Teologie, mărturisire și închinare în identitatea Lutherană

BISERICA PRIMEȘTE CEEA CE MĂRTURISEȘTE

Un om intră Duminica în Biserică după o săptămână în care i-a fost greu să se roage. Își aude păcatul numit în cuvintele mărturisirii comune, apoi aude Absoluțiunea. Ascultă Evanghelia, citită și predicată, rostește Crezul alături de ceilalți și vine la Altar pentru Sacramentul Euharistiei. Acolo îi sunt adresate cuvintele Domnului Isus Cristos despre trupul său dat pentru noi și primește cu adevărat trupul și sângele lui Cristos. În aceeași timp, un copil ascultă aceleași rugăciuni pe care le-a auzit și săptămâna trecută. Peste ani le va găsi din nou pe buze. Amândoi învață ce înseamnă să fii cu adevărat Lutheran. Ceea ce Biserica îi învață din Scriptură despre Dumnezeu se regăsește în felul în care îi așază înaintea lui și în ceea ce le dă să audă și să primească.

Dumnezeu l-a creat pe om pentru sine, ca omul să trăiască în comuniune cu el și să-i aducă slavă. La fântâna din Samaria, o femeie îl întreabă pe Domnul Isus Cristos unde trebuie să se închine oamenii. Domnul îi spune că adevărații adoratori „îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr” (In.4,23). Când ea vorbește despre Mesia, Isus îi răspunde: „Eu sunt, cel care îți vorbesc!” (In.4,26). Înainte ca femeia să înțeleagă cum trebuie să se închine, Domnul Isus Cristos îi vorbește, o confruntă cu păcatul ei și îi făgăduiește viața veșnică. Închinarea creștină nu începe cu omul care vine la Dumnezeu ci începe cu Dumnezeu care vine la om. Prin Fiul lui Dumnezeu, în Duhul Sfânt, credinciosul îl cunoaște pe Dumnezeu Tatăl și îi răspunde cu rugăciune, laudă și mulțumire.  

În această ordine a harului se întâlnesc teologia și Liturghia. Teologia ne învață să recunoaștem glasul celui care vorbește și să înțelegem făgăduința sa. Liturghia este locul în care Biserica ascultă public acest glas, primește darurile Domnului și mărturisește ceea ce crede. Dacă despărțim aceste două lucruri, putem ajunge fie la o închinare în care omul își etalează sau își măsoară propria evlavie, fie la o învățătură despre har pe care nimeni nu mai știe cum să o rostească în fața unei conștiințe împovărate de păcat. Identitatea Lutherană se păstrează atunci când predicarea de la amvon, cuvintele rostite la Altar și rugăciunea Bisericii spun același lucru despre cine este Cristos și ce a făcut el pentru noi. Vechea formulă istorică apuseană: ”lex orandi, lex credendi” numește această legătură între rânduiala rugăciunii și mărturisirea credinței. Sfânta Scriptură le judecă pe amândouă. Tocmai de aceea, ceea ce mărturisim duminica în Crez trebuie să se poată recunoaște și în ceea ce cerem de la Dumnezeu în rugăciune, în ceea ce îi mulțumim că ne-a dat și în nădejdea cu care ne apropiem de Altar.  

CREDINȚA CUNOSCUTĂ, MĂRTURISITĂ ȘI TRĂITĂ ÎN ÎNCHINARE

Cunoașterea teologică, mărturisirea credinței și închinarea liturgică sunt de nedespărțit în identitatea Lutherană. Cunoașterea teologică ne învață, din Sfânta Scriptură, cine este Dumnezeul căruia ne închinăm și ce ne dăruiește acesta în și prin Domnul Isus Cristos. Mărturisirea credinței spune public și precis ce am primit ca adevăr al Evangheliei și ce suntem gata să dăm mai departe, generațiilor următoare. Închinarea liturgică este viața Bisericii care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu, care primește Sfintele Sacramente și care răspunde prin Crez, prin rugăciune și prim imnuri. Fiecare are rostul ei. În Crez, de pildă, credinciosul înțelege cuvintele pe care le-a învățat, se alătură mărturisirii întregii Biserici și le rostește în prezența Dumnezeului căruia i se închină.  

