Rolul și locul Decalogului în teologia lui Martin Luther
O ANALIZĂ A SECȚIUNII: CONCLUZII LA CELE ZECE PORUNCI ÎN CATEHISMUL MARE
O ANALIZĂ A SECȚIUNII: CONCLUZII LA CELE ZECE PORUNCI ÎN CATEHISMUL MARE
Rev. Sorin H. Trifa
Pastor Misionar Biserica Lutherană Sinodul Missouri
Pastor Parohia Sfânta Maria din Brașov
sorin_trifa@bisericalutherana.ro
Una dintre afirmațiile teologice întâlnite în anumite cercuri creștine este aceea că Cele Zece Porunci aparțin exclusiv Vechiului Testament și că, odată cu venirea Domnului Isus Cristos, ele ar fi fost înlocuite cu un nou sistem moral, alcătuit din „porunci ale lui Cristos”. Potrivit acestei interpretări, creștinul nu s-ar mai afla sub autoritatea Decalogului, ci exclusiv sub autoritatea unor porunci nou-testamentare care, deși pot avea un conținut asemănător Decalogului, ar constitui o Lege complet diferită de Decalog.
Această interpretare nu reprezintă însă teologia lui Martin Luther și nici învățătura Reformei Lutherane. Dimpotrivă, ea contrazice în mod direct Catehismele lui Martin Luther, Articolele de la Schmalkalden și numeroase alte scrieri ale Reformatorului de la Wittenberg. Mai mult, ea pornește de la o confuzie fundamentală între două realități teologice pe care Reforma Lutherană le-a distins cu deosebită atenție: Legea și Evanghelia.
Reforma Lutherană nu a proclamat niciodată anularea Legii morale a lui Dumnezeu. Ea a proclamat, în schimb, că Legea nu îl poate justifica păcătosul înaintea lui Dumnezeu, că ascultarea de porunci nu constituie temeiul mântuirii și că dreptatea prin care omul este primit de Dumnezeu îi este dăruită exclusiv prin credința în Isus Cristos.
Aceasta este distincția fundamentală: Legea cere, Evanghelia dăruiește. Legea descoperă păcatul, Evanghelia descoperă iertarea. Legea arată ceea ce Dumnezeu cere de la om, Evanghelia vestește ceea ce Dumnezeu a făcut pentru om în Isus Cristos.
A confunda această distincție cu anularea Decalogului înseamnă a atribui Reformei Lutherane tocmai ceea ce aceasta a respins.
DECALOGUL OCUPĂ PRIMUL LOC ÎN CATEHISMELE LUI MARTIN LUTHER
Un prim argument împotriva presupusei anulări a Celor Zece Porunci este chiar structura celor două Catehisme ale lui Martin Luther, publicate în anul 1529. Atât Micul Catehism, cât și Marele Catehism încep cu explicarea Decalogului. Abia după prezentarea poruncilor urmează Crezul Apostolic, Rugăciunea Domnească și învățătura despre Sfintele Sacramente. Această ordine nu este întâmplătoare, ci exprimă o concepție teologică precisă.
În Micul Catehism, Martin Luther explică fiecare poruncă drept o expresie actuală a voinței lui Dumnezeu pentru viața creștinului. Nu le prezintă ca pe niște relicve ale religiei israelite și nici ca pe niște dispoziții morale abolite de Cristos. De exemplu, explicând Porunca a Cincea, Luther afirmă: „Trebuie să ne temem de Dumnezeu și să îl iubim, astfel încât să nu îi facem rău aproapelui nostru și să nu îi provocăm suferință trupească, ci să îl ajutăm și să îl sprijinim în orice nevoie trupească”. Observăm că Luther nu se limitează la interdicția uciderii, ci explică sensul pozitiv al poruncii. Dumnezeu nu interzice doar violența împotriva aproapelui, ci cere iubire, grijă și ajutor concret.
Aceeași abordare se regăsește în explicarea tuturor poruncilor. Martin Luther arată că Decalogul nu reprezintă doar o colecție de interdicții, ci exprimă voința sfântă a lui Dumnezeu cu privire la relația omului cu Creatorul său și cu aproapele. Dacă Luther ar fi considerat că Decalogul fusese anulat de Cristos, ar fi fost cu totul inexplicabil ca el să îl așeze la începutul instruirii creștine și să ceară memorarea, explicarea și aplicarea lui în viața de fiecare zi.
