Reforma Lutherană și Canonul Noului Testament

1. CANONUL NOULUI TESTAMENT – ÎNTRE ISTORIE ȘI MITOLOGIE CONFESIONALĂ

Una dintre cele mai răspândite afirmații întâlnite în spațiul creștin contemporan este aceea că Martin Luther ar fi scos Epistola lui Iacov din Biblie sau chiar că Reforma Lutherană ar fi încercat să modifice canonul Noului Testament. În același timp, nu puțini creștini neoprotestanți pornesc de la convingerea că Biserica a cunoscut încă din epoca apostolică un canon oficial, definitiv și închis al Noului Testament, asupra căruia nu au existat niciodată discuții sau controverse. Ambele afirmații sunt însă simplificări excesive ale unei realități istorice mult mai complexe, pe care doresc să o abordez în prezentul articol.

Scopul acestui studiu nu este acela de a polemiza gratuit cu alte tradiții creștine, ci de a prezenta cu onestitate dezvoltarea istorică a canonului Noului Testament și de a arăta care a fost, în realitate, poziția Reformei Lutherane. Numai cunoscând istoria Bisericii putem înțelege de ce Martin Luther a procedat într-un anumit fel și de ce Biserica Lutherană a continuat ulterior aceeași abordare.

Mai întâi trebuie precizat faptul că termenul ”canon” provine din grecescul κανών, care înseamnă „regulă”, „normă” sau „etalon”. Aplicat Scripturii, el desemnează acele scrieri pe care Biserica le-a recunoscut ca fiind inspirate de Duhul Sfânt și, prin urmare, normative pentru credința și viața creștină.

Totuși, trebuie evitată o neînțelegere fundamentală. Din perspectiva Reformei Lutherane, Biserica nu conferă autoritate Scripturii printr-o hotărâre sinodală sau conciliară. Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu deoarece Dumnezeu este autorul ei, nu deoarece un sinod bisericesc a votat în favoarea ei. Autoritatea Scripturii este intrinsecă, nu derivată din autoritatea Bisericii. Rolul Bisericii este acela de a recunoaște ceea ce Dumnezeu a inspirat, nu de a transforma o carte omenească în Cuvânt al lui Dumnezeu printr-o decizie eclezială.

Acest principiu este extrem de important, deoarece întreaga discuție despre canon trebuie purtată pornind de aici. Dacă Biserica ar crea canonul, atunci autoritatea ultimă ar aparține Bisericii. Dacă însă Dumnezeu este autorul Scripturii, atunci Biserica este chemată doar să o recunoască și să o mărturisească.

În primele veacuri ale creștinismului această recunoaștere nu s-a realizat instantaneu și nici uniform în toate comunitățile creștine. Spre deosebire de imaginea idealizată întâlnită adesea în literatura populară, Biserica primară nu a posedat încă de la început un singur catalog universal acceptat al cărților Noului Testament. Procesul prin care diferitele comunități au ajuns să distingă scrierile autentice de numeroasele texte pseudonime a fost unul lung, dificil și profund legat de lupta împotriva ereziilor.

Încă din Secolul al II-lea au început să circule numeroase scrieri care pretindeau în mod fals autoritate apostolică. Au apărut evanghelii atribuite lui Petru, lui Toma, lui Filip sau Mariei Magdalena, precum și diferite apocalipse și epistole atribuite în mod fictiv Sfinților Apostoli. Multe dintre acestea proveneau din mediile gnostice și prezentau o doctrină incompatibilă cu predicarea apostolică.

Tocmai existența acestor scrieri a obligat Biserica să reflecteze tot mai atent asupra întrebării: care dintre aceste cărți provin cu adevărat de la Sfinții Apostoli sau de la colaboratorii lor direcți?

Un exemplu celebru îl reprezintă Canonul lui Marcion. Respingând aproape întreg Vechiul Testament și o mare parte din tradiția apostolică, Marcion a alcătuit propriul său canon, compus doar dintr-o versiune prescurtată a Evangheliei după Luca și din zece epistole pauline modificate. Acest canon nu exprimă credința Bisericii, ci reprezintă una dintre principalele erezii împotriva căreia Părinții Bisericii au fost nevoiți să reacționeze.

