SCURTĂ apologie confesională a Liturghiei în Biserica Lutherană

Conform mărturisirilor sale oficiale, Biserica Lutherană este o Biserică liturgică. Pietatea luterană confesională se caracterizează prin proclamarea regulată a Evangheliei și administrarea regulată a Sacramentului Euharistiei, în cadrul unui tipar liturgic ordonat, demn, bazat pe Scriptură și ancorat în închinarea istorică a Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea.

Dar să vorbim în câteva rânduri despre expresia „liturghie”. Lutheranii nu identifică expresia ”Liturghie” cu un sacrificiu, ci cu un serviciu de închinare public al Bisericii. Astfel, se potrivește cu teologia Bisericii noastre ca un slujitor chemat, ordinat și trimis să predice Evanghelia și să administreze Sfintele Sacramente pentru poporul lui Dumnezeu, așa cum  ne spune Sfântul Apostol Paul (1Cor.4,1): „Așa trebuie să fim priviți: ca slujitori ai lui Cristos și administratori ai tainelor lui Dumnezeu,” adică administratori ai Cuvântului și ai Sacramentelor și, mai apoi: „Noi dar, suntem trimiși împuterniciți ai lui Cristos, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi. Vă rugăm fierbinte, în numele lui Cristos: împăcați-vă cu Dumnezeu.” (2Cor.5,20). Astfel, termenul „liturghie” se potrivește foarte bine cu slujirea publică a Bisericii. (Apologia XXIV:79-81)

Iată ceea ce citim în Confesiunile Lutherane de Credință din Secolul al XVI-lea:

”foarte multe tradiții sunt păstrate din partea noastră, care contribuie la buna rânduială în Biserică, cum ar fi Ordinea Lecțiilor 41] în Liturghie și zilele sfinte principale. Dar, în același timp, oamenii sunt avertizați că astfel de observanțe nu justifică înaintea lui Dumnezeu.” (Confesiunea Augustana XXVI:40-41)

”Prin urmare, nu pare că Liturghia este celebrată cu mai multă devoțiune între adversarii noștri decât între noi...” (Confesiunea Augustana XXIV:9)

”Suntem pe deplin de acord ca Liturghia să fie înțeleasă ca un sacrificiu zilnic, cu condiția ca aceasta să însemne întreaga Liturghie, ceremonia și, de asemenea, proclamarea Evangheliei, credința, rugăciunea și mulțumirea. Luate împreună, acestea sunt sacrificiul zilnic al Noului Testament; ceremonia a fost instituită din cauza acestora și nu ar trebui separată de ele. De aceea Paul spune (1Cor.11:26): „Căci ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului.” (Apologia XXIV:35)

”Din această descriere a stării Bisericilor noastre reiese clar că menținem cu sârguință disciplina bisericească, ceremoniile evlavioase și bunele obiceiuri ale Bisericii.” (Apologia XV:4)

Reformatorii lutherani din secolul al XVI-lea nu au fost niște inovatori sectari care și-au propus să creeze o nouă Biserică, ci au recunoscut și s-au bucurat de continuitatea lor cu Biserica Apostolică, Biserica Post-Apostolică și chiar cu Biserica Medievală Lutheranii au înțeles că multe dintre obiceiurile liturgice ale Bisericii - vechi de secole și pe care le-au moștenit de la Biserica Medievală - erau atât utile, cât și benefice, și nu au văzut niciun motiv întemeiat să le elimine. Cu o smerită recunoștință, luteranii confesionali îmbrățișează uzanțele liturgice ziditoare ale Bisericii Medievale ca elemente importante ale propriei lor moșteniri și identități. Lutheranii nu cred că astfel de ritualuri și ceremonii creștine istorice aparțin ca specific Bisericii Romano-Catolice  sau oricărei alte Biserici.

Cartea Faptele Apostolilor indică faptul că închinarea publică a Bisericii Creștine a avut întotdeauna un caracter liturgic. Despre creștinii din Ierusalim citim faptul că: „stăruiau în învățătura apostolilor, în părtășie, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2:42). Scriptură ne spune faptul într-o ocazie, Duhul Sfânt le-a vorbit creștinilor din Antiohia „pe când slujeau Domnului” (Fapte 13:2). De asemenea, cu privire la creștinii din Troa, Sfântul Evanghelist Luca ne relatează faptul că „în ziua întâi a săptămânii, când eram adunați ca să frângem pâinea, Paul le vorbea” (Fapte 20:7).

