PREDICA LA Duminica Judica, 22 MARTIE 2026

Evanghelia din această Duminică este una deosebit de intensă și de dramatică, deoarece ne relatează un moment tensionat din controversele dintre Domnul nostru Isus Cristos și farisei. Acest episod are loc chiar în Templul din Ierusalim, locul în care Dumnezeu promisese să locuiască în mijlocul poporului său. Acolo, în locul în care se citea Legea și se vesteau promisiunile lui Dumnezeu, tensiunea aceasta ajunge la apogeu. Sfântul Apostol Ioan ne spune că, la finalul acestei confruntări că adversarii Domnului nostru Isus Cristos, „au luat pietre ca să arunce în el” (In.8,59).

Această reacție violentă nu a fost una întâmplătoare. Ea a fost provocată de cuvintele extraordinare pe care Domnul Isus Cristos le-a rostit înaintea fariseilor. Mai întâi el spune: „Abrahám, părintele vostru, s-a bucurat că va vedea ziua mea. A văzut-o şi s-a bucurat” (In 8,56). Iar atunci când fariseii îl provoacă și îi răspund cu necredință, Domnul Isus Cristos rostește acea declarație care schimbă totul: „Adevăr, adevăr vă spun: mai înainte de a fi fost Abrahám, eu sunt” (In.8,58).

De ce îi supără aceste cuvinte atât de mult pe farisei încât aceștia vor să-l omoare pe Domnul Isus Cristos cu pietre?

Pentru a înțelege reacția lor trebuie să ne amintim faptul că, în Vechiul Testament, uciderea cu pietre era pedeapsa pentru anumite păcate extrem de grave. Printre acestea se numărau idolatria, vrăjitoria, necromanția, adulterul, răzvrătirea împotriva părinților și, mai ales, hulirea Numelui lui Dumnezeu. În Legea lui Dumnezeu citim faptul că blasfemia împotriva Numelui sfânt al lui Dumnezeu trebuia pedepsită cu moartea (cf. Lev.24).

Prin urmare, atunci când Domnul Isus Cristos rostește aceste cuvinte, fariseii consideră că aud o blasfemie. Pentru că afirmația „mai înainte de a fi fost Abrahám, eu sunt” (In.8,58) nu este o simplă declarație despre vechime sau despre prioritate. În limba greacă, Domnul spune: ἐγώ εἰμί - „Eu sunt”. Iar acesta este Numele lui Dumnezeu. Este numele pe care Dumnezeu i l-a revelat Sfântului Profet Moise la rugul aprins. Atunci când Moise l-a întrebat pe Dumnezeu care este numele lui, Domnul i-a spus să le transmită fiilor lui Israel astfel: „Domnul Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Abrahám, Dumnezeul lui Isáac şi Dumnezeul lui Iacób, m-a trimis la voi. Acesta este numele meu pentru veşnicie” (Ex.3,15).

Prin urmare, atunci când Isus spune „Eu sunt”, el nu face o afirmație poetică sau simbolică. El spune ceva mult mai radical. El afirmă faptul că el este Dumnezeul care i-a vorbit Sfântului Profet Moise din rugul aprins. Fariseii înțeleg foarte bine acest lucru. De aceea ei reacționează violent. Pentru ei, Isus din Nazaret nu este Mesia, ci doar un om care îndrăznește să își atribuie numele lui Dumnezeu.

Aici se află tragedia spirituală pe care Cuvântul lui Dumnezeu o descoperă în pericopa din acestă Duminică! Pentru că această scenă este, de fapt, împlinirea cuvintelor pe care Sfântul Apostol Ioan le spune încă de la începutul Evangheliei sale: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In.1,11). Fiul lui Dumnezeu vine la ai săi. Vine la poporul care a primit promisiunile lui Dumnezeu. Vine la poporul căruia i-a dat Legea prin Sfântul Profet Moise și profețiile despre Mesia prin Sfinții Profeți ai Vechiului Testament. Vine la poporul căruia i-a promis eliberarea prin Mesia.

Dar când Mesia vine în mijlocul lor, ei nu îl primesc. De ce?

Pentru că, așa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu,: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele” (In.3,19). Aceasta este lucrarea Legii pe care o proclamă Cuvântul lui Dumnezeu. Legea descoperă păcatul nostru. Ea arată că problema nu este lipsa de dovezi, ci împietrirea inimii omenești. Păcatul ne orbește și ne face să respingem adevărul lui Dumnezeu. 

