de conștient de faptul că posedă rațiune și că poate realiza lucruri mărețe cu ajutorul ei, încât uită de Dumnezeu, care i-a oferit acest dar al rațiunii. Astfel, omul mândrește cu realizările proprii în loc să mărturisească, așa cum ar fi corect, cu umilință și recunoștință faptul că reușitele sale se datorează lui Dumnezeu. Omul se înalță pe sine nu doar prin conștientizarea de sine și prin încrederea în sine, prin care ia gloria lui Dumnezeu ca Creator și dătător al tuturor lucrurilor, ci și prin acțiunea sa autonomă pe baza rațiunii.

Urmându-și propriile dorințe și pofte, omul natural denaturează funcția pe care Dumnezeu i-a dat-o rațiunii, anume aceea de a avea grijă de lume. Omul devine preocupat de propria sa satisfacție, de propriul său avantaj și de propria onoare, mai degrabă decât de intențiile lui Dumnezeu pentru lume. În loc să fie ascultător față de voia Creatorului, omul natural tratează lumea creată în mod arbitrar. Rațiunea ca atare, cu capacitățile sale logice, tehnice și culturale, nu este distrusă de cădere în păcat, dar ea ajunge să fie folosită pentru a servi stima păcătoasă de sine și auto-glorificarea omului păcătos. În acest punct, rolul rațiunii în relația dintre Dumnezeu și om devine evident.

Rațiunea omului căzut este una carnală. Martin Luther spune acest lucru despre  întreaga natură umană, cuprinzând în acesta: rațiunea naturală, simțurile, liberul arbitru, ba chiar întreaga lume a omului. Toate acestea aparțin împreună și, în mare parte, sunt sinonime. Când Luther spune într-unul dintre imnurile sale faptul că liberul arbitru urăște judecata lui Dumnezeu, oricare dintre aceste concepte ar putea înlocui liberul arbitru. Aceasta deoarece toate sunt oarbe și incapabile să-L vadă pe Dumnezeu, natura reală a omului, situația sa reală și păcatul care îl înrobește.

În ceea ce privește relația omului cu Dumnezeu, rațiunea a primit cunoștințe, atât etice, cât și religioase. Martin Luther a subliniat întotdeauna faptul că rațiunea umană posedă Legea naturală. Nicio proclamare a voii lui Dumnezeu sau a Legii date lui Moise nu ar avea sens pentru oameni dacă Legea nu ar fi scrisă în inimile lor. În același mod, rațiunea are o cunoaștere generală despre Dumnezeu și despre ceea ce îi datorează omul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, spune Luther, rațiunea știe că există un Dumnezeu. Totuși, modul în care omul utilizează acest patrimoniu etic și religios arată că rațiunea a participat la căderea omului, adică, prin căderea în păcat, rațiunea a devenit carnală și înrobită de către diavol. De aceea, în relația omului natural cu Dumnezeu, rațiunea stă în contradicție cu adevăratul Dumnezeu, așa cum acesta se revelează omului prin cuvântul său.

Rațiunea este prinsă în limitele acestei lumi. Realitățile și posibilitățile pământești sunt standardul său suprem de judecată, iar ea nu se poate elibera de acestea. Rațiunea respinge tot ceea ce nu se conformează acestui standard. Recunoaște doar ceea ce se aliniază evaluării sale asupra realității. Prin urmare, rațiunea exclude Cuvântul lui Dumnezeu și credința. Cuvântul proclamă mântuirea ascunsă a lui Dumnezeu. Ceea ce Evanghelia promite este de necrezut, imposibil și absurd de acceptat pentru rațiune deoarece depășește orice experiență posibilă și orice capacitate naturală de înțelegere. Iar credința se ocupă exact cu aceste imposibilități. Credința se ocupă de lucruri imposibile rațiunii. Cu alte cuvinte, credința transcende rațiunea. Credința crede împotriva rațiunii. Ea crede împotriva propriei inimi, împotriva propriilor sentimente și împotriva propriei experiențe. Cuvântul lui Dumnezeu și rațiunea — la fel și credința și rațiunea — se află într-o opoziție clară una față de cealaltă. Ceea ce predică Cuvântul și ceea ce credința mărturisește ca fiind realitate, rațiunea consideră a fi o absurditate irealistă. Rațiunea contrazice atât Cuvântul lui Dumnezeu cât și credința care acceptă Cuvântul. De aceea, rațiunea nu poate produce de la sine credința. Numai Dumnezeu poate oferi credința, iar acest lucru se întâmplă în opoziție cu rațiunea și natura umană căzută.