Noul Testament îi încurajează pe toți creștinii, spunându-le: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitați-vă cu luare aminte la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința. Isus Cristos este același ieri și azi și în veci! Nu vă lăsați târâți de orice fel de învățături străine” (Evrei 13:7-9). În formele de închinare publică pe care Biserica le folosește, lutheranii își amintesc și imită pe cei care au slujit cauzei Evangheliei neschimbătoare a lui Cristos de-a lungul istoriei Bisericii. Principalele elemente ale Liturghiei luterane istorice nu sunt distinctiv luterane și nici nu reflectă cultura Germaniei, a Scandinaviei sau a Statelor Unite ale Americii. Ele reflectă, în schimb, credința și devoțiunea poporului lui Dumnezeu din toate timpurile și locurile.

Iată ceea ce citim în Confesiunile Lutherane de Credință din Secolul al XVI-lea:

„...Bisericile noastre nu contestă în niciun articol al credinței Biserica Catolică, ci doar omit unele abuzuri care sunt noi și care au fost acceptate eronat prin corupția timpurilor, contrar intenției Canonului...” (Confesiunea Augustana, Articole în care sunt revizuite abuzurile care au fost corectate:1)

” Este potrivit ca Bisericile să păstreze astfel de ordonanțe din dragoste și liniște, până la punctul în care unul să nu ofenseze pe altul, astfel încât toate lucrurile să fie făcute în biserici în ordine și fără confuzie, 1 Cor. 14, 40; comp. Fil. 2, 14; 56] dar astfel încât conștiințele să nu fie împovărate cu gândul că sunt necesare pentru mântuire, ” (Confesiunea Augustana XXVIII:55-56)

„...în ceea ce privește doctrina și ceremoniile, nu s-a primit din partea noastră nimic împotriva Scripturii sau a Bisericii Catolice. Căci este evident că am avut cea mai mare grijă ca nicio doctrină nouă și necredincioasă să nu pătrundă în Bisericile noastre.” (Confesiunea Augustana XXVIII, Concluzii:5)

„...Liturghia noastră are exemplul Bisericii, luat din Scriptură și din Părinți, suntem încrezători că nu poate fi dezaprobată, mai ales că ceremoniile publice, în cea mai mare parte asemănătoare celor folosite până acum, sunt păstrate...” (Confesiunea Augustana XXIV:40)

„Păstrăm cu bucurie vechile tradiții stabilite în biserică, deoarece sunt folositoare și promovează liniștea, și le interpretăm într-un mod evanghelic, excluzând ideea că ele justifică. Dușmanii noștri ne acuză pe nedrept că am abolit rânduielile bune și disciplina Bisericii. Putem afirma cu adevăr că în Bisericile noastre liturghia publică este mai decentă decât în ale lor, și, dacă priviți corect, noi suntem mai fideli canoanelor decât sunt adversarii noștri.” (Apologia XV:38-39)

„...nu abolim Liturghia, ci o păstrăm și o apărăm cu evlavie. În Bisericile noastre, Liturghia este celebrată în fiecare Duminică și în alte sărbători, atunci când Sacramentul este oferit celor care îl doresc, după ce au fost examinați și absolviți.” (Apologia XXIV:1)

Formele istorice de închinare ale Bisericii Lutherane sunt unele profund biblice și evanghelice în conținut și, prin urmare, servesc drept ghiduri fidele pentru o închinare creștină care se fundamentează pe credința adevărați. Principalele articole ale doctrinei creștine (Sfânta Treime, persoana și lucrarea lui Cristos, păcatul și harul etc.) sunt profund prezente în ritualurile și ceremoniile care compun Liturghia – precum Kyrie, Gloria in Excelsis, Crezul de la Niceea, Sanctus, Agnus Dei, etc. - și sunt adânc întipărite în mințile și inimile închinătorilor prin repetiția lor în fiecare celebrare liturgică.

Ciclul anual al Sărbători și al Sezoanelor din Calendarul Bisericesc tradițional le amintesc închinătorilor de evenimentele importante din istoria mântuirii. Succesiunea săptămânală a lecturilor din Scriptură și a celorlalte părți ale Liturghiei stabilite pentru fiecare Duminică a anului expune credincioșii la „întregul plan al lui Dumnezeu” (Fapte 20:27). Liturghia istorică oferă un echilibru adecvat între continuitate și varietate în cadrul fiecărei celebrări liturgice duminicale.