Cunoașterea teologică începe și pentru copilul care întreabă ce înseamnă iertarea păcatelor. Învățăm să deosebim între ceea ce Dumnezeu cere și ceea ce Dumnezeu dăruiește, între jertfa adusă de Cristos pe cruce și mulțumirea pe care i-o aducem noi în Liturghie. Asemenea distincții au urmări în viața omului. Când un credincios întreabă de unde știe că Dumnezeu l-a iertat, felul în care am înțeles Evanghelia hotărăște dacă îi putem arăta o făgăduință sigură. Teologia slujește Biserica atunci când adevărul pe care îl învățăm poate fi rostit limpede la amvon, explicat la cateheză și spus din nou la căpătâiul celui bolnav.  

Mărturisirea credinței are un rost propriu. Când spunem împreună Crezul, ne asumăm înaintea lui Dumnezeu și a aproapelui credința Bisericii. Când ne asumăm Confesiunea Augustană și celelalte Mărturisiri ale Reformei Lutherane, spunem public cum înțelegem învățătura Scripturii și după ce standarde confesionale poate fi cercetată predicarea noastră. La Augsburg, în 1530, Bisericile Lutherane și-au prezentat mărturisirea pentru ca învățătura lor să poată fi auzită și examinată public. Pentru o parohie de astăzi, aceeași răspundere înseamnă că omul care își aduce copilul la Botez sau se pregătește pentru împărtășire are dreptul să știe ce învață Biserica și ce va mărturisi împreună cu ea.  

Închinarea liturgică dă acestei mărturisiri glasul întregii adunări. În ea, Dumnezeu îi adresează omului făgăduința pe care Biserica o învață și o mărturisește. La Euharistie, spune Sfântul Apostol Paul, ”vestiți moartea Domnului până când va veni” (1Cor 11,26). Biserica vestește astfel prin însăși celebrarea Euharistiei ceea ce predică la amvon. Credinciosul aude cuvintele instituirii Euharistiei, primește darul lui Cristos și răspunde prin mulțumire împreună cu ceilalți. Acest răspuns, chiar și atunci când se rezumă la un Amin rostit cu glas slab, este mărturisirea unei credințe hrănite de Domnul însuși.

MOȘTENIREA APOSTOLICĂ A ÎNCHINĂRII NOASTRE

În Faptele Apostolilor, viața Bisericii de după Rusalii este descrisă prin stăruința în învățătura apostolilor, în comuniunea fraternă, în frângerea pâinii și în rugăciune (Fap 2,42). Sfântul Luca le vede împreună. Aceiași oameni care primesc învățătura apostolilor se adună la frângerea pâinii și se roagă. Iar când sfântul apostol Paul îndreaptă abuzurile din adunarea de la Corint, el aduce comunitatea înapoi la ceea ce a primit de la Domnul și i-a transmis deja. Autoritatea apostolului se vede tocmai în fidelitatea cu care predă ceea ce Cristos a instituit. Până astăzi, Biserica trăiește din ceea ce a primit astfel de la Domnul prin Sfinții săi Apostoli.

La mijlocul Secolului al II-lea, sfântul Iustin Martirul descrie adunarea duminicală a creștinilor. Se citesc scrierile Profeților și mărturiile Apostolilor. Cel care prezidează adunarea îi îndeamnă pe credincioși prin predicarea Cuvântului, urmează rugăciunea comună, apoi mulțumirea euharistică, răspunsul Amin și împărtășirea. Darurile strânse slujesc celor lipsiți. Mărturia lui Iustin leagă ascultarea Scripturilor, Euharistia și grija față de aproapele în viața aceleiași comunități. Ea ne îngăduie să recunoaștem în slujba noastră de duminică structura fundamentală a unei închinări atestate cu mult înainte de formularea rânduielilor medievale sau de Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea.  