Limitarea rațiunii la treburile acestei lumi este, în același timp, o restricție umanistă, care o limitează la conceptele și postulatele minții și dreptății omenești. Astfel, rațiunea pretinde ca Dumnezeu să acționeze conform conceptelor umane despre dreptate dacă dorește să rămână Dumnezeu pentru om. Rațiunea, așadar, nu poate vedea, auzi sau înțelege minunata activitate a lui Dumnezeu, dimensiunile supraomenești ale dreptății Sale, dialectica acțiunilor și domniei Sale și paradoxul prin care El își ascunde dreptatea și bunătatea sub opusul lor. Acestea depășesc capacitatea rațiunii de a înțelege, iar rațiunea se împiedică mereu de ele. Misterul întrupării, al divinității lui Cristos și al Sfintei Treimi sunt, de asemenea, dincolo de înțelegerea rațiunii. Rațiunea poate înțelege unitatea lui Dumnezeu, dar nu și trinitatea persoanelor în unitate. Din acest motiv, ereziile cristologice și trinitare din istoria doctrinei sunt atribuite mereu încercărilor rațiunii naturale de al cunoaște pe Dumnezeu.

Această limitare umanistă a rațiunii este deosebit de evidentă în faptul că rațiunea este captivă în moralism. Rațiunea gândește despre calea mântuirii în termeni legaliști. Rațiunea omului natural este atât de coruptă și a devenit atât de oarbă prin căderea în păcat, încât pur și simplu nu poate gândi la nicio altă cale de justificare a omului înaintea lui Dumnezeu decât calea dreptății faptelor. Rațiunea caută constant să aducă ceva înaintea lui Dumnezeu pentru a arăta cât de multe a realizat. Rațiunea înțelege Legea până la un anumit punct dar nu poate înțelege Evanghelia și o găsește respingătoare. Nu știe și nu înțelege nimic despre magnitudinea și puterea harului lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu acceptă ca drepți pe cei care sunt și rămân păcătoși. Conceptul lui Martin Luther de „simul justus et peccator” adică omul care este „în același timp drept și păcătos,” este dincolo de capacitatea rațiunii de a înțelege sau de a crede. De fapt, rațiunea găsește această idee ca fiind cu adevărat jignitoare. În chestiunile legate de mântuire, prin urmare, rațiunea nu este nimic altceva decât prostie. De aceea, rațiunea trebuie să fie reînnoită miraculos înainte de a putea crede în Evanghelie.

Toate acestea sunt ceea ce înțelege Martin Luther atunci când numește rațiunea ca fiind o curvă sau o  prostituată. Aceasta deoarece Luther erau foarte îngrijorat de faptul că găsea această rațiune în filozofie, în teologia scolastică, printre entuziaști (anabaptiști și reformați) și printre eretici.

Dar conflictul dintre Cuvântul lui Dumnezeu și rațiune sau între credință și rațiune nu este ultimul cuvânt. Desigur, rațiunea s-a rătăcit prin vanitatea ei păcătoasă. Dar totuși trebuie să facem distincție cu privire la rațiune - așa cum facem în om însuși - între esența creată de Dumnezeu și distorsionarea acelei esențe de către păcat. De fapt, nu este suficient doar să facem distincția între ele ci trebuie și să le păstrăm separate una de cealaltă. Omul natural, deși este incapabil să facă acest lucru, poate reuși doar atunci când a fost mai întâi iluminat prin Duhul Sfânt și eliberat, adică atunci când aude Evanghelia și o crede. Doar atunci Dumnezeu lucrează în om capacitatea de a respinge distorsionarea rațiunii prin păcat. Rațiunea distorsionată a omului nejustificat trebuie să moară. Dar în același timp, esența rațiunii este readusă la viață și regenerată prin Cuvânt. În acest proces, rațiunea – deși rămâne dată de Dumnezeu așa cum noi rămânem același om –devine ceva complet nou, la fel cum natura noastră, de exemplu, după regenerare, nu este distrusă, ci este transformată, nu este eliminată, ci este iluminată.

În timp ce rațiunea era anterior opusă și antagonistă față de Cuvântul lui Dumnezeu și față de credință, acum, fiind iluminată de către Duhul Sfânt, se lasă determinată de Cuvânt și de credință. Astfel, rațiunea regenerată servește credinței ca un instrument excelent și este utilă ca dar al reflecției sau ca dar al proclamării elocvente. Rațiunea regenerată devine chiar teologică și ajută credința să înțeleagă corect și să explice Scriptura. Teologia lui Luther ilustrează și dovedește perfect faptul că acest lucru poate să se întâmple și chiar se întâmplă.

după The Theology of Martin Luther, Paul Althaus