Un document mult mai important pentru istoria canonului este așa-numitul Canon Muratorian, redactat probabil spre sfârșitul Secolului al II-lea. Acesta constituie cea mai veche listă păstrată a cărților Noului Testament. Totuși, lista nu coincide în întregime cu canonul utilizat astăzi. Unele cărți lipsesc, altele sunt discutate, iar anumite scrieri, precum Păstorul lui Herma, sunt recomandate pentru lectură privată, fără a fi considerate pe deplin apostolice. Acest fapt demonstrează că procesul de recepție a canonului era încă în desfășurare.

Un pas decisiv în înțelegerea acestui proces îl găsim la Origen. El este primul autor care distinge clar între două categorii de scrieri ale Noului Testament. Prima categorie este desemnată prin termenul grec ὁμολογούμενα (homologoumena), adică „cele recunoscute unanim”. Origen se referă la acele scrieri asupra cărora exista un consens aproape universal în Biserică privind autenticitatea și autoritatea lor apostolică.

A doua categorie este numită ἀντιλεγόμενα (antilegomena), adică „cele contestate” sau „cele împotriva cărora s-a vorbit”. Acest termen nu desemnează cărți considerate eretice. Dimpotrivă, multe dintre ele erau citite în Biserici și apreciate de numeroși creștini. Problema era alta: în anumite regiuni exista încă incertitudine cu privire la originea lor apostolică.

Această distincție va fi preluată și dezvoltată câteva decenii mai târziu de Eusebiu din Cezareea în celebra sa lucrare Istoria Bisericească. Pentru Eusebiu, criteriul decisiv nu era preferința teologică a unei comunități, ci mărturia istorică privind originea apostolică a fiecărei scrieri. Cu alte cuvinte, întrebarea fundamentală era: provine această carte de la un Apostol sau de la un colaborator direct al Sfinților Apostoli?

Acesta este un aspect pe care cititorul modern trebuie să-l înțeleagă foarte bine. În primele secole, discuțiile despre canon nu priveau în primul rând valoarea spirituală a unei cărți, ci autenticitatea ei apostolică. Biserica era convinsă că revelația normativă fusese încredințată de către Cristos Sfinților săi Apostoli. De aceea, numai scrierile provenite din cercul apostolic puteau constitui fundamentul permanent al credinței creștine.

În lumina acestei realități istorice devine evident că problema canonului nu poate fi redusă la imaginea simplistă potrivit căreia, la un moment dat, un conciliu ar fi „ales” cele douăzeci și șapte de cărți ale Noului Testament. Realitatea este mult mai nuanțată și mult mai bogată. Canonul s-a format treptat prin viața liturgică a Bisericii, prin folosirea constantă a anumitor scrieri în Liturghie, prin mărturia Bisericii și prin cercetarea atentă a originii lor apostolice.

Tocmai această istorie complexă explică de ce, peste mai bine de o mie de ani, Martin Luther va considera legitim să reia vechea distincție patristică dintre ὁμολογούμενα și ἀντιλεγόμενα. Reforma Lutherană nu a inventat această clasificare și nici nu a introdus o noutate fără precedent, ci a redeschis o discuție care însoțise Biserica încă din primele veacuri ale existenței sale. Înțelegerea acestui fapt reprezintă cheia pentru interpretarea corectă a întregii controverse privind canonul Noului Testament.

2. CRITERIUL APOSTOLICITĂȚII ȘI DEZVOLTAREA TREPTATĂ A CANONULUI

Dacă cercetăm cu atenție literatura creștină din primele patru secole, observăm că Biserica nu a alcătuit canonul pornind de la un criteriu arbitrar și nici printr-un vot majoritar. Criteriul fundamental a fost întotdeauna apostolicitatea. Cu alte cuvinte, Biserica s-a întrebat dacă o anumită scriere provenea de la un Apostol al lui Cristos sau de la un colaborator direct al Sfinților Apostoli, aflat sub autoritatea și supravegherea acestora.

Acest criteriu își are rădăcina în însăși învățătura Noului Testament. Domnul Isus nu a promis inspirație tuturor credincioșilor, ci în mod deosebit Sfinților Apostoli. În ajunul pătimirii sale, el le spune Sfinților Apostoli: „Însă Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl îl va trimite în numele meu, el vă va învăța toate și vă va aminti toate câte vi le-am spus eu” (In.14,26). Iar puțin mai târziu adaugă: „Când va veni însă el, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul” (In.16,13).

Aceste făgăduințe sunt adresate Sfinților Apostoli și constituie fundamentul autorității unice a mărturiei Apostolilor. Din această perspectivă, Scriptura Noului Testament nu este o colecție de reflecții religioase ale unor creștini remarcabili, ci mărturia normativă a celor pe care Cristos însuși i-a trimis în lume.