Continuitatea apostolică se înțelege mai bine dacă ținem seama și de felul în care a crescut această moștenire. Citirea Scripturii, predicarea Evangheliei, rugăciunea și Sacramentul Euharistiei sunt recognoscibile de la început. De-a lungul veacurilor, Biserica a dat acestei vieți forme publice stabile. A mărturisit credința în simboluri ecumenice, a rânduit lecturile anului bisericesc și a transmis cântări și rugăciuni pe care generațiile următoare le-au primit. Un creștin din vremea apostolică ar fi recunoscut instituirea Euharistiei și rugăciunea Bisericii. Textul Crezului de la Niceea și Constantinopol i-ar fi fost încă necunoscut ca formulare, deși credința trinitară și cristologică mărturisită acolo vine din Scriptură. Astfel se explică de ce putem numi Liturghia noastră ca fiind apostolică și, în același timp, de ce putem vorbi despre forma ei istorică apuseană. 

Pentru noi, credincioșii Lutherani, această moștenire a venit prin Biserica istorică a Apusului, prin Reforma Lutherană și prin generațiile care ne-au botezat, catehizat și învățat să ne rugăm. Rostim un Crez pe care l-au rostit creștini cu mult înainte ca Biserica să poarte numele de Lutherană. La Altar auzim cuvintele instituirii pe care Sfântul Apostolul Paul le-a predat corintenilor cu mult înainte să existe Reforma Lutherană. În această continuitate își are locul și mărturisirea noastră confesională. Cartea Concordiei primește simbolurile de credință ale vechii Bisericii și mărturisește public felul în care Bisericile Lutherane înțeleg doctrina Scripturii. Scripturile profetice și apostolice rămân norma care judecă orice doctrină. Confesiunile au autoritate pentru noi fiindcă mărturisesc fidel învățătura acestor Scripturi.  

REFORMA DOCTRINEI ȘI A LITURGHIEI APUSENE

Reforma Lutherană a găsit în Biserica apuseană Scriptura citită, Crezul mărturisit, Botezul administrat și Liturghia celebrată. A găsit, de asemenea, învățături și practici care întunecau rostul acestor daruri. Întrebarea decisivă era cum dobândește păcătosul iertarea și pacea cu Dumnezeu. Dacă iertarea ajunge să depindă de satisfacțiile omului sau de o lucrare liturgică socotită meritorie prin simpla săvârșire, conștiința este trimisă să caute certitudine în propriile fapte sau în fapta săvârșită în folosul său. Sfântul Apostol Paul ne arată un temei sigur: „justificaţi prin credinţă, avem pace de la Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos” (Rom 5,1). Articolul principal din Articolele de la Schmalkalden leagă această pace de moartea lui Cristos pentru păcatele noastre și de învierea sa pentru justificarea noastră. De aici a pornit și îndreptarea practicii liturgice în Biserica Reformei Lutherane.  

Confesiunea Augustană tratează împreună lucruri pe care uneori tindem să le despărțim. Articolul IV mărturisește justificarea gratuită, pentru Cristos, prin credință. Articolul V spune cum ajunge această credință la om. Dumnezeu a instituit Oficiul Predicării Evangheliei și al administrării Sacramentelor, iar prin aceste mijloace Duhul Sfânt lucrează credința unde și când îi place lui Dumnezeu. Articolul VII arată unde întâlnim Biserica în mod concret, acolo unde Evanghelia este predicată curat și Sacramentele sunt administrate potrivit instituirii lor. Citite împreună, aceste articole arată de ce amvonul și Altarul țin de însăși viața Bisericii. Dumnezeu a ales să aducă făgăduința sa printr-un Cuvânt pe care îl putem auzi și prin Sacramente pe care le putem primi.  

