Sfânta Maria, Maica Domnului cea pururea fecioară

Există astăzi impresia că orice învățătură despre Sfânta Fecioară Maria aparține exclusiv spațiului romano-catolic sau ortodoxiei răsăritene și că Reforma Lutherană ar fi respins întreaga moștenire mariană a Bisericii. Mulți creștini neoprotestanți presupun că Martin Luther a redus rolul Sfintei Maria la simpla menționare a ei în istoria nașterii Domnului. Documentele teologice ale Reformei Lutherane demonstrează însă contrariul.

Martin Luther și Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea o numesc în repetate rânduri pe Sfțnta Maria ca fiind fecioara binecuvântată și adevărata maică a lui Dumnezeu. Ele păstrează, de asemenea, vechea mărturisire creștină potrivit căreia Sfânta Maria a rămas pururea fecioară.

Reforma Lutherană nu și-a propus să întemeieze o Biserică nouă și nici să elimine tot ceea ce provenea din vechea Biserică. Lutheranii au respins învățăturile și practicile care contraziceau Sfânta Scriptură sau întunecau suficiența lucrării mântuitoare a lui Cristos, adică mesajul Evangheliei. Ei nu au considerat însă că întreaga tradiție creștină anterioară anului 1517 trebuia aruncată la gunoi.

Principiul Sola Scriptura nu însemna că fiecare creștin trebuie să reinventeze credința de la zero, ignorând mărturia istorică a Bisericii. Sfânta Scriptură este singura normă infailibilă a doctrinei, dar mărturisirea istorică a Bisericii trebuie respectată atât timp cât nu contrazice Cuvântul lui Dumnezeu.

CE ÎNSEAMNĂ „PURUREA FECIOARĂ”?

Învățătura istorică despre virginitatea perpetuă afirmă că Sfânta Maria a fost fecioară înainte de nașterea lui Cristos, în timpul nașterii lui și după nașterea lui. Teologia occidentală exprimă această întreită mărturisire prin cuvintele: ”virgo ante partum, in partu et post partum”. Sfânta Maria l-a conceput pe Domnul Isus Cristos fără participarea unui bărbat, prin lucrarea Duhului Sfânt. Ea l-a născut pe Fiul lui Dumnezeu fără ca fecioria ei să fie vătămată și a rămas fecioară inclusiv după nașterea lui.

Această învățătură nu se întemeiază pe disprețuirea căsătoriei sau a relațiilor conjugale. Căsătoria este instituită și binecuvântată de Dumnezeu. Martin Luther a apărat cu putere căsătoria împotriva ideii medievale că monahismul și celibatul ar reprezenta în sine o stare spirituală superioară. Virginitatea perpetuă a Sfintei Maria nu înseamnă că relațiile conjugale ar fi necurate. Ea mărturisește unicitatea chemării primite de Maria și caracterul unic al întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Cel născut din Sfânta Maria nu este un copil obișnuit. Îngerul îi spune Mariei: „Duhul Sfânt va veni asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, Sfântul care se va naște va fi numit Fiul lui Dumnezeu” (Luca 1:35). Sfânta Maria este importantă nu separat de Cristos, ci doar datorită lui Cristos. Ea este vasul ales prin care Fiul veșnic al Tatălui a primit firea noastră omenească. Învățătura despre Sfânta Maria trebuie să rămână, prin urmare, cristologică: ea apără adevărul despre persoana lui Cristos.

VIRGINITATEA PERPETUĂ A MARIEI ESTE O CREDINȚĂ A BISERICII VECHI

Credința în virginitatea perpetuă a Sfintei Maria nu s-a născut în Evul Mediu. Ea este întâlnită în creștinismul timpuriu și a devenit mărturisirea comună a Bisericii din Răsărit și din Apus. Sfânta Maria a fost numită Aeiparthenos, adică „pururea fecioară”, cu mult înaintea marilor rupturi confesionale ale creștinătății.

Această credință a fost apărată în Secolul al IV-lea de Sfântul Ieronim împotriva lui Helvidius, care susținea că Maria și Iosif au avut alți copii după nașterea Domnului Isus Cristos. Sfântul Ieronim a arătat că expresiile biblice invocate de Helvidius nu obligă la această concluzie. În același timp, părinți ai Bisericii precum Sfinții Atanasie, Ambrozie și Augustin au vorbit despre Sfânta Maria ca despre fecioara care a rămas fecioară. Această mărturie istorică nu înlocuiește Scriptura. Ea ne arată însă că interpretarea potrivit căreia Sfânta Maria ar fi avut alți copii nu este singura interpretare posibilă și nici lectura dominantă a Bisericii vechi.