Prin cuvintele Liturghiei, credincioșii pot auzi mesajul etern al lui Dumnezeu adresat poporului său și îi pot răspunde cu rugăciuni de mulțumire, laudă și cerere, modelate și formate de acel mesaj. Liturghia îndreaptă atenția închinătorilor spre mijloacele obiective ale harului și spre adevărurile neschimbătoare ale Sfintei Scripturi, mai degrabă decât spre emoțiile lor subiective și nesigure. Astfel, îi ajută să rămână fideli îndemnului Sfântului Apostol Paul care spune: „Cuvântul lui Cristos să locuiască din belșug în voi în toată înțelepciunea; învățați-vă și sfătuiți-vă unii pe alții cu psalmi, cu cântări de laudă și cu cântări duhovnicești, cântând lui Dumnezeu cu mulțumire în inimile voastre” (Col.3:16).

Iată ceea ce citim în Confesiunile Lutherane de Credință din Secolul al XVI-lea:

„Scopul observării ceremoniilor este ca oamenii să învețe Scripturile și ca cei care au fost atinși de Cuvânt să primească credință și evlavie și astfel să se roage.” (Apologia XXIV:3)

„Căci ceremoniile sunt necesare în acest scop, astfel încât cei neînvățați 4] să fie învățați [ce trebuie să știe despre Cristos]” (Confesiunea Augustana XXIV:3-4)

„Locurile, timpurile, persoanele și întreaga rânduială exterioară a închinării sunt, așadar, instituite și stabilite pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu să își exercite puterea în mod public.” (Catehismul Mare I:94)

„Pentru a determina dorința și intenția apostolilor, trebuie să consultăm scrierile lor, nu doar exemplul lor. Ei au păstrat anumite zile, nu pentru că această păstrare era necesară pentru justificare, ci pentru ca oamenii să știe când să se adune. Când se adunau, respectau și alte rituri și o succesiune a lecțiunilor. Adesea, oamenii continuau să păstreze anumite obiceiuri din Vechiul Testament, pe care Apostolii le-au adaptat într-o formă modificată la istoria Evangheliei, precum Paștele [Fapte 18:21] și Rusaliile [Fapte 20:16], astfel încât, prin aceste exemple, precum și prin învățătură, să poată transmite posterității amintirea acestor mari evenimente.” (Apologia VII/VIII:40)

„Deși Sfinții Părinți înșiși aveau rituri și tradiții, nu le considerau utile sau necesare pentru justificare. Ei nu au întunecat slava sau lucrarea lui Cristos, ci au învățat că suntem îndreptățiți prin credință, de dragul lui Cristos, nu datorită acestor rituri omenești. Ei păstrau aceste rituri pentru că erau folositoare pentru buna rânduială, pentru că le ofereau oamenilor un timp stabilit pentru a se aduna, pentru că ofereau un exemplu despre cum toate lucrurile pot fi făcute decent și cu rânduială în Biserici și, în cele din urmă, pentru că ajutau la instruirea poporului de rând. Diferitele anotimpuri și diversele rituri servesc drept aduceri aminte pentru poporul de rând. Din aceste motive, Părinții au păstrat ceremoniile, și din aceleași motive credem și noi în păstrarea tradițiilor.” (Apologia XV:20-21)

„... credem că adevărata unitate a Bisericii nu este afectată de diferențele de rituri instituite de oameni, deși ne place când riturile universale sunt respectate pentru liniștea tuturor. Astfel, în Bisericile noastre respectăm de bunăvoie ordinea Liturghiei, Ziua Domnului și celelalte sărbători mai importante. Cu un spirit foarte recunoscător, prețuim rânduielile folositoare și vechi, mai ales când conțin o disciplină care servește la educarea și instruirea oamenilor și a celor neexperimentați.” (Apologia VII/VIII:33)

„În fiecare Duminică a Domnului, mulți din rândurile noastre folosesc Cina Domnului, dar numai după ce au fost instruiți, examinați și absolviți. Copiii cântă psalmii pentru a învăța; și oamenii cântă, de asemenea, fie pentru a învăța, fie pentru a se închina.” (Apologia XV:40)