Acesta este motivul pentru care Biserica a primit fără mari dificultăți cele patru Evanghelii. Evangheliștii Matei și Ioan erau recunoscuți ca Apostoli ai Domnului, iar Evangheliștii Marcu și Luca au fost acceptați deoarece tradiția constantă a Bisericii îi considera colaboratori direcți ai Sfinților Apostoli Petru și Paul. În consecință, Evangheliile lor erau privite ca exprimând aceeași mărturie apostolică cu Sfinții Apostoli și Evangheliști Matei și Ioan.

În schimb, atunci când o scriere nu putea fi legată cu certitudine de cercul apostolic, apăreau inevitabil întrebări. Nu era vorba despre lipsă de respect față de acea scriere, ci despre responsabilitatea Bisericii de a nu atribui autoritate divină unui text asupra căruia existau îndoieli istorice serioase.

Din acest motiv, cărți precum Epistola către Evrei, Epistola lui Iacov, Epistola lui Iuda, 2 Petru, 2 și 3 Ioan sau Apocalipsa au avut o receptare diferită în diverse regiuni ale lumii creștine. Unele Biserici le citeau în mod regulat în Liturghie, în timp ce altele preferau să manifeste prudență până când originea lor putea fi stabilită cu mai multă certitudine.

Este important să subliniem că această prudență nu trebuie interpretată ca o negare a inspirației acestor scrieri. În multe cazuri, problema nu era conținutul lor, ci imposibilitatea de a demonstra fără echivoc cine fusese autorul.

În mod semnificativ, nici chiar spre sfârșitul Secolului al IV-lea nu întâlnim o uniformitate absolută în toate regiunile creștinătății. În Răsărit, de exemplu, Apocalipsa continua să fie privită cu rezerve în mai multe Biserici, în timp ce în Apus era deja folosită pe scară largă. Invers, Epistola către Evrei era primită fără dificultate în multe Biserici răsăritene datorită tradiției care o lega de Sfântul Apostol Paul, în timp ce în Occident persistau îndoieli cu privire la autorul ei.

Aceste diferențe regionale demonstrează un fapt istoric deosebit de important: în primele secole nu a existat o autoritate ecleziastică universală care să impună întregii Biserici o listă obligatorie și definitivă a cărților Noului Testament. Procesul de recepție a fost unul organic, desfășurat în cadrul vieții liturgice și pastorale a Bisericii, iar consensul s-a format treptat, nu printr-un act juridic unic.

În anul 367, Sfântul Atanasie al Alexandriei publică cea de-a treizeci și noua Scrisoare festivă, în care enumeră cele douăzeci și șapte de cărți ale Noului Testament pe care le regăsim și astăzi. Importanța acestui document este incontestabilă, însă trebuie evitată exagerarea rolului său. Sfântul Atanasie nu convoacă un Conciliu Bisericesc și nici nu pretinde că stabilește oficial canonul pentru întreaga Biserică. El exprimă practica și convingerea Bisericii Creștine din Alexandria, convingere care avea să exercite o influență considerabilă asupra generațiilor următoare.

De asemenea, trebuie observat că Atanasie recomandă citirea unor scrieri precum Didahia și Păstorul lui Herma în scop catehetic și moral, fără a le așeza însă în aceeași categorie cu Scriptura inspirată. Această distincție arată încă o dată că Biserica veche cunoștea mai multe niveluri de autoritate pentru literatura creștină și nu împărțea toate scrierile doar în două categorii absolute: canonice și eretice.

Această dezvoltare istorică explică de ce, atunci când ajungem la Conciliile de la sfârșitul Secolului al IV-lea, nu asistăm la începutul canonului, ci la confirmarea unui consens care se formase progresiv în numeroase Biserici locale. Tocmai aceste concilii vor constitui următoarea etapă a studiului nostru și vor arăta cât de departe este realitatea istorică de afirmația frecvent întâlnită potrivit căreia un conciliu ecumenic ar fi „închis” canonul Noului Testament.

3. MITUL UNUI „CANON OFICIAL” AL BISERICII VECHI

În literatura polemică contemporană, în general de orientare neoprotestantă, se afirmă adesea că Biserica ar fi stabilit în mod oficial canonul Noului Testament în cadrul unui mare conciliu, după care problema ar fi fost definitiv închisă. O analiză atentă a izvoarelor istorice arată însă că această imagine nu corespunde realității.

