DUMINICA AD TE LEVAVI

Har, milă și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos.

Cuvântul lui Dumnezeu vine la noi revelându-l pe Dumnezeu în două mari predici: predica Legii și predica Evangheliei. Mărturisirile Lutherane de Credința ne învață că aceasta este structura fundamentală a Scripturii și este singura cale corectă de a-l cunoaște pe Dumnezeu. Una dintre aceste predici răsună la Muntele Sinai, acolo unde Dumnezeu ni se revelează în sfințenie înfricoșătoare și în judecată. Cealaltă predică răsună la Ierusalim, acolo unde Dumnezeu vine în persoana Fiului Său nu pentru a judeca, ci pentru a mântui. 

În textul nostru din Prima Duminică din Advent, Domnul Isus Cristos intră în Ierusalim într-un chip total diferit de manifestarea lui Dumnezeu de pe Muntele Sinai. Aici nu mai vedem foc, tunete și trâmbițe care cutremură pământul, ci un Rege smerit, blând, călare pe un măgar - un Rege care vine nu să condamne, ci să aducă mântuire.

Pentru a înțelege cu adevărat frumusețea intrării Domnului nostru Isus Cristos în Ierusalim, trebuie să ne întoarcem pentru un moment la coborârea lui Dumnezeu pe Muntele Sinai. Acolo, Scriptura ne arată un tablou înfricoșător: „au fost tunete, fulgere şi un nor gros pe munte, și tot poporul a fost cuprins de spaimă” (Ex.19,16). Dumnezeu poruncește ca nici măcar poalele muntelui să nu fie atinse. Moartea era pedeapsa pentru cel care trecea hotarul impus prin Lege de Dumnezeu. Aceasta este predica Legii. La Muntele Sinai, Dumnezeu sfânt întâlnește omul păcătos. 

Legea șui Dumnezeu cere perfecțiune absolută: „voi să-mi fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (Lev.20,26). Această cerință nu este una nedreaptă. Din contră, Scriptura ne spune că Legea este ”dreaptă, sfântă și bună” (Rom.7,12).  Dar păcatul din om transformă ceea ce este bun în ceva care condamnă. Sfântul Apostol Paul spune: „porunca dată spre viață mi s-a descoperit că este spre moarte” (Rom.7,10).

La Multele Sinai, poporul nu a văzut un Dumnezeu rău, ci un Dumnezeu drept. Dar, confruntat cu dreptatea lui Dumnezeu, păcătosul nu poate decât să tremure, după cum citim: „Temeți-vă de Dumnezeu… căci a venit ceasul judecății Lui!” (Apoc.14,7). Păcatul este cel care ne face să ne temem, nu Dumnezeu. Păcatul este cel care ne pune în conflict cu Legea. Și acolo unde păcatul întâlnește Legea, verdictul este inevitabil: vinovăție și moarte (Rom.3,19). Așa arată predica Legii: clară, necruțătoare, luminoasă ca un fulger care dezvăluie tot ceea este ascuns. Aceasta este lucrarea necesară a lui Dumnezeu: să distrugă orice urmă de mândrie, orice iluzie că omul se poate îndreptăți singur. 

Dar Adventul nu ne lasă la Sinai. Adventul ne duce la Ierusalim.

La Ierusalim îl vedem pe același Dumnezeu al Sinaiului, dar venind într-un mod cu totul diferit. Profeția dată prin Profetul Zaharia ne pregătește pentru această schimbare uluitoare: „Iată, Regele tău vine la tine: drept și smerit, umil și călare pe un măgar” (Zah.9,9). Această imagine contrastează total cu Sinaiul. Acolo Dumnezeu vine în puterea gloriei Sale înfricoșătoare; aici Dumnezeu vine în smerenia întrupării. La Sinai, Dumnezeu coboară pe munte interzicând apropierea oamenilor; aici El intră în mijlocul oamenilor, primind strigătele lor de bucurie. 

Aceasta este predica Evangheliei: Dumnezeu vine la noi nu pentru a ne cere sfințenie, ci pentru a ne dărui sfințenia Fiului Său. Nu pentru a ne alunga, ci pentru a ne primi. Nu pentru a ne ucide, ci pentru ași da viață pentru noi. Intrarea Domnului în Ierusalim este începutul misiunii sale finale pe pământ: aceea de a merge spre cruce pentru a purta păcatele întregii lumi. Poporul strigă „Osana Fiului lui David!” care un strigăt al recunoașterii și al rugăciunii: „Doamne, mântuiește-ne!” Și Domnul vine la noi tocmai pentru acesta. Pentru a ne mântui!

