SĂRBĂTOAREA CRĂCIUNULUI, 2025

În Liturghia Bisericii noastre există un moment de o profunzime aparte, un moment în care trupul se pleacă odată cu sufletul și în care, îngenunchind, mărturisim cu glas tare adevărul central al credinței creștine, care spune în Crezul Bisericii noastre: „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, s-a coborât din ceruri și s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, și s-a făcut om”. Acesta nu este un simplu gest liturgic și nici o formulă de pietate pe care o repetăm mecanic, ci este mărturisirea uimită și plină de recunoștință a Bisericii în fața misterului întrupării Fiului lui Dumnezeu, mister pe care îl sărbătorim în Ziua Crăciunului.

Această afirmație a Crezului Bisericii este făcută despre Fiul, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, despre care Biserica mărturisește că este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” și „deoființă cu Tatăl”. Și totuși, în același timp, noi mărturisim că el, Fiul lui Dumnezeum, este „deoființă cu noi” adică „om adevărat din om adevărat”. Acesta pentru că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, s-a făcut om adevărat, s-a născut din Fecioara Maria și a locuit și trăit printre noi, ca unul dintre noi. Astfel, în persoana lui Isus din Nazaret, creștinii îl văd, îl cred și îl mărturisesc pe Dumnezeu care se în-omenește. Îl îl văd, îl cred și îl mărturisesc pe Dumnezeu care devine pentru eternitate Dumnezeu-om, adică pe cel care devine, este și va fi pentru veșnicie: „deoființă cu Tatăl” și „deoființă cu noi”.

Această taină a credinței creștine este vestită la începutul Evangheliei Sfântului Apostol Ioan, atunci când citim: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu” (In.1,1). Înainte de ieslea din Betleem, înainte de Maria și de Iosif, înainte de timp și de creație, Evanghelia ne spune faptul că „era Cuvântul” (In.1,1). Fiul nu începe să existe la Nazareth, la întruparea sa în pântecele Mariei, și nici la Betleem, la nașterea sa trupească. Cuvântul ne spune că Fiul este Dumnezeu cel veșnic, este Creatorul tuturor lucrurilor, adică: ”cel prin care toate au fost făcute” (In.1,3). Iar acest Cuvânt veșnic, spune Apostolul Ioan, „s-a făcut trup și a locuit între noi” (In.1,14).

Îngerul Gabriel îi descoperă Fecioarei Maria această taină atunci când îi spune că Fiul pe care Îl va naște „va fi mare”, că „va fi numit Fiul Celui Preaînalt” și că „domnia Lui nu va avea sfârșit” (cf. Lc.1,32–33). Evanghelia ne spune faptul că omul care s-a născut din Maria este, în același timp, Dumnezeul cel adevărat venit în această lume în toată dumnezeirea lui. Aceasta este credința Bisericii noastre și aceasta este Evanghelia Crăciunului: Dumnezeu însuși intră în istoria noastră ca om adevărat pentru noi și pentru mântuirea noastră!

Profeții Vechiului Testament au vestit acest adevăr cu secole înainte. Prin gura profetului Isaia, Dumnezeu spune: „Un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat nouă” (Is.9,5). Aceste cuvinte sunt cheia acestei Sărbători a Crăciunului. Fiul lui Dumnezeu nu este doar născut, ci ”ne este dat nouă”! Nașterea lui Cristos nu este un simplu eveniment istoric, ci este darul mântuitor al lui Dumnezeu pentru noi, oamenii care zăceam în „valea umbrei morții” (Ps.23,4). Iar acest dar are un scop clar, mărturisit de Crezul Bisericii noastre: „pentru noi și pentru a noastră mântuire”.