Reformatorii lutherani nu au considerat că trebuie să respingă o învățătură doar pentru că aceasta era mărturisită și de Biserica Romei. Întrebarea lor era dacă ea contrazice sau nu Sfânta Scriptură și dacă îl umbrește sau îl mărturisește corect pe Domnul Isus Cristos.

MARTIN LUTHER ȘI VIRGINITATEA PERPETUĂ A SFINTEI MARIA

Martin Luther nu a tratat virginitatea perpetuă ca pe o invenție papală. El a primit această învățătură din mărturisirea Bisericii și a păstrat-o după despărțirea de Roma. În scrierea din 1523, Faptul că Isus Cristos s-a născut evreu, Luther discută afirmați din Matei 1:25: „Și nu a cunoscut-o până când ea a născut un fiu”. El explică faptul că expresia „până când” nu afirmă automat că după aceea s-a petrecut contrariul. Scopul lui Matei este să mărturisească nașterea feciorelnică a lui Cristos, nu să descrie viața conjugală ulterioară a Mariei și a lui Iosif.

Scriptura folosește frecvent asemenea construcții. Când Domnul spune: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Matei 28:20), aceasta nu înseamnă că după sfârșitul lumii Cristos va înceta să fie cu Biserica sa. Expresia precizează ce este adevărat până la momentul indicat, fără să afirme neapărat că după acel moment situația se schimbă.

În predicile sale la Evanghelia lui Ioan, Martin Luther vorbește despre Cristos ca despre singurul Fiu al Mariei și afirmă că ea nu a mai născut alți copii. El interpretează „frații Domnului” ca fiind rude apropiate, amintind că limbajul biblic poate folosi termenul „frate” într-un sens familial mai larg.

Martin Luther nu a transformat însă persoana Sfintei Maria într-un centru separat al credinței. Pentru el, adevărata cinstire a Sfintei Maria constă în recunoașterea lucrării lui Dumnezeu în ea. În comentariul său la Magnificat, Luther subliniază smerenia Mariei: ea nu se laudă cu meritele sale, ci cu Dumnezeu, care a privit la starea smerită a slujitoarei sale.

Maria este modelul credinței care primește promisiunea lui Dumnezeu. Ea nu îl produce pe Mântuitor prin puterea sau vrednicia ei, ci îl primește prin Cuvântul făgăduinței. În acest sens, maternitatea ei exprimă însăși logica Evangheliei: Dumnezeu dăruiește, iar omul primește prin credință.

CONFESIUNILE DE CREDINȚĂ LUTHERANE

Confesiunea Augustana, Articolul III, mărturisește: „De asemenea, Bisericile noastre învață că Cuvântul, adică Fiul lui Dumnezeu, a luat firea omenească în pântecele Fecioare Maria, astfel încât cele două naturi, cea dumnezeiască și cea omenească, sunt unite într-o singură Persoană”. Textul continuă afirmând că acest Cristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat, „s-a născut din Fecioara Maria”.

Accentul aici cade asupra Persoanei Domnului Cristos. Fiul lui Dumnezeu nu a locuit doar într-un om numit Isus. El a luat cu adevărat firea omenească din Sfânta Maria. Cel născut din ea este aceeași Persoană care este din veșnicie Fiul Tatălui. De aceea, titlul de „Maică a lui Dumnezeu” nu este o exagerare mariană, ci o mărturisire biblică și cristologică. Maria nu este mama dumnezeirii și nici originea existenței veșnice a Fiului. Ea este Maica lui Dumnezeu deoarece Persoana pe care a născut-o potrivit firii omenești este Dumnezeu Fiul.