CATEHISMUL MARE:
CELE ZECE PORUNCI SUNT REZUMATUL ÎNVĂȚĂTURII DIVINE PENTRU OM
În concluzia explicației Celor Zece Porunci din Marele Catehism, Martin Luther formulează una dintre cele mai clare afirmații cu privire la autoritatea permanentă a Decalogului: „Avem, așadar, Cele Zece Porunci, un rezumat al învățăturii divine despre ceea ce trebuie să facem pentru ca întreaga noastră viață să fie plăcută lui Dumnezeu.” (Catehismul Mare, I, 311). Această afirmație este decisivă. Luther nu spune că Decalogul ar fi reprezentat cândva voința lui Dumnezeu, înainte de venirea lui Cristos. Luther vorbește despre Cele Zece Porunci ca despre rezumatul învățăturii divine referitoare la viața creștinului, aici și acum.
Mai mult, Martin Luther continuă afirmând că toate faptele cu adevărat bune trebuie să izvorască din această sursă și că nicio lucrare care se îndepărtează de poruncile lui Dumnezeu nu poate fi considerată bună sau plăcută lui Dumnezeu, indiferent cât de impresionantă ar părea înaintea oamenilor.
Martin Luther merge și mai departe, spunând: „Nenorociții oameni orbi nu văd că nimeni nu poate ajunge atât de departe încât să păzească una dintre Cele Zece Porunci așa cum ar trebui”. Aici descoperim deja funcția teologică a Decalogului, sau a doua uzanță a Legii. Poruncile exprimă voința lui Dumnezeu, dar, în același timp, descoperă incapacitatea omului păcătos de a împlini această voință în mod desăvârșit.
Martin Luther nu anulează Decalogul. Dimpotrivă, tocmai seriozitatea cu care privește poruncile îl conduce la recunoașterea nevoii permanente de har. Reformatorul explică de ce Dumnezeu a poruncit ca Legea să fie mereu înaintea ochilor poporului său: pentru ca poruncile să rămână permanent în memoria credincioșilor și să le orienteze viața. Luther afirmă faptul că Dumnezeu a înălțat Cele Zece Porunci deasupra tuturor stărilor, rânduielilor și lucrărilor omenești.
Aceste afirmații nu lasă loc interpretării potrivit căreia Luther ar fi considerat Decalogul o Lege anulată și înlocuită. Dimpotrivă, Decalogul rămâne expresia voinței morale a lui Dumnezeu, iar omul nu poate inventa o moralitate superioară celei descoperite de Dumnezeu însuși.
LEGEA DESCOPERĂ PĂCATUL,
DAR NU POATE DĂRUI MÂNTUIREA
Aici ajungem la adevărata contribuție teologică a Reformei Lutherane: distincția dintre Lege și Evanghelie.
Martin Luther nu a învățat că Legea ar fi rea, inutilă sau lipsită de autoritate. Din contră, Luther a afirmat că Legea este ”sfântă, dreaptă și bună”, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Paul din Romani 7,12. Problema nu se află în Legea lui Dumnezeu, ci în omul păcătos.
Legea cere iubire desăvârșită față de Dumnezeu și față de aproapele. Ea cere ascultare nu doar în faptele exterioare, ci și în gânduri, dorințe, intenții și înclinațiile inimii. Dar omul căzut în păcat nu poate împlini această ascultare desăvârșită. De aceea, Sfântul Apostol Paul afirmă: „Prin Lege vine cunoașterea păcatului” (Romani 3,20). Această afirmație constituie unul dintre principiile fundamentale ale teologiei Lutherane. Legea nu a fost dată pentru a deveni instrumentul prin care păcătosul își câștigă mântuirea. Ea descoperă sfințenia lui Dumnezeu, arată ceea ce Dumnezeu cere și demască păcatul omului.
În Articolele de la Schmalkalden, Partea a III-a, Articolul II, Martin Luther afirmă că principala lucrare a Legii este aceea de a descoperi păcatul și de a-l face pe om să își recunoască starea de vinovăție înaintea lui Dumnezeu. Prin urmare, Legea nu trebuie anulată, ci predicată în adevărata ei severitate, spunea Luther. Numai astfel omul poate înțelege gravitatea păcatului și nevoia sa de Mântuitor.
Dar Legea nu poate oferi ceea ce cere. Ea cere dreptate, însă nu poate produce dreptatea prin care păcătosul este justificat înaintea lui Dumnezeu. Ea cere sfințenie, însă nu poate elibera omul de păcat. Ea condamnă păcatul, dar nu poate ierta păcătosul pentru că iertarea este lucrarea Evangheliei. Evanghelia vestește faptul că Isus Cristos a împlinit Legea, a purtat păcatele noastre, a murit pentru noi și a înviat pentru justificarea noastră. Ceea ce Legea cere și omul nu poate împlini, Cristos a împlinit pentru noi. Ceea ce Legea nu poate dărui, Evanghelia ne oferă gratuit, prin credință.
Așadar, Reforma Lutherană nu a eliminat Legea pentru a face loc Evangheliei. Ea a distins corect între lucrarea Legii și lucrarea Evangheliei, pentru ca păcătosul să nu își caute mântuirea în propria ascultare, ci exclusiv în Cristos.