Biserica Lutherană este o Biserică liturgică, deoarece pune un accent important pe aspectul estetic al închinării sale publice. Ritualurile și ceremoniile care însoțesc Liturghia ajută la armonizarea aspectului exterior al Altarului și al acțiunilor exterioare ale Bisericii și ale pastorului cu cuvintele care sunt rostite și cântate. Ceremoniile utilizate în Biserica Lutherană servesc pentru a sublinia și atrage atenția asupra mesajului Evangheliei. Noul Testament însuși mărturisește o mare varietate de asemenea ajutoare ceremoniale în închinarea creștină. Înainte ca Sfântul Apostol  Paul să plece din Efes, citim că: „s-a plecat în genunchi și s-a rugat cu toți” (Fapte 20:36). Închinarea din curțile cerului, așa cum este descrisă în Apocalipsa lui Ioan, este caracterizată prin multe imagini liturgice: „În jurul tronului erau douăzeci și patru de tronuri, și pe tronuri am văzut douăzeci și patru de bătrâni șezând, îmbrăcați în haine albe... Șapte sfeșnice de foc ardeau înaintea tronului...” (Ap.4:4,5); „Atunci un alt înger, având un cădelniță de aur, a venit și s-a așezat la altar. I s-a dat mult tămâie, pentru a o aduce cu rugăciunile tuturor sfinților pe altarul de aur care era înaintea tronului. Și fumul tămâiei, împreună cu rugăciunile sfinților, se înălța înaintea lui Dumnezeu din mâna îngerului” (Ap.8:3-4). Ceremoniile liturgice ale Bisericii Lutherane își au originile în Biserica Apostolică, și sunt cu adevărat utile pentru menținerea demnității în închinare și pentru cultivarea reverenței și devoțiunii printre credincioși. Iată ceea ce ne spune Scriptura în acest sens: „De aceea, fiindcă primim un împărăție care nu poate fi clătinată, să fim recunoscători, și astfel să închinăm lui Dumnezeu într-un mod plăcut cu respect și teamă, căci „Dumnezeu nostru este un foc mistuitor” (Ev.12:28-29). Biserica Lutherană nu încetează însă să afirme faptul că adevărata înfrumusețare a Bisericilor este învățătura evlavioasă, practică și clară, folosirea evlavioasă a Sacramentelor, rugăciunea arzătoare și altele asemenea. Lumânările, vasele de aur și ornamentele de acest tip sunt potrivite...” (Apologia XXIV:51).

Iată ceea ce citim în Confesiunile Lutherane de Credință din Secolul al XVI-lea:

”...în Sacramentul Altarului trupul și sângele lui Cristos sunt cu adevărat mâncate și băute în pâinea și vinul...” (Formula Concordiei, Declarația Solidă VII:32)

”Păstrăm formele liturgice tradiționale, cum ar fi ordinea lecțiilor, rugăciunilor, veșmintelor etc.” (Apologia XXIV:1)

”...fă semnul crucii și spune: „În numele lui Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Amin.” Apoi, în genunchi sau stând, spune Crezul Apostolic și Rugăciunea Domnească.” (Catehismul Mic VII:1-2)

”În administrarea Sfintei Împărtășanii, cuvintele Instituției trebuie rostite sau cântate distinct și clar înaintea congregației și nu trebuie omise în niciun caz.” (Formula Concordiei, Declarația Solidă VII:79)

”...se poate judeca cu ușurință că nimic nu contribuie atât de mult la menținerea demnității în închinarea publică și la cultivarea reverenței și devoțiunii printre oameni ca observarea corectă a ceremoniilor în Biserici.” (Apologia, XXII,6)

”...lasă ca toți oamenii buni să înțeleagă că păstrăm cu multă zel demnitatea Liturghiei...” (Apologia XXIV:99)

Biserica Lutherană este o Biserică liturgică, dar denominațiile sale nu sunt obligate să adere la toate riturile si ceremoniile vreunei Liturghii anume. Formele liturgice din secolul al XVI-lea ale diverselor ramuri ale Bisericii Lutherane au urmat, în general, schița de bază a Liturghiei Apusene, dar adesea s-au diferențiat unele de altele în anumite detalii. Biserica Luterană recunoaște faptul că Cuvântul lui Dumnezeu nu a legat niciodată închinarea creștină de anumite forme liturgice sau ceremonii – cu excepția administrării Mijloacelor de Har care sunt instituite divin -, iar toate Bisericile Lutherane sunt, în principiu, libere în ceea ce privește practicile liturgice. 