Articolul XXIV al Confesiunii Augustane răspunde direct celor care îi acuzau pe Lutherani că au desființat Liturghia. Bisericile lor o celebrau cu reverență și păstrau aproape toate ceremoniile obișnuite. Introduceau cântări în limba poporului pentru ca adunarea să înțeleagă și să învețe. Apologia Confesiunii Augustane consemnează celebrarea în fiecare Duminică și la sărbători, cu rânduiala lecturilor, a rugăciunilor și a veșmintelor, precum și oferirea Sacramentului celor care doreau să se împărtășească, după cercetare și absoluțiune. Aceste amănunte spun ceva despre intenția Reformei Lutherane. Înaintașii noștri au păstrat Liturghia ca celebrare publică a Bisericii, au redat poporului o participare inteligibilă și au pus în lumină scopul pentru care Domnul a instituit Sacramentul Euharistiei.  

Această restaurare a cerut și corecturi precise. Reformatorii au respins practica liturghiilor private împreună cu pretenția că săvârșirea lor ar dobândi iertare pentru vii și morți prin însăși lucrarea rituală. Au restabilit împărtășirea credincioșilor cu pâinea și potirul, potrivit instituirii Domnului. Au apărat prezența adevăratului trup și a adevăratului sânge al lui Cristos și au păstrat cuvintele instituirii în centrul celebrării. Pe cruce, Cristos a adus jertfa ispășitoare desăvârșită. În Sacramentul Euharistiei, el ne dă roadele jertfei sale. Biserica îi aduce jertfe de laudă, rugăciune și mulțumire, ca răspuns al celor împăcați cu Dumnezeu. Această distincție, dezvoltată în Apologia Confesiunii Augustane, dă cuvântului ”Euharistie” întreaga sa greutate. 

CE ÎNVAȚĂ POPORUL LUI DUMNEZEU ÎN LITURGHIE

Micul Catehism explică Porunca a Treia prin chemarea de a cinsti Cuvântul lui Dumnezeu și de a-l asculta și învăța cu bucurie. Această bucurie are nevoie de timp și de deprindere. Copilul care aude Evanghelia de Crăciun și pe cea a Învierii în fiecare an învață, pe măsură ce crește, să-și înțeleagă viața în lumina întrupării, a crucii și a învierii. Adultul care rostește Tatăl nostru după o săptămână de muncă își aduce înaintea lui Dumnezeu pâinea, datoriile, neputința de a ierta și ispitele. Acolo unde rânduiala lasă aceste cuvinte să fie auzite și rostite împreună, ea îi învață pe credincioși să se roage și acasă, când slujba s-a încheiat și când nu mai au cartea deschisă înaintea lor.  

Rânduiala istorică dă acestei învățături o formă pe care întreaga adunare o poate împărtăși. Invocarea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt ne amintește numele în care am fost botezați. În Kyrie ne rugăm pentru milă. În Gloria îi dăm slavă lui Dumnezeu. Lecturile și predica îi dau adunării timp să asculte, iar Crezul îi dă cuvinte să răspundă. În Sanctus mărturisim sfințenia celui care vine la noi, iar în Agnus Dei îi cerem milă și pace Mielului lui Dumnezeu. La sfârșit, binecuvântarea este rostită peste credincioși înainte ca aceștia să se întoarcă la casele și îndatoririle lor. Felul în care aceste părți stau împreună îl ajută pe om să înțeleagă, duminică de duminică, cine vorbește, ce primește și cui îi răspunde.  

În predică, deosebirea dintre Lege și Evanghelie are o consecință pastorală imediată. Legea ne arată ce cere Dumnezeu și descoperă păcatul. Evanghelia aduce vestea iertării pentru Cristos. Un om poate ieși din Biserică hotărât să fie mai răbdător și totuși să rămână singur cu vina pentru răul pe care l-a făcut. El are nevoie să audă că Cristos a purtat acel păcat și că iertarea îi este dată. De aici poate începe și împăcarea cu aproapele. Predica Lutherană își împlinește slujirea atunci când îl duce pe ascultător până la această făgăduință și o rostește pentru el. În Apologia Confesiunii Augustane articolului despre justificare, credința însăși este descrisă ca închinare, fiindcă primește darurile pe care Dumnezeu le oferă. 

