PREDICĂ LA Duiminica Reminiscere, 1 MARTIE 2026

Pentru Duminica Reminiscere, a doua Duminică din Postul Mare, textul din Evangheliei ne conduce într-o poveste care seamănă izbitor de mult cu propria noastră viață. Este povestea unei femei fără nume, dintr-un ținut păgân, care are doar un strigăt și o credință agățată de un fir subțire de speranță.

Evanghelia ne spune faptul că Domnul Isus Cristos se retrage în părțile Tirului și Sidonului. Acesta nu este teritoriul poporului ales. Nu este locul promisiunilor lui Dumnezeu. Este doar o periferie a păcatului și a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu. Și tocmai în această periferie apare această femeie căreia Cristos îi spune: ”O, femeie, mare este credinţa ta!” (Mat.15,28). 

Femeia acesta vine la Cristos nu cu argumente teologice și nici cu merite personale. Ea vine cu un strigăt: „Îndură-te de mine, Doamne, Fiul lui Davíd!” (Mat.15,22). Strigătul ei spune totul despre ea. Femeia știe că nu de dreptatea lui Dumnezeu are nevoie ci de mila lui. Într-o lume care ne învață să ne afirmăm ca indivizi puternici, să ne apărăm drepturile sociale, să ne definim identitatea prin autonomie, această femeie nu vine ca să ceară un drept al unei mame bune ci începe cu recunoașterea neputinței sale în fața vieții și cu nevoia de milă.

De unde știe ea să i se adreseze lui Cristos cu cuvintele „Doamne, Fiul lui Davíd!”? De unde știe că acest Isus din Nazaret este salvarea ei? Pentru că a auzit vorbindu-se despre acest lucru. Ea a auzit Evanghelia! Credința nu se naște din interiorul nostru ca și când ar fi produsul unei căutări filozofice sau psihologice. Cineva i-a vorbit acestei femei despre Cristos. Cineva i-a spus că: ”orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi şi surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună!” (Mt.11,5). Iar în mijlocul atâtor voci, femeia aude această voce a Cuvântului iar credința ei se naște din auzirea Cuvântului.

Noi trăim într-o lume mult mai zgomotoasă decât lumea antică a Tirului și Sidonului. Suntem mereu înconjurați de mesaje care ne spun că nu există cu adevărat păcat, ci există doar un soi de neîmplinire personală. Că nu există cu adevărat vină, ci doar o serie de condiționări cu care ne confruntă. Că, de fapt, nu avem nevoie de mântuire, ci de programe de dezvoltare personală. Că omul este autonom și că își este suficient sieși. Într-un astfel de cor de voci, căutarea auzirii Cuvântului lui Dumnezeu pare ceva arhaic, chiar ofensator.

Dar realitatea acestei lumi nu dispare doar pentru că noi o redefinim. Păcatul nu încetează să existe, să fie păcat și să ne înrobească morții și diavolului doar pentru că îl redenumim și îl definim altfel. De fapt, în ciuda tuturor acestor voci ale post-modernismului, în adâncul inimii noastre, știm că ceva este rupt. Ceva nu merge deloc bine în această epocă a hiper-optimismului. Nu mergem bine pentru că conștiința ne acuză mereu. Pentru că frica de moarte ne urmărește mereu. Pentru că această autonomia promisă se dovedește a fi o iluzie. Și atunci, mai devreme sau mai târziu, apare strigătul ”Îndură-te de mine, Doamne”!

Femeia strigă la Dumnezeu. Dar Dumnezeu tace. Evanghelia ne spune: „El nu i-a răspuns niciun cuvânt” (Mt.15,23). Această tăcere este poate cea mai grea parte a textului! Știți de ce? Pentru că și noi cunoaștem această tăcere a lui Dumnezeu! Și noi ne rugăm adesea și nu primim răspuns. Și noi cerem ajutorul lui Dumnezeu și nu vedem nicio schimbare. Și noi strigăm către Dumnezeu dar pare că cerul este închis pentru noi și prea departe de noi.