ARTICOLELE DE LA SCHMALKALDEN:
LEGEA ȘI EVANGHELIA TREBUIE PREDICATE ÎMPREUNĂ, DAR DISTINCT
În Articolele de la Schmalkalden (1537), Martin Luther dezvoltă această învățătură cu o claritate remarcabilă. În Partea a III-a, Articolul II, el explică faptul că Legea a fost dată de Dumnezeu pentru a restrânge păcatul și, mai ales, pentru a descoperi profunzimea corupției omenești.
În Articolul III, dedicat pocăinței, Luther arată că Noul Testament păstrează lucrarea Legii de a descoperi păcatul, dar adaugă imediat făgăduința harului prin Evanghelie. Această ordine este esențială. Legea îl confruntă pe om cu adevărul despre sine. Evanghelia îl confruntă cu adevărul despre Cristos. Legea îi arată omului că este păcătos. Evanghelia îi vestește că păcatele îi sunt iertate pentru meritele lui Cristos.
De aceea, predicarea creștină nu poate renunța nici la Lege, nici la Evanghelie. Renunțarea la Lege ar însemna pierderea adevăratei înțelegeri a păcatului. Renunțarea la Evanghelie ar însemna abandonarea singurei vești prin care păcătosul poate primi iertarea și viața veșnică.
Totuși, cele două nu trebuie confundate. Evanghelia nu este o Lege mai ușoară, iar Cristos nu este un nou Moise care ne oferă un sistem de porunci prin a căror împlinire putem obține mântuirea. Cristos este Mântuitorul care împlinește Legea pentru noi și ne dăruiește, prin Evanghelie, dreptatea pe care Legea o cere, dar pe care noi nu o putem produce.
A ÎNLOCUIT DOMNUL ISUS CRISTOS DECALOGUL
CU PROPRIILE PORUNCI?
Afirmația că Isus Cristos ar fi înlocuit Cele Zece Porunci cu un nou sistem moral nu poate fi susținută nici măcar din perspectiva Noului Testament. În Matei 5,17, Domnul Isus Cristos afirmă: „Să nu credeți că am venit să desființez Legea sau Profeții. Nu am venit să desființez, ci să împlinesc”. În Predica de pe Munte, Cristos nu înlocuiește poruncile împotriva uciderii și adulterului. Dimpotrivă, el descoperă profunzimea lor, arătând că păcatul nu începe doar în faptele exterioare, ci și în inima omului.
În Matei 22,37–40, Domnul Isus Cristos rezumă Legea prin iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele. Aceste porunci nu constituie însă o invenție nou-testamentară, ci provin chiar din Vechiul Testament, din Deuteronom 6,5 și Levitic 19,18. Cristos nu proclamă o moralitate divină diferită de cea revelată anterior. El descoperă adevărata profunzime a voinței lui Dumnezeu și împlinește desăvârșit ceea ce omul păcătos nu a putut împlini.
Desigur, teologia Lutherană distinge între Legea morală, exprimată în Decalog, și rânduielile ceremoniale și civile specifice legământului încheiat cu Israel. Creștinii nu sunt obligați să respecte sistemul sacrificial mozaic, prescripțiile alimentare sau calendarul ceremonial al Vechiului Legământ. Nici respectarea zilei a șaptea ca obligație ceremonială mozaică nu este impusă Bisericii.
Dar această libertate față de rânduielile specifice Vechiului Legământ nu echivalează cu anularea voinței morale a lui Dumnezeu. În scrierea: Cum trebuie creștinii să îl privească pe Moise (1525), Martin Luther distinge între obligațiile specifice poporului Israel și învățătura morală care exprimă voința universală a lui Dumnezeu, cunoscută și prin legea naturală. Această distincție explică de ce Luther nu consideră întreaga legislație mozaică obligatorie pentru creștini, dar continuă să predea Decalogul ca normă a vieții creștine.
MARTIN LUTHER A COMBĂTUT EXPLICIT
ÎNCERCAREA DE ELIMINARE A DECALOGULUI
Un argument istoric deosebit de important este controversa antinomiană din timpul Reformei Lutherane. Anumiți teologi lutherani, în special Johannes Agricola, au susținut că Legea nu ar mai trebui predicată în Biserica Creștină în vederea descoperirii păcatului și a chemării la pocăință.
Martin Luther a respins categoric această poziție. În scrierea: Împotriva antinomienilor (1539), Reformatorul combate tocmai încercarea de a îndepărta Cele Zece Porunci din predicarea Bisericii. Această intervenție este extrem de importantă pentru discuția noastră. Martin Luther nu numai că nu a susținut anularea Decalogului, ci a considerat necesar să intervină public împotriva celor care încercau să folosească teologia sa pentru a justifica eliminarea Legii din Biserică.