La Altar, cuvintele Domnului fac același lucru într-un chip propriu Sacramentului. „Acesta este trupul meu cel care este pentru voi” (1Cor.11,24). Micul Catehism leagă folosul împărtășirii de cuvintele care vestesc dăruirea trupului și a sângelui pentru iertarea păcatelor. Marele Catehism arată cum făgăduința Evangheliei este adusă concret în acest Sacrament. Credința primește spre binecuvântare darul a cărui realitate se întemeiază pe cuvântul lui Cristos. Tocmai de aceea Biserica îi pregătește pe oameni pentru împărtășire prin cateheză, cercetare și absoluțiune. Apostolul Paul îi cheamă pe corinteni la cercetare și la discernerea trupului (1Cor 11,27–29). Grija pastorală pentru cei care vin la altar ia în serios și avertismentul apostolului, și mângâierea cuvintelor ”pentru voi”.  

BOTEZUL ȘI COMUNIUNEA ALTARULUI

Înainte de a ști să urmărim rânduiala unei slujbe, am fost chemați să trăim din darul lui Dumnezeu. Domnul Isus Cristos îi spune lui Nicodim că omul trebuie să se nască „din apă și Duh” (In.3,5). Catehismul Mare arată că Botezul este lucrarea lui Dumnezeu, care își leagă Cuvântul de apă. Cel botezat are o făgăduință la care se poate întoarce când cade și când se pocăiește. În Liturghie, pomenirea numelui Sfintei Treimi și vestirea iertării îi amintesc cui îi aparține. Acest lucru contează mai ales atunci când omul își amintește cu claritate toate căderile, iar bunătatea lui Dumnezeu i se pare greu de crezut. Botezul îi dă un punct de sprijin în afara lui însuși, în cuvântul pe care Dumnezeu i l-a adresat.

Confesiunea Augustană, Articolul XIII, numește Sacramentele semne și mărturii ale voinței lui Dumnezeu față de noi. El le folosește pentru a trezi și a întări credința în făgăduințele sale. Această învățătură îl ajută pe pastor să răspundă omului care se întreabă dacă a crezut destul când a primit Sacramentul. În loc să-l lase să-și cerceteze la nesfârșit intensitatea credinței, pastorul îi arată ce a spus și ce a dat Cristos. Credința, chiar slabă și încercată, se poate agăța de un cuvânt sigur. Cel care înțelege acest lucru va primi cu altă dispoziție și îndemnul la cercetare înaintea împărtășirii. Își poate mărturisi fără ocol păcatul tocmai fiindcă vine la cel care îi făgăduiește iertarea.  

Comuniunea la același Altar exprimă și o mărturisire comună a credinței. Sfântul Apostol Paul leagă mâncarea pâinii și băutul din potir de vestirea morții Domnului până când va veni (1Cor 11,26). Pentru noi, Lutheranii, practica comuniunii închise decurge din seriozitatea acestei mărturisiri și din grija datorată celui care vine la Altar. Ea cere timp pentru cateheză și o conversație cinstită cu omul care dorește să se împărtășească. Putem primi un oaspete cu căldură, îl putem invita să asculte Evanghelia și să se roage cu noi și îi putem explica de ce împărtășirea presupune unitate în mărturisirea credinței. O asemenea conversație își atinge rostul când omul înțelege mai bine darul pe care Cristos îl pune pe masa Bisericii și mărturisirea pe care o face adunarea când îl primește.  

CUM ESTE VĂTĂMATĂ ÎNTREAGA IDENTITATE A BISERICII

Când slăbește cunoașterea teologică, credincioșii pot păstra cuvintele Bisericii și le pot pierde înțelesul. O parohie poate continua să spună că păcătosul este justificat prin credință, iar în predică să-l lase să înțeleagă că iertarea depinde de cât de sincer se pocăiește sau de cât de mult s-a schimbat. Atunci se schimbă și felul în care omul se închină. În loc să se sprijine pe absoluțiunea pe care o aude, își cercetează la nesfârșit sentimentele. În cele din urmă, și mărturisirea se golește de conținut. Adunarea folosește aceleași cuvinte, însă generația care vine după ea învață să aștepte de la propriile fapte pacea pe care Crezul și Evanghelia o leagă de Cristos.  