În Articolele de la Schmalkalden, redactate de Martin Luther în 1537, Întruparea este mărturisită în Partea I, Articolul IV. Textul german afirmă că Fiul: s-a făcut om, fiind conceput de la Duhul Sfânt, fără participare bărbătească, și născut din Maria, Fecioara curată și sfântă”. Textul latin confesional spune: ”Filius ita factus est homo, ut a Spiritu Sancto sine virili opere conciperetur et ex Maria pura, sancta, semper virgine nasceretur” adică: „Fiul s-a făcut om astfel încât a fost conceput de la Duhul Sfânt, fără participare bărbătească, și s-a născut din Maria cea curată, sfântă și pururea Fecioară.”

Precizia istorică este importantă. Expresia ”semper virgine” apare explicit doar în versiunea latină oficială a textului – text redactat la foarte scurt timp distanță și aprobat chiar de către Martin Luther - nu în formularea germană originală a lui Martin Luther. Versiunea latină a fost însă inclusă oficial în corpusul confesional lutheran. Nu putem spune, prin urmare, că expresia „pururea Fecioară” ar fi străină Confesiunilor Lutherane și teologiei lui Martin Luther.

Cea mai explicită afirmație confesională se află în Formula Concordiei, Declarația Solidă, Articolul VIII, paragraful 24, unde citim: „Datorită acestei uniri personale și comuniuni a naturilor, Maria, Fecioara prea-binecuvântată, nu a născut un simplu om, ci, după cum mărturisește îngerul, un Om care este cu adevărat Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt. El Și-a arătat maiestatea dumnezeiască încă în pântecele mamei Sale, prin faptul că S-a născut dintr-o fecioară, fără să-i vatăme fecioria. De aceea, ea este cu adevărat Maica lui Dumnezeu și totuși a rămas Fecioară”. Cuvintele „a rămas Fecioară” - et tamen virgo mansit - nu apar într-un tratat devoțional particular, ci într-un document confesional lutheran oficial despre Persoana lui Cristos. 

Autorii Formulei Concordiei nu discută curiozități biologice, ci realitatea unirii dintre firea dumnezeiască și cea omenească în unica Persoană a Fiului. Domnul Isus Cristos și-a manifestat maiestatea dumnezeiască încă în pântecele Mariei și în nașterea sa. Nașterea lui nu este despărțită de întrupare, ci reprezintă revelarea în trup a Fiului celui Preaînalt. Virginitatea perpetuă a Mariei este mărturisită în interiorul acestei cristologii.

Formula Concordiei nu spune doar că Sfânta Maria „era Fecioară înainte să nască”, ci că „a rămas Fecioară”. Este dificil să susținem că virginitatea perpetuă ar fi complet străină lutheranismului confesional când un document simbolic folosește tocmai această formulare.

„ÎNTÂIUL-NĂSCUT” NU ÎNSEAMNĂ „PRIMUL DINTRE MAI MULȚI”

Evanghelia Sfântului Luca 2:7 spune că Sfânta Maria „l-a născut pe fiul ei, primul născut”. Termenul grecesc este prōtotokos și trebuie tradus prin „întâiul-născut”, nu prin „unul-născut”. Traducerea corectă nu contrazice însă virginitatea perpetuă. În Legea lui Moise, întâiul-născut era copilul care deschidea pântecele și care trebuia consacrat Domnului. El primea acest statut la naștere, nu după apariția unui al doilea copil. Un fiu unic putea fi numit întâiul-născut deoarece termenul indica statutul său juridic și religios.

Acesta este chiar contextul relatării lui Luca. După naștere, Maria și Iosif îl duc pe Isus la Ierusalim „ca să-l prezinte Domnului, după cum este scris în Legea Domnului: «Orice întâi-născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul»” (Luca 2:22–23).

Prin urmare, trebuie respinse ambele deformări. Nu avem dreptul să traducem prōtotokos prin „Unul-Născut”, dar nici să pretindem că termenul dovedește existența unor copii ulteriori.

CINE SUNT „FRAȚII DOMNULUI”?

Noul Testament vorbește despre Iacov, Iosif, Simon și Iuda ca despre „frații” lui Isus. Termenul grecesc adelphoi înseamnă în mod obișnuit „frați”, dar poate desemna și rude apropiate sau membri ai aceluiași grup familial. În Septuaginta, Avraam și Lot sunt numiți „frați”, deși erau unchi și nepot.

