Reforma Lutherană și moștenirea Bisericii Lutherane Confesionale

INTRODUCERE

Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea nu a fost o mișcare de revoltă, ci o lucrare de reînnoire spirituală și teologică a Bisericii, izvorâtă din dorința de a readuce în centrul credinței creștine Evanghelia curată a Domnului Isus Cristos. Într-o epocă în care Biserica era cufundată în confuzie doctrinară și abuzuri spirituale, Dumnezeu a ridicat oameni care, prin studiul și proclamarea Cuvântului său, au redescoperit adevărul mântuirii numai prin har, numai prin credință, numai de dragul lui Cristos, proclamată numai în Sfânta Scriptură.

În Secolele XIV–XVI, Biserica Romano-Catolică traversa o perioadă de profundă criză spirituală. Corupția clerului, abuzurile indulgențelor, superstițiile spirituale, teologia sinergistă a meritelor și comerțul cu lucrurile sfinte întunecau lumina Evangheliei. Mulți creștini trăiau într-o teamă constantă de judecata lui Dumnezeu, fiind învățați că mântuirea se dobândește prin fapte de ascultare, prin penitențe și diverse alte mijloace omenești.

În același timp, Sfânta Scriptură era aproape necunoscută poporului. Ea fusese pusă pe un plan inferior în viața liturgică și catehetică a Bisericii, fiind înlocuită de tradiții și de inovații omenești. Biserica ajunsese să fie privită mai degrabă ca o instituție juridică și politică decât ca Trupul lui Cristos, care trăiește din Cuvântul Sfânt și din Sacramentele Sale.

În acest context, Martin Luther (1483 -1546), doctor în teologie și călugăr augustinian, descoperă în Epistola către Romani adevărul mântuitor al Evangheliei lui Cristos: „Cel drept va trăi prin credință” (Romani 1:17). Această descoperire a transformat întreaga sa teologie și a dat naștere unei renașteri spirituale care avea să schimbe chipul creștinismului și al lumii pentru totdeauna. Pe 31 Octombrie 1517, Martin Luther a publicat cele Nouăzeci și Cinci de Teze împotriva abuzurilor legate de indulgențe, chemând la o dezbatere teologică sinceră privind pocăința, iertarea și harul. Această dată marchează începutul Reformei Lutherane.

Contrar interpretărilor moderne, Reforma Lutherană nu a urmărit distrugerea unității Bisericii, ci restaurarea ei pe temelia Evangheliei. Martin Luther și colaboratorii săi nu au dorit o Biserică nouă, ci o Biserică reînnoită, fidelă Evangheliei și credinței apostolice. Scopul a fost acela ca oamenii să audă din nou vestea bună a harului: „Suntem socotiți neprihăniți prin credință, fără faptele Legii” (Romani 3:28).

Reforma s-a întemeiat pe patru principii teologice de bază, cunoscute drept cele patru „sola”. Sola Scriptura - numai Scriptura este norma supremă a credinței și vieții creștine. Sola Gratia - mântuirea este darul gratuit al harului lui Dumnezeu. Sola Fide - omul este îndreptățit numai prin credință, nu prin fapte. Solus Christus - Cristos este singurul Mijlocitor și Mântuitor.

Aceste principii nu sunt simple formule teologice, ci exprimă centrul viu al credinței creștine. Dumnezeu însuși lucrează prin Cuvânt și Sacramente pentru a dărui omului mântuirea. Reforma nu a fost doar un eveniment teologic, ci și o reînnoire liturgică și sacramentală a Bisericii. Martin Luther nu a respins Tradiția Bisericii, ci a discernut între tradițiile omenești și învățătura apostolică. El a păstrat structura liturgică a închinării Bisericii, cântarea bisericească, calendarul și viața sacramentală, purificându-le de elementele care umbreau Evanghelia. Astfel, Reforma Lutherană a fost și o reformă a doctrinei, o restaurare a liturghiei și o restaurare a predicării și a administrării Sfintelor Sacramente ca mijloace prin care Dumnezeu continuă să lucreze mântuirea sa.