Când este slăbită mărturisirea publică a credinței, învățătura comună ajunge să depindă de convingerile celui care predică în acel moment. La același Altar se poate auzi într-o Duminică faptul că Domnul dă adevăratul său trup și adevăratul său sânge, iar în alta că adunarea primește un simbol al unui trup absent. Ambele slujbe pot păstra aceeași ordine și aceleași cântări, însă credincioșii aud două răspunsuri incompatibile la întrebarea ce primesc de la Cristos. Fără o mărturisire asumată de întreaga Biserică, cateheza nu mai poate da un răspuns 

Când este mutilată închinarea liturgică, se schimbă și ceea ce adunarea învață să creadă. Dacă Evanghelia este redusă la îndemnuri, dacă Crezul dispare din viața obișnuită a adunării și dacă Euharistia devine o prezență rară la marginea slujbei, credinciosul se obișnuiește să aștepte tot mai puțin de la darurile pe care Biserica încă le afirmă în documentele sale. Poate ajunge să-și măsoare apropierea de Dumnezeu după cât de intens a trăit slujba. Pentru cel îndoliat și pentru omul care abia mai poate rosti o rugăciune, această măsură adaugă o povară. Liturghia îi slujește atunci când îi așază din nou în fața certitudinii că Domnul le vorbește chiar și când gura lor abia poate răspunde.  

Prejudiciul devine distructiv pentru identitatea Lutherană fiindcă se transmite dintr-un loc în altul. Învățătura slăbită schimbă ce poate mărturisi adunarea. Mărturisirea lăsată la voia fiecăruia schimbă ce se predică și ce înseamnă comuniunea Altarului. Închinarea care pune în umbră Cuvântul și Sacramentele îi învață pe oameni să trăiască din alte certitudini. Așa se poate ajunge ca numele de ”Lutheran” să rămână pe frontispiciul bisericii, în timp ce oamenii au deprins, generație după generație, o altă înțelegere a credinșei și închinării. Îndreptarea începe în toate aceste locuri. Redeschidem Scriptura la cateheză, rostim limpede ce mărturisim și așezăm în centrul duminicii darurile pe care Domnul a făgăduit să ni le dea.  

LIBERTATEA CREȘTINĂ ȘI FIDELITATEA FAȚĂ DE CEEA CE AM PRIMIT

În această moștenire există și libertate. Confesiunea Augustană, Articolul VII, învață că unitatea Bisericii se întemeiază pe acordul în doctrina Evangheliei și în administrarea Sacramentelor. Ceremoniile omenești pot varia între Biserici care mărturisesc aceeași credință. Articolul XV păstrează rânduielile care slujesc păcii și bunei ordini și refuză să le transforme în condiții pentru dobândirea harului. Formula Concordiei numește ”adiaphora” ceremoniile pe care Scriptura nici nu le poruncește, nici nu le interzice. Biserica le poate rândui pentru zidirea comunității. Formula Concordiei arată că, atunci când o ceremonie este impusă pentru a sili Biserica să cedeze în mărturisirea Evangheliei, chestiunea privește însăși credința pe care Biserica este chemată să o mărturisească.  

Libertatea aceasta are un rost pastoral. O parohie care slujește în limba română își folosește libertatea când traduce cu grijă rugăciunile, când își învață copiii să cânte o melodie accesibilă și când îi ajută pe cei nou-veniți să urmărească slujba. Păstrarea rânduielii istorice este și ea un exercițiu al libertății. Stabilitatea ei îi permite credinciosului să se roage alături de ceilalți chiar și atunci când este obosit, să recunoască slujba într-o altă parohie și să transmită acasă ceea ce a învățat în biserică. Întrebarea pastorală înaintea unei schimbări este ce anume va înțelege și va putea mărturisi mai limpede adunarea prin ea. O schimbare care face Evanghelia mai ușor de auzit are un rost pe care Reforma însăși l-a recunoscut. Simplul fapt că o practică este nouă spune prea puțin despre folosul ei 