Într-adevăr, spre sfârșitul Secolului al IV-lea au avut loc câteva concilii care au abordat problema cărților citite în Biserică. Dintre acestea, cele mai importante sunt Conciliul de la Laodiceea, Conciliul de la Hippo și cele două Concilii de la Cartagina. Toate au avut însă un caracter local, nu ecumenic. Hotărârile lor se adresau provinciilor bisericești pe care le reprezentau și nu întregii creștinătăți.

Acest aspect este esențial. În primele secole, un conciliu local nu avea autoritatea de a impune întregii Biserici o definiție dogmatică universal obligatorie. Tocmai de aceea constatăm că, și după aceste concilii, unele Biserici răsăritene continuau să manifeste rezerve față de Cartea Apocalipsei, în timp ce altele o foloseau deja în Liturghie. Dacă problema ar fi fost soluționată printr-o definiție ecumenică obligatorie, asemenea diferențe regionale nu ar mai fi fost posibile.

Dintre aceste concilii, cel de la Laodiceea este adesea invocat în discuțiile despre canon. În realitate, importanța sa este frecvent exagerată. Canonul 59 interzice citirea în Biserică a cărților necanonice, însă lista concretă a cărților apare într-un text transmis tradițional ca Canonul 60, a cărui autenticitate este discutată de numeroși istorici. Chiar presupunând autenticitatea lui, lista nu coincide perfect cu canonul actual, deoarece nu include Apocalipsa.

Și mai important este faptul că acest conciliu nu afirmă nicăieri că această listă reprezintă un canon definitiv și imuabil pentru întreaga Biserică. Nu apare nici măcar ideea unei închideri a canonului. Preocuparea principală era una pastorală și liturgică: ce scrieri pot fi citite public în adunările bisericești.

O situație asemănătoare întâlnim la Hippo și Cartagina. Aceste concilii enumeră cărțile pe care Bisericile africane le considerau canonice și recomandă păstrarea acestei practici. Totuși, nici aici nu găsim o formulare de tipul: „de acum înainte nu se mai poate adăuga sau elimina nicio carte din canon”. O asemenea afirmație lipsește complet din actele sinodale.

Acest fapt merită subliniat deoarece, în polemicile moderne, se vorbește frecvent despre un pretins „canon închis” al Bisericii vechi. În realitate, niciun conciliu ecumenic și niciun conciliu local din Antichitatea creștină nu folosește această expresie și nici nu formulează o definiție echivalentă ei. 

Mai mult decât atât, primele șapte concilii ecumenice ale Bisericii - de la Primul Conciliu de la Niceea până la Al Doilea Conciliu de la Niceea - nu au avut ca obiect definirea canonului Noului Testament. Aceste concilii au fost convocate pentru a răspunde unor controverse dogmatice majore privind dumnezeirea Fiului, dumnezeirea Duhului Sfânt, persoana lui Cristos sau cultul icoanelor. În documentele lor oficiale nu găsim o definiție solemnă a listei cărților Noului Testament.

Acest lucru surprinde adesea pe cititorul contemporan, dar explică foarte bine modul în care funcționa Biserica veche. Canonul nu era perceput ca o problemă juridică ce necesita neapărat o definiție conciliară universală, ci ca o realitate deja recunoscută în viața liturgică și catehetică a comunităților creștine. Tocmai de aceea conciliile locale au simțit nevoia doar să consemneze practica existentă, nu să pretindă că instituie prin propria autoritate Scriptura Bisericii.

Din perspectivă istorică, trebuie făcută și o altă precizare importantă. În primele secole nu întâlnim nici măcar un document oficial care să afirme că revelația divină s-ar fi încheiat odată cu moartea ultimului Apostol. Desigur, această convingere era împărtășită implicit de majoritatea Părinților Bisericii și va deveni ulterior un principiu teologic comun, însă ea nu a fost formulată sub forma unei definiții universal acceptată privind „închiderea canonului”.

De asemenea, trebuie observat că expresia „canon închis” nu aparține limbajului Părinților Bisericii. Ea este o formulare teologică modernă, utilizată pentru a descrie convingerea că revelația normativă s-a încheiat odată cu epoca apostolică. Această concluzie poate fi justificată teologic, însă nu trebuie proiectată anacronic asupra documentelor din primele secole, ca și cum acestea ar fi utilizat aceeași terminologie sau ar fi răspuns acelorași întrebări. Prin urmare, atunci când unii autori contemporani afirmă că „Biserica a închis canonul Noului Testament”, ei exprimă o concluzie teologică personală, nu citează o hotărâre efectivă a vreunui conciliu antic. 