DIMENSIUNEA ISTORICĂ A REFORMEI LUTHERANE

Reforma Lutherană s-a născut în contextul profundelor frământări spirituale, intelectuale și politice ale Europei Secolului al XVI-lea. Renașterea umanistă redescoperise textele Sfintei Scripturi și ale Părinților Bisericii, deschizând calea unei întoarceri la izvoarele credinței. În același timp, abuzurile clerului, centralizarea excesivă a puterii papale și comerțul cu indulgențe provocaseră o criză morală fără precedent. În acest climat, Dumnezeu a lucrat prin oameni chemați să restabilească lumina Evangheliei în Biserica Sa.

La 31 octombrie 1517, Martin Luther, profesor de teologie la Universitatea din Wittenberg, a afișat pe ușa Bisericii Castelului cele Nouăzeci și Cinci de Teze împotriva abuzurilor indulgențelor. Acest gest, menit inițial să provoace o dispută academică, a devenit scânteia care a aprins flacăra Reformei Lutherane. Mesajul lui Martin Luther era limpede: pocăința nu este o lucrare exterioară sau o plată oferită de către om lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, ci o transformare interioară a inimii, lucrată de către Duhului Sfânt prin predicarea Evangheliei.

În anii următori, învățăturile lui Martin Luther despre har, credință și Scriptură s-au răspândit rapid în tot Imperiul German și dincolo de granițele sale. Tiparul, recent inventat, a jucat un rol providențial în această răspândire. Scrierile lui Martin Luther au restabilit adevărurile centrale ale credinței creștine și au redat poporului Scriptura și închinarea în limba maternă.

Un moment de importanță capitală în istoria Reformei Lutherane a fost Dieta de la Augsburg (1530), unde Filip Melanchthon, colaborator apropiat al lui Luther, a redactat Confesiunea Augustana (Confessio Augustanae) - mărturisirea oficială a credinței Bisericilor Luterane. Aceasta nu a fost un manifest împotriva Bisericii Romei, ci o expresie clară și echilibrată a credinței creștine adevărate, întemeiată pe Scriptură și pe consensul Părinților Bisericii. În preambulul ei, principii germani afirmă: „Noi nu am introdus nimic nou în Bisericile noastre; am păstrat pur și simplu ceea ce este catolic, creștinesc și apostolic.”

Lucrarea de consolidare dogmatică a Bisericii Lutherane a continuat sub conducerea lui Martin Luther  și mai apoi a teologilor luterani care au redactat scrierile confesionale reunite mai târziu în Cartea Concordiei (1580). Aceasta conține, alături de Crezurile Ecumenice, Confeiunile de Credință Luterane: Confesiunea Augustana, Apologia Confesiunii Augustana, Catehismul Mare și Micul Catehism ale lui Martin Luther, Articolele de Schmalkaldice, Tratatul asupra Puterii și Autorității Papei și Formula Concordiei. Aceste Confesiuni Lutherane constituie până astăzi fundamentul teologic și confesional al Bisericii Luterane Confesionale.

Reforma Lutherană s-a extins rapid din Germania în Scandinavia, Europa Centrală și de Est. În Suedia și Danemarca, Biserica Luterană a devenit Biserica națională, păstrând continuitatea episcopală și cultul liturgic. În Transilvania, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Reforma Lutherană a fost primită cu bucurie de către sașii luterani, iar mai târziu și de comunități maghiare și cele românești care au descoperit în teologia luterană o credință vie, ancorată în har și în mijloacele prin care Dumnezeu lucrează mântuirea.

Astfel, dimensiunea istorică a Reformei Lutherane nu este doar povestea unei rupturi spirituale, ci mai ales a unei renașteri. Ea a fost lucrarea prin care Dumnezeu a redat Bisericii sale claritatea Evangheliei, demnitatea slujirii pastorale și frumusețea liturghiei. Reforma Lutherană a restaurat adevărul că Biserica trăiește doar din harul lui Dumnezeu, comunicat doar prin Cuvântul Evanghelie și prin Sfintele Sacramente, până la sfârșitul veacurilor.