Este semnificativ faptul că Evangheliile nu îi numesc niciodată pe acești oameni „fiii Mariei”. Doar Domnul Isus Cristos este numit „fiul Mariei” (Marcu 6:3), dar presupusul raport biologic dintre Maria și ceilalți „frați” nu este afirmat. De aceea, tradiția occidentală i-a interpretat adesea ca fiind rude apropiate, în timp ce tradiția răsăriteană i-a considerat copii ai lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară. În ambele interpretări, ei aparțin familiei lui Isus fără să fie copii biologici ai Mariei.

Un argument important se găsește la cruce. Domnul Isus Cristos îi spune Mariei: „Femeie, iată-l pe fiul tău!”, iar Sfântului Apostol Ioan: „Iat-o pe mama ta!” (Ioan 19:26–27). Din acel ceas, ucenicul a luat-o în casa lui. Dacă Maria ar fi avut alți fii biologici, încredințarea ei unui om din afara familiei ar fi fost o încălcare a Legii lui Moise. Grija pentru o mamă văduvă revenea în primul rând propriilor fii. Necredința de atunci a „fraților” lui Isus nu ar fi anulat automat responsabilitatea lor familială. Încredințarea Mariei către Sfântul Ioan constituie, așadar, un argument serios pentru faptul că Maria nu mai avea alți fii biologici.

Și comportamentul „fraților” Domnului este semnificativ. La un moment dat, ei încearcă să intervină în lucrarea Domnului Isus Cristos și să îl cheme înapoi (Marcu 3:21,31–35). În Ioan 7:3–5 îi spun unde ar trebui să meargă și cum să-si facă lucrarea cunoscută. În cultura familială a antichității, o asemenea atitudine ar fi fost greu de explicat din partea unor frați mai tineri față de fratele întâi-născut. Devine mai ușor de înțeles dacă aceștia erau rude mai vârstnice sau copii mai mari ai lui Iosif. Nu este o demonstrație matematică, dar completează coerent celelalte indicii biblice.

ORTODOXIA LUTHERANĂ ȘI PĂSTRAREA VECHII CREDINȚE

Prin „Ortodoxia Lutherană” înțelegem perioada de consolidare teologică ce a urmat Reformei Lutherane, aproximativ între sfârșitul Secolului al XVI-lea și începutul Secolului al XVIII-lea. Teologi precum Martin Chemnitz, Johann Gerhard, Johann Andreas Quenstedt și David Hollaz au sistematizat doctrina lutherană și au apărat-o atât împotriva Romei, cât și împotriva calvinismului, socinianismului și altor curente.

Acești teologi nu au abandonat virginitatea perpetuă a Mariei. Martin Chemnitz, unul dintre principalii autori ai Formulei Concordiei, a așezat mărturisirea despre Maria în contextul unirii personale a celor două naturi ale lui Cristos. Johann Gerhard a afirmat explicit că Maria a rămas fecioară și după nașterea lui Isus. Într-o imagine inspirată de Ghedeon, el o compară cu lâna care a primit roua cerească și apoi a rămas din nou uscată: Astfel, Sfânta Maria l-a primit pe Cristos prin lucrarea Duhului Sfânt și a rămas fecioară după naștere, așa cum fusese înainte.

Ortodoxia Lutherană nu a transformat însă această credință într-un cult autonom al Mariei. Ea a păstrat-o în cadrul doctrinei despre întrupare. Sfânta Maria era cinstită deoarece din ea Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc. Teologii lutherani au putut respinge invocarea sfinților și ideea meritelor transferabile, păstrând simultan titlurile de ”Theotokos” și ”semper Virgo”.

Aceasta demonstrează că acceptarea virginității perpetue nu a fost doar un „rest medieval” pe care Luther ar fi uitat să îl înlăture. Credința a continuat să fie mărturisită și de generațiile de teologi lutherani care au urmat Reformei și care au examinat sistematic moștenirea doctrinară primită.

CINSTIREA SFINTEI MARIA FĂRĂ INVOCARE

Apologia Confesiunii Augustana, Articolul XXI, afirmă că Fericita Maria este „vrednică de cele mai înalte onoruri”. În același timp, Apologia refuză să îi atribuie lucrările care aparțin numai lui Cristos, după cum citim: „Chiar admițând că Fericita Maria se roagă pentru Biserică, primește ea oare sufletele în moarte, biruiește ea moartea, dăruiește ea viața? Ce ar mai face Cristos dacă Fericita Maria ar săvârși aceste lucruri?”