Chiar în astfel de momente, apar alte voci. Apare vocea diabolică a îndoielii care spune: „Dumnezeu nu te aude”. Apare vocea cinismului care ne șoptește: „nu există nimeni acolo”. Apare și vocea mândriei personale care spune: „ridică-te și descurcă-te singur”. Și, nu de puține ori apare vocea disperării care ne șoptește: „ajunge, renunță!”

Dar în Evanghelia din această Duminică, femeia păgână nu pleacă. Ucenicii vor să o trimită acasă pentru că este incomodă. Este insistentă iar strigătul ei deranjează. Dar Domnul Isus Cristos spune: „Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israél” (Mt.15,24) pentru ca mai apoi să rostească acele cuvinte care i-a șocat pe ucenici și care ne șochează și pe noi: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci la căței” (Mt.15,24).

Exact aici, înaintea acestor cuvinte, se decide totul! Acesta este punctul culminant! Pentru că aici lumea modernă se oprește pentru că nu acceptă diagnosticul lui Cristos. Refuză să mai creadă faptul că este păcătoasă. Nu mai poate tolera ideea că are nevoie de mântuire. Aceasta deoarece autonomia omului a devenit dogmă pentru lumea în care noi trăim. Omul își definește singur binele și răul, otrăvit de minciuna diavolului: ”veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”” (Gen.3,5). Înrobit păcatului, morții și diavolului, omul își construiește propria autonomie, moralitate și propriul adevăr.

Dar fără Lege, Evanghelia devine inutilă. Dacă nu sunt pierdut, nu am nevoie să fiu găsit! Dacă nu sunt bolnav, nu am nevoie de medic! Dacă nu sunt păcătos, nu am nevoie de har! Patriarhul Iacov se luptă noaptea cu Dumnezeu. Este lovit, istovit și rănit. Dar se agață de Dumnezeu și spune: „nu te voi lăsa să pleci dacă nu mă vei binecuvânta” (Gen.32,27). Patriarhul Iacov nu înțelege totul și nici nu poate explica totul. Dar el știe că binecuvântarea este doar la Dumnezeu.

Femeia canaaneană face exact același lucru. Ea se agață de promisiune! Dacă Legea spune că ea este o cățea, atunci ea va trăi din firimituri, ca o cățea, pentru că firimiturile de la masa lui Cristos sunt suficiente pentru a învinge demonii care îi chinuie fiica. Acesta este contextul în care Domnul Isus Cristos rostește cuvintele care luminează întreaga scenă: „O, femeie, mare este credinţa ta! Să fie cum vrei tu!” (Mt.15,28)

Cum deosebim și noi astăzi vocea lui Dumnezeu de toate vocile demonice care ne înconjoară? Nu prin intensitatea emoției. Nu prin ceva spectaculos. Ci doar prin conținut. Vocea lui Dumnezeu este vocea Cuvântului care ne spune adevărul despre păcatul nostru, dar nu pentru a ne distruge, ci pentru a ne conduce la har. Vocea lumii ne spune că suntem suficienți, puternici și inteligenți, dar mereu ne lasă singuri cu vina noastră. Vocea lumii ne flatează, dar ne abandonează în moarte pe când vocea lui Dumnezeu ne smerește, dar mereu ne ridică în Cristos, prin Evangheliei. 

Duminica Reminiscere ne cheamă să ne aducem aminte toate aceste lucruri. Să ne aducem aminte de promisiunile Evangheliei lui Cristos. Să ne aducem aminte de Botezul în care am fost îmbrăcați în Cristos. Să ne aducem aminte de masa Euharistică pe care Cristos ne-o oferă și în care ne hrănește viața spirituală cu trupul și sângele său. Să ne aducem aminte că, deși ”lumea întreagă zace sub [puterea] Celui Rău” (1In.5,19), Dumnezeu rămâne stăpân.

Credința adevărată spune ”da!” adevărului Legii și se agață de promisiunea Evangheliei! Și chiar dacă suntem doar cățeii sub masă, firimiturile harului lui Dumnezeu ne sunt suficiente după cum citim: ”Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune” (2Cor.12,9). Pentru că la masa lui Cristos, harul nu este niciodată limitat. Iar vocea lui Cristos, auzită în Evanghelie, naște și întreține credința până în ziua în care se vor împlini cuvintele care spun: ”acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] faţă în faţă” (1Cor.13,12).

Amin.