DIMENSIUNEA DOGMATICĂ A REFORMEI LUTHERANE

În centrul Reformei Lutherane nu se află un om, un protest, sau o reacție politică, ci o redescoperire a adevărului dogmatic fundamental al credinței creștine: justificarea păcătosului numai prin har, numai prin credință și numai de dragul lui Cristos. Aceasta este „articolul prin care Biserica stă sau cade” sau ”articulus stantis et cadentis Ecclesiae”, după cum afirma Martin Luther. Învățătura justificării numai prin credință și numai prin har nu este o teorie abstractă, ci este însăși inima Evangheliei, adică vestea cea bună care ne spune faptul că Dumnezeu, din pură milă, socotește drept pe cel păcătos doar pentru meritele Fiului Său ci nu pentru faptele omului.

În Evul Mediu târziu, teologia meritelor și a satisfacțiilor omenești pusese accentul pe colaborarea omului cu Dumnezeu la mântuire. Reforma Lutherană a restabilit adevărul Scripturii: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință - și aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). Credința nu este o faptă, ci este doar mâna care primește darul harului lui Dumnezeu. Omul nu contribuie la justificarea sa, ci el o primește pasiv, ca un dar deplin gratuit, prin lucrarea Duhului Sfânt în Cuvântul predica și în administrarea Sfintelor Sacramente.

Această redescoperire a harului a condus la o reformulare completă a teologiei creștine. Autoritatea supremă în Biserică nu mai era tradiția omenească sau puterea papală, ci Sfânta Scriptură - Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, singura normă infailibilă a credinței. De aceea, principiul Sola Scriptura a devenit stâlpul întregii teologii luterane. Martin Luther nu a negat valoarea Tradiției, ci a subordonat-o Scripturii, afirmând că tot ceea ce este crezut și practicat în Biserică trebuie să fie întemeiat pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Reforma Lutherană a reafirmat, de asemenea, distincția dintre Lege și Evanghelie, una dintre cele mai importante contribuții teologice ale lui Martin Luther. Legea descoperă păcatul și îl condamnă, în timp ce Evanghelia aduce mângâierea harului și iertarea păcatelor în Cristos. Fără această distincție, teologia devine legalistă. Cu ea, Evanghelia rămâne Evanghelie, iar harul rămâne har. După cum afirmă Confesiunea Augustana (Art. IV): „Se învață că oamenii nu pot fi îndreptățiți înaintea lui Dumnezeu prin puterile, meritele sau faptele lor, ci sunt îndreptățiți în dar, pentru Cristos, prin credință.”

Un alt aspect esențial al dogmaticii Reformei Lutherane îl reprezintă doctrina Bisericii și a Oficiului Pastoral. Martin Luther a învățat faptul că Biserica nu este o organizație omenească, ci ea este adunarea credincioșilor în jurul predicării Cuvântului și a administrării Sacramentelor. Biserica este locul unde Dumnezeu vine la poporul Său pentru a dărui iertare și viață veșnică. Oficiul Pastoral este instituirea divină prin care Cristos continuă să lucreze mântuirea în lume. Prin predicarea Evangheliei, prin Absoluțiune și prin administrarea Sacramentelor, Dumnezeu însuși, prin Oficiul Pastoral, cheamă, luminează și sfințește pe cei credincioși.

Dimensiunea dogmatică a Reformei Lutherane s-a concretizat în scrierile confesionale, care au sistematizat credința creștină redescoperită. Confesiunile Lutherane din  Cartea Concordiei (1580) rămân până astăzi expresii fidele ale teologiei lutherane autentice. Ele nu sunt texte istorice moarte, ci mărturii vii ale credinței Bisericii, care proclamă același adevăr valabil în orice timp: că mântuirea este lucrarea exclusivă a lui Dumnezeu, împlinită de către Cristos, oferită păcătosului prin predicarea Cuvântului  și administrarea Sfintelor Sacramente și primită de către cel păcătos doar prin credință.

În lumina acestei teologii, Reforma Lutherană a redat omului libertatea autentică - libertatea de a trăi înaintea lui Dumnezeu nu ca rob al fricii, ci ca fiu răscumpărat de către Cristos doar prin har. După cum scria Martin Luther în lucrarea sa „Despre libertatea creștinului” (1520): „Un creștin este un om liber, stăpân peste toate lucrurile, supus nimănui; și, în același timp, un creștin este un rob supus tuturor”. În Cristos, omul este liber față de Lege, dar chemat să slujească aproapelui prin dragoste - rodul natural al credinței vii.