Fiul lui Dumnezeu coboară din cer și devine ”Fiul Mariei” sau ”Fiul Omului” nu pentru a aduce un sentiment trecător de confort într-o lume rece și dificilă. Nici pentru a îmbunătăți moral, spiritual, politic și economic această lume, așa cum mulți creștini au ajuns să creadă. Ci Fiul lui Dumnezeu vine în această lume pentru a salva omul din robia păcatului, a morții și a diavolului. Lumea despre care Scriptura spune că fusese creată de către Dumnezeu ca fiind: „foarte bună” (Gen.1,31) ajunge, prin păcatul lui Adam, o lume a întunericului, a suferinței și a morții, după cum citim: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume și, prin păcat, moartea, iar moartea a trecut la toți oamenii” (Rom.5,12).

De aceea, Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbește despre o lume care stă în întuneric. Sfântul Apostol Ioan spune că „lumea întreagă zace sub puterea celui rău” (1In.5,19). Însă tot el ne spune că „în el era viața și viața era lumina oamenilor” (In.1,4) și că „lumina luminează în întuneric, iar întunericul nu a cuprins-o” (In.1,5). Crăciunul este momentul în care lumina divină intră în întunericul păcatului, pentru a-l confrunta și pentru a-l risipi.

Aceasta este ceea ce Sfântul Apostol Paul numește „nebunia lui Dumnezeu” (cf.1 Cor.1,25). Dumnezeu nu a ales să distrugă lumea pentru păcatul ei, ci să o salveze din acest păcat al ei. Dumnezeu nu a ales calea judecății și a condamnării, ci calea umilinței și a mântuirii. Tatăl îl trimite în această lume păcătoasă pe Fiul nu ca să fie judecătorul ei, ci ca să fie Mântuitorul ei, după cum citim: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (In.3,16–17).

Această mântuire nu este posibilă fără întrupare. Dumnezeu însuși devine om, asumându-și natura noastră în pântecele Fecioarei Maria. Sfântul Apostol Paul ne spune faptul că Fiul: ”fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu că este egal cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost aflat ca un om. S-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moarte, până la moartea pe cruce” (Fil.2,6–8). De aceea, în planul lui Dumnezeu, ieslea din Betleem este, încă de la început, umbrită de crucea de pe Golgota!

De aceea, Crăciunul este începutul a ceea ce Paștele este sfârșitul. Ceea ce începe la Betleem se desăvârșește pe cruce la Ierusalim. Cuvintele îngerilor care spun „Nu vă temeți […] vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (Lc.2,10-11) își găsesc împlinirea în cuvântul rostit de Cristos pe cruce: ”τετέλεσται” sau „s-a împlinit” (In.19,30). Nu trebuie să ne temem, pentru că mântuirea noastră a fost dusă până la capăt de singurul care putea face acest lucru: Dumnezeu însuși!

Fiul lui Dumnezeu s-a născut în mod real, a trăit în mod real, a suferit și a murit în mod real și a înviat din morți în mod real. Creștinismul nu este mit, nu este simbol, nu este ficțiune. Mântuitorul nostru este viu! Mormântul este gol! Sfântul Apostol Paul ne vestește acest lucru spunând: ”Cristos Isus, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi” (Rom.8,34). Astăzi, Cristos continuă să ne dăruiască roadele mântuirii sale prin  proclamarea Evanghelie prin mijloacele harului: prin predicarea Cuvântului , prin Absoluțiune și prin Sfintele Sacramente. Astfel, Dumnezeul care s-a făcut trup și s-a născut la Betleem, continuă să vină la noi, nu ca judecător, ci ca Mântuitor.

Dragii mei, sărbătoarea Nașterii Domnului ne amintește că Dumnezeu nu a rămas departe de lume, ci a coborât în ea și a schimbat-o pentru totdeauna. El a trăit viața noastră pentru ca noi să trăim viața veșnică. El a murit pentru ca noi să nu murim. El înviat pentru ca noi să înviem. El s-a înălțat pentru ca și noi să fim aduși înaintea lui Dumnezeu. Toate acestea au fost făcute de către Fiul lui Dumnezeu: „pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire”.

Amin.