Duminica Septuagesima, 1 FEBRUARIE 2026

„Cei din urmă vor fi primii și cei dintâi vor fi cei din urmă” (Mt.20,16). Aceste cuvinte ale Domnului Isus Cristos pot părea tulburătoare. În lumea aceasta, dreptatea se măsoară după merite, efort și realizări. Cine muncește mai mult, cine respectă legea sau face binele, acela este considerat vrednic de răsplată. Cei leneși sau păcătoși primesc mai puțin sau sunt pedepsiți. Astfel, afirmația lui Cristos pare contrară judecății omenești.

Însă Domnul vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu, despre viața harului și despre modul în care Dumnezeu judecă și răsplătește. Aici, Cuvântul lui Dumnezeu și harul lui Cristos stau deasupra meritelor noastre, a tradițiilor, a reputației sau a vechimii spirituale. În această Împărăție, „ultimii vor fi primii și cei dintâi vor fi cei din urmă” (Mt.20,16), iar această inversare se revelează prin Evanghelie, nu prin Lege sau prin efortul omenesc.

Aceasta este doctrina centrală a Reformei Lutherane: marele schimb lucrat de  harul lui Dumnezeu. Dumnezeu a făcut ca cei păcătoși, „din urmă” în ochii Legii, să devină „cei dintâi” înaintea sa, în și prin Cristos. Sfântul Apostol Paul spune: „Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în el” (2Cor.5,21). Cel fără păcat a fost făcut păcătos, pentru ca noi, păcătoșii, să fim făcuți drepți.

Acest mare schimb se realizează prin suferința și jertfa Domnului Isus Cristos. Profestul Isaia spune: „El a purtat suferinţele noastre și durerile noastre le-a luat asupra lui” (Is.53,4). Păcatele noastre - fiecare vinovăție, fiecare încălcare a Legii - au fost puse asupra Lui. Deși Cristos nu a fost făcător de păcat, Dumnezeu l-a blestemat pentru păcatele noastre, pentru ca noi, cei pierduți în păcat, să devenim neprihăniți înaintea sa. Sfântul Apostol Paul afirmă: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-se pentru noi blestem” (Gal.3,13).

Aici se vede clar principiul justificării numai prin har, numai prin credință și numai prin Cristos. Nimeni dintre noi nu poate pretinde merit sau dreptate în fața lui Dumnezeu. Nici istoria Bisericii, nici vechimea instituției, nici înțelepciunea preoților sau faptele bune ale omului nu ne dau dreptul de a fi primii. Singurul mijloc prin care omul păcătos devine neprihănit înaintea lui Dumnezeu este harul lui Cristos, primit numai prin credință.

Pilda lucrătorilor viei ilustrează acest adevăr. Stăpânul viei a angajat oameni la diferite ore: unii de dimineață, alții la amiază, alții la ceasul al nouălea sau al unsprezecelea. La sfârșitul zilei, toți primesc aceeași plată, aceeași răsplată și binecuvântare. Aceasta scandalizează pe cei care au lucrat de dimineață: „Aceia care au lucrat o zi întreagă au primit plata egală cu noi, care am muncit o singură oră?” (Mt.20,10-12).

Stăpânul viei răspunde: „Prieten drag, nu te fac pe tine nedreptățit. Nu ți-am făcut plata pe care ai convenit-o? Ia ce este al tău și du-te! Eu vreau să dau acestuia din urmă ca și ție. Nu-mi este permis oare să fac ce vreau cu ceea ce este al meu?” (Mt.20,13-15). Aici se arată dreptatea lui Dumnezeu, diferită de dreptatea lumii. Dumnezeu răsplătește nu după merit, ci după har și încredere în promisiunea sa.

Mântuirea este un dar nemeritat. Cei care nu au muncit primesc totul, iar cei care și-au îndeplinit obligațiile primesc ceea ce li se cuvenea. Astfel, „ultimii” devin „primii” prin ascultarea și credința în Cristos. Apostolul Paul afirmă: „Aşadar, după cum prin greşeala unuia singur condamnarea [a ajuns] la toţi oamenii, tot la fel, prin actul de dreptate al unuia singur, [a ajuns] la toţi oamenii justificarea care dă viaţă. Într-adevăr, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot la fel, prin ascultarea unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi” (Rom.5,18-19).

Această învățătură poate fi dificil de acceptat pentru mintea omenească, care vrea dreptate după merite. Mulți cred că mântuirea se câștigă prin faptele bune. Dar Evanghelia ne arată că intrarea în Împărăția lui Dumnezeu nu depinde de eforturile noastre, ci de credința în promisiunea lui Dumnezeu.

Domnul Isus Cristos spune: „Mergeți și voi în vie” (Mt.20,7). Cei trimiși la ceasul al unsprezecelea știau bine faptul că nu aveau timp să-și câștige plata prin muncă. Totuși, ei au avut încredere în promisiunea stăpânului vine și au primit aceeași răsplată ca ceilalți. Aceasta este imaginea credinței adevărate: încrederea în promisiunea Evangheliei ca răspuns la harul lui Dumnezeu în Cristos.

Astăzi, la fel, nu devenim neprihăniți prin meritele noastre, prin cunoaștere teologică sau poziție în Biserică. Justificarea vine doar prin credință în Cristos, care a plătit prețul păcatului nostru și ne-a dat neprihănirea sa. Sfântul Apostol Paul declară: „Acum însă, dreptatea lui Dumnezeu s-a revelat în afara Legii, fiind mărturisită de Lege și de Profeți, acea dreptate a lui Dumnezeu care [vine] prin credința în Isus Cristos pentru toți aceia care cred, căci nu este deosebire” (Rom.3,21-22).

Aceasta este Evanghelia eliberatoare: chiar dacă nu am muncit și nu merităm nimic, harul lui Dumnezeu ne este oferit în Cristos. Așa cum cei din urmă în vie au fost plătiți ca cei dintâi, tot astfel, păcătoșii primesc neprihănirea, iertarea și viața veșnică prin jertfa lui Cristos.

Învățătura Reformei Luterane despre justificarea numai prin credință ne amintește că mântuirea nu este un premiu pentru virtutea noastră, ci este un dar divin, gratuit, nemeritat. Este lecția umilinței, pocăinței și încrederii. În lume, aceasta pare scandaloasă, dar în Împărăția lui Dumnezeu, aceasta este dreptatea absolută.

Să trăim în această credință adevărată: să renunțăm la păcate și mândrie, să ne încredem în Domnul viei, să primim darul harului și să răspundem cu pocăință și ascultare. Așa vom înțelege adevărata măreție a Împărăției lui Dumnezeu, unde „ultimii vor fi primii și primii vor fi cei din urmă” (Mt.20,16). Amin!