DIMENSIUNEA SACRAMENTALĂ A REFORMEI LUTHERANE

Una dintre cele mai profunde contribuții ale Reformei Lutherane a fost restaurarea teologiei sacramentale biblice și patristice, eliberată de abuzurile și superstițiile Evului Mediu, dar păstrată în adevăratul ei sens: acela de mijloc al harului. Martin Luther nu a respins Sacramentele, ci le-a redat locul central pe care le-au avut în Biserica Apostolică, ca instrumente prin care Dumnezeu lucrează mântuirea, ci nu simboluri goale ale credinței omului.

Pentru Martin Luther, sacramentele nu sunt doar semne vizibile ale credinței, ci acte prin care Dumnezeu însuși se coboară la om, oferindu-i darurile mântuirii: iertarea păcatelor, viața și mântuirea. Sacramentele sunt Evanghelia vizibilă, promisiunea harului în formă tangibilă. Astfel, învățătura despre mijloacele harului - pedicarea Cuvântului, Absoluțiunea și Sfintele Sacramente - constituie inima teologiei sacramentale luterane.

În opoziție cu teologia medievală, care transformase sacramentele în fapte meritorii, și cu teologia reformatorilor radicali, care le-a redus la simple simboluri, Martin Luther a afirmat realitatea obiectivă a harului lucrător în ele. Cuvântul promisiunii unit cu elementul formează un Sacrament, spunea Luther. Nu omul, ci Dumnezeu este Cel care lucrează prin aceste mijloace. Prin urmare, credința nu creează realitatea sacramentului, ci doar primește ceea ce Dumnezeu oferă prin el.

În Sfântul Botez, Dumnezeu dăruiește nașterea din nou, iertarea păcatelor și darul Duhului Sfânt. Botezul nu este o simplă mărturisire omenească, ci un act al lui Dumnezeu, moartea și înviere împreună cu Cristos. După cum afirmă Micul Catehismul al lui Luther: „Botezul lucrează iertarea păcatelor, izbăvește de moarte și de diavol și dă viața veșnică tuturor celor care cred”. Reforma Lutherană a reafirmat botezul copiilor, întrucât și ei sunt cuprinși în făgăduințele lui Dumnezeu și au nevoie de harul Său mântuitor.

În Sfânta Euharistie, Cristos însuși este prezent cu adevărat, trupește și real, în și cu trupul și sângele său, sub chipul pâinii și al vinului. Martin Luther a respins atât transsubstanțierea scolastică, cât și simbolismul lui Zwingli, afirmând o prezență reală și sacramentală. Trupul și sângele lui Cristos sunt cu adevărat oferite și primite în Sacramentul Euharistiei de către toți cei care se împărtășesc cu pâinea și cu vinul. Această mărturisire se întemeiază pe cuvintele lui Cristos: „Acesta este Trupul Meu... acesta este Sângele Meu, care se varsă pentru mulți spre iertarea păcatelor” (Matei 26:26–28). În Sacramentul Euharistiei, credinciosul primește nu doar o amintire a jertfei lui Cristos, ci însuși darul iertării și al comuniunii cu Domnul său.

Martin Luther a păstrat, de asemenea, mărturisirea păcatelor și absoluțiunea ca parte a vieții creștine, nu ca sacrament, ci ca act pastoral de mângâiere evanghelică. În spovedania particulară, creștinul aude Cuvântul lui Cristos adresat personal de către pastor: „Păcatele tale sunt iertate”.  Aceasta este o formă concretă prin care Evanghelia devine personală, iar harul lui Dumnezeu atinge inima păcătosului.

Dimensiunea sacramentală a Reformei Lutherane a redat Bisericii nu doar o teologie corectă, ci și o spiritualitate concretă, centrată pe mijloacele harului. În locul speculațiilor mistice și al moralismului legalist, credinciosul lutheran trăiește din certitudinea obiectivă că Dumnezeu vine la el prin Cuvântul predicat și prin Sacramentele vizibile. Astfel, viața creștină este o viață trăită în ritmul liturgic al Bisericii, în care credinciosul primește neîncetat darurile harului lui Dumnezeu.

