DESPRE Reforma Lutherană și Tradiția Bisericii

Relația dintre Martin Luther și tradiția Bisericii este unul dintre cele mai discutate și, în același timp, unul dintre cele mai greșit înțelese subiecte ale Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea. Nu puțini sunt cei care presupun că Luther a urmărit o ruptură radicală cu întreaga moștenire a creștinismului medieval și că Reforma Lutherană a reprezentat o încercare de a reconstrui o Biserică de la zero. O analiză atentă a scrierilor Reformei Lutherane demonstrează însă exact contrariul. Reformatorul de la Wittenberg nu a fost un adversar al tradiției ca atare, ci al folosirii greșite a tradiției. El nu a dorit distrugerea moștenirii istorice a Bisericii, ci purificarea acesteia prin supunerea ei față de autoritatea supremă a Sfintei Scripturi.

Poziția lui Luther pornește de la convingerea fundamentală a Reformei Lutherane: omul este justificat înaintea lui Dumnezeu numai prin har, numai prin credință și numai datorită meritelor lui Cristos. Din această perspectivă, orice încercare de a transforma tradițiile omenești în condiții ale mântuirii reprezintă o amenințare directă la adresa Evangheliei. Martin Luther argumenta faptul că, dacă nici măcar Legea lui Dumnezeu nu poate îndreptăți pe păcătos înaintea tronului divin, cu atât mai puțin pot face acest lucru tradițiile și rânduielile omenești.

Din acest motiv, reformatorul a condamnat fără echivoc orice învățătură care atribuia tradiției o autoritate egală cu cea a Scripturii sau care prezenta anumite practici bisericești drept necesare pentru mântuire. Pentru Martin Luther, conștiința creștinului trebuie să fie legată numai de Cuvântul lui Dumnezeu. Nici un papă, nici un conciliu și nici o tradiție omenească nu au dreptul să impună obligații asupra credincioșilor dacă acestea nu sunt întemeiate pe Scriptură.

Această poziție l-a determinat să ceară eliminarea tuturor tradițiilor care intrau în conflict cu învățătura apostolică. În scrierile sale, Luther insistă că adevărata Biserică a lui Cristos nu este definită de vechimea obiceiurilor sale, de fastul ceremoniilor sale sau de autoritatea instituțiilor sale, ci de prezența Cuvântului lui Dumnezeu predicat și a Sfintelor Sacramente administrate potrivit instituirii lui Cristos. Acolo unde tradiția întunecă Evanghelia sau împiedică lucrarea Cuvântului, ea trebuie înlăturată fără ezitare.

Totuși, Martin Luther nu a căzut niciodată în extrema opusă. Dacă pe de o parte a respins tradiționalismul care transforma obiceiurile omenești în legi divine, pe de altă parte a condamnat și radicalismul celor care doreau abolirea tuturor tradițiilor. În opinia sa, era la fel de greșit să afirmi că tradiția este necesară pentru mântuire precum să afirmi că respingerea tradiției este necesară pentru mântuire.

Această poziție l-a adus în conflict cu reprezentanții Reformei Radicale, în special cu anabaptiștii și cu alți teologi radicali care considerau că tot ceea ce provenea din Biserica Medievală trebuia distrus. Martin Luther observa că unii oameni, după ce au auzit despre libertatea creștină, au înțeles-o greșit și au transformat-o într-un pretext pentru răzvrătire și dispreț față de orice formă de ordine bisericească. Aceștia doreau să demonstreze că sunt liberi prin abandonarea ceremoniilor, prin provocări inutile și prin respingerea tuturor practicilor tradiționale.

Pentru Martin Luther, o asemenea atitudine era una profund necreștină. El amintea că Domnul Isus Cristos a condamnat erorile fariseilor, dar nu a respins tot ceea ce aceștia făceau sau învățau. În mod similar, existența unor abuzuri în Biserica Medievală nu însemna că întreaga moștenire a acesteia trebuia abandonată.

Dimpotrivă, Luther recunoștea că în Biserica Romei se păstraseră numeroase daruri autentice ale lui Dumnezeu. Acolo se găseau încă Sfânta Scriptură, Sfântul Botez, Sfânta Euharistie, Absoluțiunea, Crezul, Rugăciunea Domnească, Cele Zece Porunci și Oficiul Pastoral. Toate acestea reprezentau comori ale Bisericii universale și nu trebuiau respinse doar pentru că se regăseau și în Biserica Romano-Catolică.

Prin urmare, scopul Reformei Lutherane nu a fost niciodată distrugerea tradiției, ci evaluarea ei în lumina Scripturii. Principiul lutheran poate fi rezumat astfel: ceea ce este contrar Scripturii trebuie eliminat; ceea ce este conform Scripturii trebuie păstrat; ceea ce este neutru – nici poruncit și nici interzis - poate fi păstrat dacă este folositor Bisericii.

Acest principiu s-a aplicat în mod deosebit în domeniul Liturghiei Bisericii. În timpul tulburărilor provocate de Andreas Karlstadt și de alți radicali, Martin Luther a revenit la Wittenberg pentru a restabili pacea și ordinea. El s-a opus distrugerii icoanelor, a crucifixului, a Altarului și a modificării brutale a Liturghiei, considerând că astfel de acțiuni produc scandal și dezbinare în Biserică.

Martin Luther a observat faptul că numeroase ceremonii și practici liturgice nu sunt poruncite explicit în Scriptură. Totuși, ele au fost păstrate în practica Bisericii pentru a servi unei închinări ordonate, reverențiale și ziditoare. În măsura în care aceste practici nu contravin Evangheliei, ele pot fi păstrate și folosite cu recunoștință.