Fariseii aveau Scripturile. Ei cunoșteau promisiunile lui Dumnezeu. Știau că Dumnezeu a promis un Mântuitor care va veni din descendența lui Avraam. Dar atunci când Mântuitorul stă înaintea lor, ei nu cred. În loc să se bucure, ei iau pietre ca să-l omoare. Aceasta este imaginea omului căzut. Omul păcătos nu doar că nu poate să se mântuiască singur, ci chiar respinge mântuirea atunci când Dumnezeu i-o aduce.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu se oprește la această tragedie. 

După cuvintele triste pe care ni le revelează Sfântul Apostol Ioan, Evanghelia face o promisiune minunată, spunând: „Dar tuturor celor care l-au primit le-a dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu: celor care cred în numele lui” (In.1,12). Acesta este Cuvântul Evangheliei! Chiar dacă mulți oameni îl resping pe Cristos, Dumnezeu continuă să cheme oameni la credință iar cei care cred cuvântul lui Cristos devin copii ai lui Dumnezeu. Nu prin meritele lor. Nu prin faptele lor. Ci prin credință.

Tocmai aceasta este misiunea pentru care Cristos a venit în lume. Cristos nu a venit ca un alt Avraam. Cristos nu a venit ca un alt Moise. Avraam a fost patriarhul care a primit promisiunea. Moise a fost profetul prin care Dumnezeu a dat Legea. Dar nici Avraam, nici Moise nu au putut elibera omenirea din robia păcatului. Cristos a venit în lumea păcatului cu o misiune infinit mai mare.

Fiul lui Dumnezeu vine în această lume ca Dumnezeul lui Avraam și al lui Moise. Vine ca Dumnezeul care împlinește promisiunile făcute patriarhilor și profeților. Când Dumnezeu i-a vorbit lui Moise din rugul aprins, el a promis eliberarea poporului din robia Egiptului spunând: „Vă voi scoate din asuprirea Egiptului şi vă voi duce [...] într-o ţară în care curge lapte şi miere” (Ex.3,17).

Această eliberare a fost un semn al unei eliberări mult mai mari. Pentru că adevărata robie a omenirii nu este nici robia politică și nici cea economică. Adevărata robie este robia păcatului, a morții și a diavolului. Iar Cristos vine în lume ca să ne elibereze din această robie. Prin crucea sa, Cristos împlinește promisiunile lui Dumnezeu. Prin moartea sa, Cristos poartă păcatele lumii. Prin învierea sa, Cristos biruie moartea. Toate acestea ”pentru noi și pentru a noastră mântuire”. Aceasta este Evanghelia!

Sfântul Profet Isaia a vestit această lucrare cu secole înainte, spunând despre Mesia: „El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, lovit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne aducea pacea era asupra lui. Prin rănile lui noi suntem vindecaţi” (Is.53,5). Aceste cuvinte ale Evangheliei sunt inima credinței noastre. Fiul lui Dumnezeu a luat asupra lui păcatul nostru. El a primit de la Dumnezeu judecata pe care noi o meritam. El a murit pentru noi, pentru ca noi să trăim. De aceea Sfântul Apostol Paul spune despre Botezul nostru: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu el, pentru ca trupul păcatului să fie nimicit, aşa încât să nu mai fim sclavii păcatului” (Rom.6,6). Prin Cristos, robia păcatului este frântă iar noi suntem eliberați. Prin Cristos, moartea este biruită iar noi primim viața. Prin Cristos, înstrăinarea noastră de Dumnezeu este vindecată iar noi devenim copii ai lui Dumnezeu.

Iubiți creștini, Evanghelia de astăzi ne pune înainte o dramă. Fariseii au auzit cuvintele lui Cristos și au luat pietre ca să-l omoare. Nouă ne este dat să auzim astăzi exact aceleași cuvinte și suntem chemați să le credem. Cel care spune „mai înainte de a fi fost Abrahám, eu sunt” (In.8,58) este Domnul nostru și Mântuitorul nostru. El este Dumnezeul care a venit la ai săi ca să îi elibereze din robia păcatului, a morții și a diavolului. Și vreau foarte mult să păstrați în inimile voastre următoarea promisiune a Evangheliei, anume faptul că tuturor celor care cred cuvântul Evangheliei, Cristos le oferă darul cel mai mare a lui Dumnezeu: anume să devină copii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai vieții veșnice!

Amin.