Reforma Lutherană nu a fost o despărțire de tradiția sacramentală a Bisericii, ci o întoarcere la izvoarele sale apostolice. Ea a reamintit lumii creștine că mântuirea nu se dobândește prin urcușul omului spre Dumnezeu, ci prin coborârea lui Dumnezeu spre om, în predicarea Cuvântului și în Sfintele Sacramente. În aceasta constă adevărata putere a Reformei: Cristos, prezent, lucrător și dătător de viață, în mijloacele prin care el însuși a făgăduit să fie cu Biserica sa până la sfârșitul veacurilor.

MOȘTENIREA REFORMEI LUTHERANE

Reforma Lutherană din Secolului al XVI-lea nu a fost un eveniment izolat în istorie, ci o lucrare a lui Dumnezeu care continuă să rodească în Biserica Sa până astăzi. Moștenirea Reformei Lutherane nu se măsoară în influență culturală sau în schimbări sociale, ci în fidelitatea față de Evanghelia harului și în redescoperirea permanentă a prezenței lui Cristos în și prin Mijloacele Harului. Ceea ce a început la Wittenberg ca o chemare la pocăință și la curățirea Bisericii de abuzuri s-a transformat într-o reînnoire durabilă a credinței creștine.

Prin Reformă Lutherană, Dumnezeu a redat Bisericii sale claritatea Evangheliei. În locul fricii și al incertitudinii, credinciosul a redescoperit bucuria iertării gratuite. În locul unui sistem complicat de merite, penitențe și mijlociri omenești, Evanghelia a proclamat din nou mântuirea deplină doar în Cristos, dăruită doar prin har. După cum afirmă Confesiunea Augustana, pentru ca oamenii să obțină harul lui Dumnezeu, este nevoie de credință, nu de merite, o credință care să creadă că sunt primiți în har de dragul lui Cristos.

Moștenirea Reformei Lutherane este și o moștenire liturgică și sacramentală. Martin Luther a restaurat închinarea ca dialog sfânt între Dumnezeu și poporul Său. În Liturghia luterană, Dumnezeu vorbește și dăruiește, iar Biserica răspunde în laudă și mulțumire. Astfel, Reforma Lutherană nu a distrus Liturghia, ci a purificat-o, redându-i centrul său cristologic și sacramental. Prin aceasta, credinciosul este adus mereu în fața realității vii a Evangheliei: Cristos care vine la el în predicare Cuvântului și în Sfânta Euharistie.

De asemenea, Reforma Lutherană a pus bazele unei educații creștine solide, recunoscând importanța instruirii teologice și catehetice. Martin Luther a tradus Biblia în limba poporului și a scris Micul Catehism și Catehismul Mare pentru instruirea creștinilor de toate vârstele. În viziunea sa, fiecare familie creștină trebuia să fie o „mică Biserică”, unde Cuvântul lui Dumnezeu este auzit, crezut și trăit. Această dimensiune pedagogică a Reformei Lutherane a influențat profund cultura și educația europeană, întemeind școli, universități și tipografii dedicate răspândirii Evangheliei.

În plan teologic, moștenirea Reformei Lutherane se concretizează în continuitatea confesională a Bisericii Luterane. Cartea Concordiei din 1580 nu este un document al trecutului, ci o mărturisire vie a credinței Bisericii de astăzi. Ea păstrează și transmite neschimbat același adevăr: că omul este îndreptățit numai prin har, numai prin credință, și că Dumnezeu continuă să lucreze mântuirea prin Cuvântul predicat și prin Sacramente. A fi luteran înseamnă, astfel, a trăi din această moștenire vie, nu prin tradiție moartă, ci prin credință vie în Cristosul cel viu.

Pentru Biserica Lutherană Confesională din România, această moștenire reprezintă o chemare sfțntă și o responsabilitate. Într-un context religios adesea dominat de moralism, legalism sau subiectivism spiritual, mărturisirea lutherană rămâne o mărturie publică a Evangheliei curate, o chemare la întoarcerea la harul lui Dumnezeu și la fidelitatea față de Scriptură și față de Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea. Într-o lume secularizată, Reforma Lutherană ne amintește că adevărata reînnoire nu vine prin inovație, ci prin întoarcerea la izvoare - ad fontes - la Sfânta Scriptură, la predicarea Evangheliei și la administrarea Sfintelor Sacramente.