Intrarea lui Cristos în Ierusalim nu poate fi înțeleasă fără cruce. Teologia crucii, atât de centrală credinței noastre lutherane, ne arată că Dumnezeu își manifestă puterea nu în glorie ci în smerenie, suferință și aparentă slăbiciune. „Puterea Mea se împlinește în slăbiciune” (2Cor.12,9). Cristos vine ca Împărat, dar nu un împărat al gloriei, ci un împărat al jertfei. Tronul lui nu este făcut din aur, ci din lemn. Încoronarea lui nu se face cu pietre prețioase, ci cu niște spini. Gloria lui nu este aclamația mulțimilor, ci batjocura soldaților. 

Dar în acest aparent eșec stă cel mai mare triumf al istoriei. Profetul Isaia ne arată în detaliu această lucrare: „El era disprețuit… om al durerii… El a purtat suferințele noastre… era străpuns pentru păcatele noastre… prin rănile Lui suntem vindecați”(Is.53,3-5). Aici se împlinește Evanghelia. Cristos nu vine doar să ne dea un exemplu moral, nici doar ca să ne învețe cum să trăim, ci vine să ia asupra lui ceea ce noi nu putem purta: povara și condamnarea păcatului, blestemul Legii și moartea.

Când Cristos intră în Ierusalim, nu o face doar pentru poporul de atunci, ci o face și pentru noi. În Cristos, relația omului cu Dumnezeu este schimbată fundamental. La Muntele Sinai, apropierea omului de Dumnezeu aduce moarte. În Ierusalim, apropierea omului de Cristos aduce viață. La Sinai se spune: „Să nu cumva să vă atingeți de munte, căci veți muri!” (Ex.19,23). La Ierusalim, Cristos spune: „Veniți la Mine toți … și Eu vă voi da odihnă” (Mt.11,28).

Acest contrast nu este o contradicție. Legea și Evanghelia sunt ambele Cuvântul lui Dumnezeu, dar ele au scopuri diferite. Legea ne ucide. Evanghelia ne învie în Cristos. Legea ne arată păcatul. Evanghelia ne dă iertarea. Legea ne arată nevoia unui Mântuitor. Evanghelia ni-L dă pe acest Mântuitor. De aceea, Adventul este un timp de bucurie, nu de groază. Un timp în care privim nu spre focul Sinaiului, ci spre blândețea Fiului lui Dumnezeu care vine pentru noi.

Intrarea Domnului în Ierusalim nu este doar un eveniment din trecut. Cristos continuă să vină la noi astăzi în mod real și eficient prin mijloacele harului. În Botez, Dumnezeu ne îmbracă în Cristos: „toți câți ați fost botezați în Cristos v-ați îmbrăcat în Cristos” (Gal.3,27). Acesta este începutul vieții noi, intrarea noastră în Împărăția Regelui care vine. În Euharistie, Cristos ne dă Trupul și Sângele Său pentru iertarea păcatelor. „Cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică” (In.6,54). În predicarea Evangheliei, Cristos vine cu promisiunea: „cine ascultă cuvântul Meu… are viață veșnică și nu ajunge la judecată, ci a trecut de la moarte la viață” (In.5,24). Astfel, Regele smerit continuă să vină la poporul Său în harul Său.

Pericopa pentru Prima Duminică din Advent ne arată trecerea de la Sinai la Ierusalim, de la Lege la Evanghelie, de la moarte la viață și de la frică la bucurie. Dumnezeul care a coborât pe Muntele Sinai îmbrăcat în foc coboară acum în Ierusalim îmbrăcat în smerenie. Dumnezeul care a spus: „nu vă apropiați!” spune acum: „veniți la Mine!” Acesta este mesajul Adventului: Dumnezeu vine la tine! El vine pentru a te salva, pentru a te ridica, pentru a-ți lua păcatul și a-ți dărui viață veșnică. El vine ca Mântuitor, nu ca Judecător. El vine în har, nu în groază. De aceea și noi strigăm împreună cu mulțimile: ”Osana Fiului lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!” (Mt.21,9). 

Amin.