Aici intervine conceptul luteran de ”adiaphora”, adică acele ritualuri, ceremonii sau tradiții care nu sunt nici poruncite dar nici nu sunt interzise de către Scriptură. Ceremoniile, veșmintele liturgice, anumite sărbători bisericești și numeroase alte practici bisericești aparțin acestui domeniu. Ele nu trebuie impuse sub nicio formă ca obligații divine, dar nici nu trebuie să fie condamnate ca fiind greșite în sine. Biserica trebuie să aibă libertatea de a le folosi sau de a le modifica în funcție de nevoile sale pastorale.

Pentru Martin Luther, criteriile principale în evaluarea tradițiilor sunt libertatea și dragostea creștină. El considera că orice decizie privitoare la păstrarea sau eliminarea unei practici trebuie să fie luată în lumina celor două mari porunci: iubirea față de Dumnezeu și iubirea față de aproapele.

Această perspectivă apare și în interpretarea sa asupra Sinodului Apostolic de la Ierusalim (Fapte 15). Martin Luther arată că Sfântul Apostol Petru insistă asupra justificării prin credință, în timp ce Sfântul Apostol Iacov subliniază responsabilitatea creștinului față de aproapele său. Nu există contradicție între cei doi apostoli. Credința justifică înaintea lui Dumnezeu, iar dragostea modelează relațiile dintre creștini.

Prin urmare, creștinul este liber înaintea lui Dumnezeu și nu este mântuit prin respectarea unor rânduieli omenești. Totuși, din dragoste față de aproapele său, el poate accepta anumite limitări ale libertății sale pentru a evita scandalul și pentru a contribui la pacea și unitatea Bisericii.

Aceeași abordare caracterizează și poziția lui Martin Luther față de Calendarul Bisericesc. El considera că Biserica este liberă să stabilească sărbători, posturi și sezoane liturgice. Acestea nu sunt necesare mântuirii și nu trebuie transformate în obligații divine. Cu toate acestea, Luther recomanda păstrarea lor atunci când ele servesc bunei rânduieli și continuității vieții bisericești.

Reforma liturgică ilustrează perfect această atitudine conservatoare și confesională. Martin Luther nu a încercat să inventeze o nouă formă de închinare și nici să creeze o identitate bisericească ruptă de trecutul Bisericii universale. Dimpotrivă, el era convins că liturghia creștină își are rădăcinile în practica apostolică și în viața Bisericii primare.

Din acest motiv, el a păstrat majoritatea elementelor tradiționale ale cultului creștin. În Liturghia de la Wittenberg continuau să fie folosite Kyrie, Gloria, Crezul, citirile biblice, Sanctus, Agnus Dei, rugăciunile liturgice și cântările tradiționale ale Bisericii. Accentul principal al Reformei Lutherane nu a fost schimbarea formei, ci purificarea conținutului doctrinar.

În același spirit, Reforma Lutherană a păstrat în închinare folosirea crucifixelor, a imaginilor religioase, a veșmintelor liturgice, a lumânărilor și chiar a tămâiei. Aceste elemente nu erau considerate necesare pentru mântuire, dar puteau fi utile pentru instruirea credincioșilor și pentru exprimarea reverenței față de Dumnezeu.

Această înțelegere a fost preluată și dezvoltată de ceilalți teologi ai Reformei Lutherane. Philipp Melanchthon a susținut că ordinea liturgică și calendarul bisericesc trebuie păstrate pentru buna desfășurare a vieții Bisericii, fără a fi transformate în condiții ale mântuirii.

Mai târziu, controversele privind adiaphora au determinat Biserica Lutherană să își definească și mai precis poziția. Formula Concordiei a afirmat că tradițiile și ceremoniile folositoare pot fi păstrate și chiar apărate, mai ales atunci când abandonarea lor ar crea confuzie doctrinară sau ar sugera o negare a identității confesionale și apostolice a Bisericii.

Acesta este și motivul pentru care lutheranismul confesional păstrează până astăzi numeroase elemente ale cultului istoric al Bisericii. Pentru mulți protestanți și neoprotestanți, aceste practici pot părea surprinzător de apropiate de cele romano-catolice. Totuși, asemănarea exterioară nu trebuie confundată cu identitatea doctrinară.

Diferența fundamentală constă în autoritate și în scop. Biserica Luterană Confesională nu păstrează aceste tradiții pentru că le consideră necesare mântuirii, ci pentru că ele nu eclipsează cu nimic Scriptura, servesc bunei rânduieli și exprimă continuitatea Bisericii Lutherane Confesionale cu Biserica Apostolică și Post-Apostolică. În centrul Liturghiei Lutherane Confesionale nu se află tradiția, ci se află Mântuitorul nostru, Domnul Isus Cristos, prezent prin Cuvânt și prin Sacramente.

Poziția lui Martin Luther poate fi rezumată într-o formulă simplă: nici tradiția, nici respingerea tradiției nu mântuiesc! Numai Cristos mântuiește! Tradițiile sunt bune atunci când slujesc predicării Evangheliei și edificării Bisericii. Ele trebuie însă abandonate atunci când întunecă harul lui Dumnezeu sau sunt transformate în poveri pentru conștiințele credincioșilor, fiind prezentate ca necesare mântuirii.

Aceasta rămâne până astăzi mărturisirea luteranismului confesional cu privire la tradiția Bisericii: fidelitate necondiționată față de Sfânta Scriptură, păstrarea cu recunoștință a tradițiilor folositoare și apărarea libertății creștine împotriva oricărei forme de legalism, fie el tradiționalist sau radical reformator.