Moștenirea Reformei Lutherane este, în ultimă instanță, moștenirea lui Cristos însuși: Evanghelia vie a iertării, împăcării și vieții veșnice. Ea ne cheamă să păstrăm și să vestim credința apostolică, să trăim din harul primit și să rămânem ancorați în mijloacele prin care Dumnezeu ne dăruiește mântuirea. După cum spunea Martin Luther, noi nu suntem stăpânii Cuvântului, ci slujitorii Lui. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac, și împreună cu el rămâne și Biserica. În aceasta constă adevărata și neclintita moștenire a Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea.

REFORMA LUTHERANĂ ȘI 

BISERICA LUTHERANĂ CONFESIONALĂ 

Biserica Lutherană Confesională este o comunitate eclezială care mărturisește credința curată a Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, întemeiată pe Sfânta Scriptură și pe Confesiunile din Cartea Concordiei (1580). Ea nu este o inovație, nici o mișcare modernă, ci o continuare vie a Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea, întemeiată pe temelia apostolică și profetică, avându-l pe Cristos drept piatră din capul unghiului.

Această Biserică își găsește identitatea în chemarea de a proclama Evanghelia curată a lui Cristos, de a administra Sacramentele potrivit instituirii divine și de a păstra fidelitatea față de moștenirea Reformei Lutherane. Biserica Lutherană Confesională este o Biserică a Cuvântului și a Sacramentelor, unde Dumnezeu vine la poporul Său prin mijloacele harului pentru a dărui iertare, viață și mântuire. În centrul vieții liturgice se află proclamarea Evanghelie, predicarea Evangheliei și administrarea Sfintei Euharistii, în care Cristos este prezent real, oferindu-se credincioșilor în trupul și sângele său.

Biserica Lutherană Confesională nu se definește prin opoziție față de alte tradiții, ci prin fidelitate față de adevărul revelat. Ea mărturisește cu fermitate că doctrina justificării numai prin har, numai prin credință, doar de dragul lui Cristos este inima Evangheliei și centrul vieții Bisericii. De aceea, predicarea sa este una Cristocentrică, adică orientată exclusiv spre Cristosul cel răstignit și înviat, singurul Mântuitor al lumii.

Prin slujitorii săi - pastori, diaconi, vicari și misionari - Biserica desfășoară o lucrare misionară, teologică, liturgică, educațională și socială, atât în România cât și în Republica Moldova. Comunitățile sale locale se adună în jurul predicării Cuvântului și a administrării Sacramentelor, oferind o viață liturgică bogată, cateheză pentru toate vârstele și o lucrare pastorală centrată pe Evanghelie. Într-o lume tot mai secularizată și relativistă, această Biserică oferă o mărturie a adevărului neschimbat al Scripturii și o chemare la întoarcerea la izvoarele credinței creștine.

Biserica Lutherană Confesională este o misiune a The Lutheran Church - Missouri Synod, parte a The Conference of Southeastern European Lutheran Churches, fiind în comuniune doctrinară și liturgică cu Biserici surori din întreaga lume. Această comuniune se întemeiază nu pe alianțe instituționale, ci pe unitatea în adevărul Evangheliei. Aceasta este adevărata unitate creștină, când cu o inimă și cu o minte se mărturisește aceeași Evanghelia curată și se administrează Sacramentele potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. 

Astfel, Biserica Lutherană Confesională trăiește astăzi moștenirea Reformei Lutherane nu ca pe un trecut îndepărtat, ci ca pe o realitate vie, sacramentală și mântuitoare. Ea este o Biserică a harului, o Biserică a Cuvântului Evangheliei, o Biserică a lui Cristos. În mijlocul încercărilor și al confuziilor teologice contemporane, această Biserică Lutherană rămâne o voce evanghelică autentică, chemându-i pe toți oamenii la credința vie în Cristos și la împărtășirea harului Său salvator, după cum însuși Domnul spune: „Fericiți sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc” (Luca 11:28).