Totuși, Confesiunile Bisericii Lutherane sunt foarte clare în învățătura lor, afirmând faptul că astfel de modificări sau schimbări trebuie să fie făcute doar atunci când există motive întemeiate, numai în moduri care sunt în deplină concordanță cu standardele de credință ale Bisericii în ceea ce privește solemnitatea liturgică și puritatea doctrinară și numai în unitatea Bisericii.. Confesiunile Lutherane nu tolerează alterările capricioase și arbitrare ale Liturghiei și ci ne invită să ne amintim de cuvintele Sfântului Apostol Paul care ne spun  faptul că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al confuziei, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinților” (1Cor.14:33), și ne spune : „Lăsați toate lucrurile să fie făcute cu decență și în ordine” (1Cor.14:40). Înțelegerea Sfântului Apostol Paul cu privire la exercițiul libertății creștine se aplică și deviațiilor inutile de la Liturghia istorică, după cum citim: „‘Totul este permis’ – dar nu totul este de folos. ‘Totul este permis’ – dar nu totul este constructiv” (1Cor.10:23-24). Politica liturgică de bază a Bisericii Lutherane poate fi rezumată adecvat în cuvintele unui aforism bine cunoscut: „Dacă ceva nu este stricat, atunci nu-l repara.”

Iată ceea ce citim în Confesiunile Lutherane de Credință din Secolul al XVI-lea:

”Despre tradițiile din Biserică, [Bisericile noastre] învață că trebuie să fie respectate cele care pot fi observate fără păcat și care sunt profitabile pentru liniștea și buna ordine în Biserică, cum ar fi zilele sfinte, festivalurile și altele de acest fel. Cu toate acestea, în legătură cu astfel de lucruri, oamenii sunt atenționați că conștiințele nu trebuie să fie împovărate, ca și cum o astfel de observație ar fi necesară pentru mântuire.” (Confesiunea Augustana XV:1-2)

”printre noi, în mare parte, riturile vechi sunt respectate cu strictețe. Căci este o acuzație falsă și malefică că toate ceremoniile, toate lucrurile instituite de odinioară, sunt abolite în Bisericile noastre. Dar a fost o plângere comună că unele abuzuri erau legate de riturile obișnuite. Acestea, întrucât nu puteau fi aprobate cu o conștiință bună, au fost corectate într-o oarecare măsură.” (Confesiunea Augustana, XXI, 7-9)

”...comunitatea lui Dumnezeu din fiecare loc și în fiecare timp are dreptul, autoritatea și puterea de a schimba, reduce sau crește ceremoniile în funcție de circumstanțele sale, atâta timp cât o face fără frivolitate și ofensă, dar într-un mod ordonat și adecvat, așa cum la orice moment poate părea cel mai profitabil, benefic și salutar pentru ordine bună, disciplină creștină, decorum evanghelic și edificarea Bisericii.” (Formula Concordiei, Declarația Solidă X:9)

”Nici nu sunt spectacole inutile și stupide, care nu servesc la ordine bună, disciplină creștină sau decorul evanghelic în Biserică, adevărate adiaphora sau lucruri indiferente.” (Formula Concordiei, Declarația Solidă X:7)

”...oponenții noștri ne condamnă pentru că învățăm că tradițiile omenești nu merită iertarea păcatelor și cer așa-zisele „rituri universale” ca fiind necesare pentru mântuire. Aici Paul este apărătorul nostru constant; pretutindeni el insistă că aceste observanțe nici nu justifică, nici nu sunt necesare în afară de neprihănirea credinței. Totuși, libertatea în aceste chestiuni trebuie utilizată cu moderație, pentru ca cei slabi să nu fie ofensați și să devină mai ostili învățăturii adevărate a Evangheliei din cauza unei abuzuri ale libertății. Nimic nu trebuie schimbat în riturile obișnuite fără un motiv întemeiat, iar pentru a favoriza armonia, acele obiceiuri vechi trebuie păstrate care pot fi păstrate fără păcat sau fără mare dezavantaj.” (Apologia XV:50-51)