În aceeași direcție, în: Tratatul despre faptele bune (1520), Martin Luther își organizează explicarea vieții creștine chiar în jurul Celor Zece Porunci. Pentru Reformator, adevăratele fapte bune nu sunt lucrările religioase inventate de oameni, ci acelea pe care Dumnezeu le poruncește în Legea sa. Credința nu desființează ascultarea, ci constituie temelia unei ascultări care izvorăște din încrederea în Dumnezeu. Prin urmare, este imposibil să prezentăm în mod responsabil teologia lui Luther ca pe o formă de antinomianism. Tocmai această interpretare a fost combătută de Reformator.
CREȘTINUL NU ESTE MÂNTUIT PRIN DECALOG,
DAR NICI NU TRĂIEȘTE ÎN ABSENȚA LUI
Aici trebuie făcută o distincție suplimentară. Sfântul Apostol Paul afirmă că creștinul nu este sub Lege, ci sub har (Romani 6,14). Această afirmație nu înseamnă că păcatul ar fi devenit permis sau că voința morală a lui Dumnezeu și-ar fi pierdut autoritatea. Apostolul Paul însuși întreabă imediat: „Să păcătuim pentru că nu suntem sub Lege, ci sub har?” și răspunde categoric: „Nicidecum!” (Romani 6,15).
A nu fi sub Lege înseamnă că Legea nu mai reprezintă regimul prin care creștinul caută să obțină justificarea înaintea lui Dumnezeu și că, în Cristos, credinciosul este eliberat de condamnarea Legii. Dar credinciosul nu este eliberat de iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele. În teologia Lutherană, Legea continuă să limiteze manifestările răului, să descopere păcatul și să arate credinciosului voința lui Dumnezeu pentru viața sa. Acestea sunt, de altfel, cele trei uzanțe ale Legii despre care Martin Luther vorbește de mai multe ori.
Totuși, nici măcar ascultarea creștinului regenerat nu devine temeiul justificării sale. Creștinul continuă să fie, în această viață: simul iustus et peccator, adică în același timp drept înaintea lui Dumnezeu prin Cristos și păcătos în sine însuși, prin Lege. De aceea, el are permanent nevoie atât de Legea care să îi descopere păcatul spre păcaință, cât și de Evanghelia care îi vestește iertarea spre credință.
Legea rămâne voința lui Dumnezeu. Evanghelia rămâne singura veste a mântuirii. Iar faptele bune rămân roadele credinței, nu prețul justificării.
CONCLUZIE:
REFORMA LUTHERANĂ NU A ANULAT DECALOGUL,
CI A RESTAURAT CORECTA LUI ÎNȚELEGERE
Afirmația potrivit căreia Martin Luther și Reforma Lutherană ar fi înlocuit Cele Zece Porunci cu un sistem nou de porunci atribuite lui Cristos reprezintă o interpretare istoric și teologic greșită. Micul Catehism, Catehismul Mare, Articolele de la Schmalkalden, Tratatul despre faptele bune și scrierile împotriva antinomienilor demonstrează contrariul. Martin Luther a păstrat Decalogul în centrul instruirii creștine, l-a explicat ca expresie a voinței lui Dumnezeu și a insistat asupra necesității predicării Legii în Biserică.
Ceea ce Reforma Lutherană a respins nu a fost Decalogul, ci folosirea lui ca instrument al justificării omului înaintea lui Dumnezeu. În această privință, distincția dintre Lege și Evanghelie rămâne indispensabilă. Legea spune: aceasta este voința lui Dumnezeu și aceasta trebuie să împlinești dacă vrei să fi mântuit. Evanghelia spune: Cristos a împlinit voința lui Dumnezeu pentru tine, a purtat condamnarea păcatului tău și îți dăruiește iertarea și viața veșnică. Legea descoperă păcatul. Evanghelia vestește iertarea. Legea cere dreptate. Evanghelia dăruiește dreptatea lui Cristos. Legea condamnă păcătosul. Evanghelia îl justifică pe păcătos prin credința în Cristos.
Așadar, Reforma Lutherană nu a înlocuit Cele Zece Porunci cu o altă Lege, fie ea chiar dată de Cristos. Ea a proclamat că omul nu este mântuit prin împlinirea niciunei Legi, fie ea mozaică sau nou-testamentară, ci exclusiv prin harul lui Dumnezeu, pentru meritele lui Isus Cristos, primite numai prin credință.
Acesta este adevăratul mesaj al Reformei Lutherane: nu anularea voinței lui Dumnezeu exprimată în și prin Lege, ci vestirea lui Cristos, singurul Mântuitor al păcătoșilor.