De aceea, când spunem că înaintașii noștri ne-au învățat să credem și să ne închinăm astfel, vorbim despre mărturisirea publică pe care am primit-o prin cateheză, Crez și Liturghie. Au existat în istoria Lutherană presiuni și încercări de schimbare, iar rânduielile locale au cunoscut diferențe. Tocmai în asemenea împrejurări se vede ce ne-au încredințat înaintașii să păstrăm. Înaintașii noștri ne-au învățat să credem astfel și să ne închinăm astfel. În mărturisirea pe care ne-au încredințat-o nu am primit o altă Evanghelie și nici o altă închinare. Nicio generație nu primește, odată cu această moștenire, dreptul de a schimba sensul Euharistiei, de a muta nădejdea conștiinței de la Cristos la performanța omului sau de a face din închinare o expresie a gustului celui care o conduce. Ceea ce slujește deja bine Evanghelia merită păstrat, explicat și practicat cu grijă. Înainte de a înlocui o rugăciune, un imn sau o rânduială pentru că oamenii au încetat să o înțeleagă, merită să-i învățăm din nou ce spune și de ce Biserica a păstrat-o.  

Într-o comunitate misionară, această fidelitate are consecințe foarte practice. Omul care intră pentru prima dată într-o Biserică Lutherană poate să nu știe când se ridică adunarea sau ce înseamnă cuvintele ”Kyrie eleison”. Putem să-l ajutăm cu o rânduială tipărită, să-i spunem că aceste cuvinte înseamnă ”Doamne, ai milă” și să-i arătăm cum se leagă rugăciunea de Evanghelia pe care tocmai a auzit-o. Încetul cu încetul, rugăciunile Bisericii devin și rugăciunile lui. Astfel, misiunea și tradiția se întâlnesc într-o lucrare concretă de transmitere. Dăm mai departe o credință pe care omul o poate mărturisi și o formă de închinare la care poate lua parte cu înțelegere.  

Același discernământ ne ferește de a cere unei rânduieli liturgice ceea ce numai o cateheză răbdătoare poate împlini. Când o adunare a pierdut înțelesul unei rugăciuni, pastorul are prilejul să redeschidă textul biblic din care ea se hrănește. Când un imn a devenit greu de urmărit, comunitatea o poate învăța din nou. Când predica a devenit neclară, avem de îndreptat felul în care predicăm. În fiecare dintre aceste situații există o nevoie reală. O putem sluji tocmai fiindcă știm ce am primit și ce rost are. Tradiția rămâne vie când cei care o moștenesc pot spune, în propriile cuvinte, ce mărturisesc atunci când rostesc cuvintele pe care le-au primit.  

CE LE ÎNCREDINȚĂM CELOR CARE VIN DUPĂ NOI

O parohie își transmite identitatea în fiecare duminică. O transmite atunci când pastorul predică păcatul și harul cu aceeași seriozitate cu care ascultă mărturisirea unui om. O transmite când cel care se apropie de altar știe pe cine primește și de ce vine. O transmite când copilului i se explică de ce spunem ”Amin” și când cel nou-venit primește răgazul de a învăța rugăciunile și de a pune întrebări. Dacă părinții aud la biserică o Evanghelie pe care o pot rosti și acasă în fața unui copil speriat de propriul păcat, atunci teologia și Liturghia și-au arătat împreună rostul 

Așa avem de dat mai departe ceea ce am primit. Îi învățăm pe cei care vin după noi să cunoască din Scriptură credința, să o mărturisească public și să se închine lui Dumnezeu în rânduiala care le aduce înainte aceeași Evanghelie. Duminica viitoare, omul care abia a avut putere să se roage va auzi iarăși iertarea, iar copilul de lângă el va mai învăța un vers dintr-o cântare pe care o va purta cu el. Cel care îi adună este același Domn care a vorbit femeii la fântână și care, în noaptea în care a fost vândut, a dat ucenicilor săi pâinea și potirul. El ne vorbește, ne hrănește și ne trimite în pace. Credința primește darul lui și, împreună cu întreaga Biserică, răspunde ”Amin”.