Mărturisirile păstrează astfel o distincție esențială. Sfțnta Maria poate fi cinstită, numită fericită și prezentată ca exemplu al credinței. Ea nu trebuie însă transformată în mântuitoare, distribuitoare autonomă a harului sau mijlocitoare alături de Cristos. Sfânta Maria însăși spune: „Iată, de acum toate generațiile mă vor numi fericită” (Luca 1:48). A o numi fericită înseamnă a asculta Scriptura. Dar motivul fericirii ei este lucrarea lui Dumnezeu: „pentru că Cel Puternic mi-a făcut lucruri mari” (Luca 1:49).

Sfânta Maria primește harul; Cristos este izvorul harului. Maria Îl poartă pe Mântuitorul; Cristos este Mântuitorul. Maria este Maica Domnului; Cristos este Domnul.

CUM S-A DILUAT ACEASTĂ CREDINȚĂ ÎN SECOLELE URMĂTOARE?

În primele generații ale Reformei Lutherane, virginitatea perpetuă era acceptată fără dificultate de majoritatea lutheranilor. Diluarea ei în anumite medii lutherane s-a produs treptat. Pietismul a mutat centrul de greutate de la continuitatea dogmatică și liturgică la experiența convertirii și la viața personală de sfințenie. Iluminismul și raționalismul au slăbit apoi încrederea în mărturisirea dogmatică tradițională și în lectura patristică a Scripturii. În Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, numeroase elemente ale credinței istorice au ajuns să fie privite drept relicve ale trecutului.

Î n alte contexte, lutheranismul a fost influențat de protestantismul reformat, de revivalism și, mai târziu, de evanghelicalismul non-confesional. Identitatea protestantă a început uneori să fie definită prin opoziție față de tot ceea ce părea să fie „catolic”. Astfel, titluri și credințe păstrate de către Martin Luther și de Confesiunile Lutherane au devenit suspecte numai pentru că erau mărturisite și de romano-catolici sau ortodocși.

În Biserica Lutherană din prezent coexistă poziții diferite cu privire la acest subiect, aceasta deoarece nu este o învățătură necesară mântuirii. Unii consideră virginitatea perpetuă o învățătură confesională; alții o acceptă drept opinie teologică veche și legitimă; iar alții cred că Scriptura permite și interpretarea potrivit căreia Sfânta Maria și Iosif au avut ulterior copii. Toate aceste poziții au argumentele lor serioase.

Existența acestor divergențe moderne nu schimbă însă datele istorice. Martin Luther a susținut virginitatea perpetuă a Sfintei Maria. Textul latin al Articolelor de la Schmalkalden folosește chiar expresia latină ”semper virgine”. Formula Concordiei afirmă că Maria „a rămas Fecioară”. Ortodoxia Lutherană a continuat să apere această credință. Respingerea ei ca fiind prin definiție „nelutherană” nu poate fi susținută istoric.

CONCLUZIE

Virginitatea perpetuă a Sfintei Maria nu este articolul principal al credinței și nici temelia justificării păcătosului înaintea lui Dumnezeu. Suntem mântuiți numai prin har, numai prin credință, pentru meritele lui Cristos. Totuși, faptul că această învățătură nu este centrul Evangheliei nu ne dă dreptul să o batjocorim sau să o prezentăm drept o invenție medievală.

Martin Luther și Confesiunile Lutherane nu au văzut nicio contradicție între Sola Scriptura și mărturisirea Mariei ca pururea fecioară. Reforma Lutherană nu s-a desprins de Biserica veche, ci a revendicat continuitatea cu Biserica Apostolică și Post-Apostolică, supunând toate tradițiile autorității Scripturii.

Un lutheran poate mărturisi cu deplină convingere că Maria este fericita fecioară, adevărata maică a lui Dumnezeu și pururea fecioară, fără să îi atribuie rolul de mijlocitoare a mântuirii. Această mărturisire nu îl micșorează pe Cristos. Dimpotrivă, ea apără unicitatea întrupării sale. Fiul veșnic al Tatălui, Dumnezeu adevărat din veșnicie, s-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră. El a fost conceput de la Duhul Sfânt și s-a născut din Maria, fecioara curată, sfântă și pururea fecioară. Despre el, și numai despre el, Sfânta Maria mărturisește: „Duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Luca 1:47).