Această distincție este deosebit de importantă pentru înțelegerea poziției Reformei Lutherane deoarece Martin Luther nu s-a considerat confruntat cu o definiție ecumenică infailibilă privind clasificarea cărților Noului Testament, respectiv închiderea canonului, deoarece asemenea definiții pur și simplu nu au existat în istoria Bisericii.

Această constatare istorică explică de ce Reformatorul de la Wittenberg s-a simțit liber să reia vechea distincție patristică dintre ὁμολογούμενα și ἀντιλεγόμενα fără a considera că se află în contradicție cu practica Bisericii vechi. În partea următoare vom vedea că această decizie nu a reprezentat o inovație arbitrară, ci încercarea de a continua o tradiție critică și istorică prezentă încă din primele secole ale creștinismului.

4. REFORMA LUTHERANĂ ȘI CHESTIUNEA CANONULUI

În momentul în care Martin Luther începe traducerea Noului Testament în limba germană, în anul 1522, el nu pornește de la premisa că trebuie să stabilească un canon nou și nici că trebuie să elimine cărți din Sfânta Scriptură. Dimpotrivă, intenția sa declarată este aceea de a întoarce Biserica la izvoarele creștinismului apostolic și la mărturia Bisericii vechi. Tocmai din acest motiv, în chestiunea canonului, Luther nu inventează o clasificare proprie, ci reia vechea distincție patristică dintre ὁμολογούμενα și ἀντιλεγόμενα.

Acest aspect este aproape complet necunoscut în mediul neoprotestant, romano-catolic și ortodox românesc, unde se repetă adesea afirmația că Martin Luther ar fi încercat să „scoată Epistola lui Iacov din Biblie”. În realitate, lucrurile sunt incomparabil mai nuanțate.

În ediția din anul 1522 a Noului Testament german, Martin Luther păstrează toate cele douăzeci și șapte de cărți. El nu elimină nici Epistola către Evrei, nici Epistola lui Iacov, nici Epistola lui Iuda și nici Apocalipsa. Singura diferență constă în faptul că aceste patru scrieri sunt așezate la sfârșitul volumului, separat de restul cărților, exact pentru a semnala că asupra lor au existat, încă din Antichitate, discuții privind autoritatea apostolică și receptarea lor universală.

Prin urmare, trebuie afirmat fără echivoc că Martin Luther nu a exclus nicio carte din Noul Testament. Afirmația potrivit căreia ar fi „scos Iacov din Biblie” este pur și simplu falsă din punct de vedere istoric. Oricine deschide ediția din 1522 constată imediat că Epistola lui Iacov se află acolo, fiind tradusă integral de către Martin Luther.

Ceea ce îl diferențiază însă pe Luther de Părinții Bisericii este motivul pentru care manifestă rezerve față de anumite cărți. Dacă în Antichitate discuția privea aproape exclusiv problema apostolicității, Martin Luther introduce și o evaluare teologică.

Pentru Martin Luther, criteriul suprem al pe care o carte trebuie să îl împlinească pentru a intra în canon este este mărturia despre Cristos. Reformatorul exprimă acest principiu prin celebra formulă: „was Christum treibet” sau „ceea ce îl vestește pe Cristos”. Aceasta nu înseamnă că Luther își permite să decidă după gustul personal ce cărți sunt inspirate și ce cărți nu sunt inspirate. El afirmă însă că întreaga Scriptură trebuie interpretată în lumina Evangheliei justificării păcătosului numai prin har, numai prin credință și numai datorită meritelor lui Cristos.

Din această perspectivă, Martin Luther apreciază în mod deosebit Evanghelia după Ioan, Epistola către Romani și Epistola către Galateni, pe care le consideră expresia cea mai limpede a Evangheliei. În schimb, anumite pasaje din Epistola către Evrei, Epistola lui Iacov, Epistola lui Iuda și Apocalipsa îi ridică dificultăți exegetice și dogmatice.

Dintre cele patru cărți antilegomena, Epistola către Evrei îi ridica lui Luther cele mai serioase dificultăți dogmatice. Pe lângă faptul că autorul epistolei nu este identificat în text, iar tradiția patristică nu ajunsese niciodată la un consens deplin asupra paternității pauline, Luther considera că două pasaje par să intre în conflict direct cu miezul Evangheliei. Primul este Evrei 6,4–6, unde autorul vorbește despre imposibilitatea reînnoirii la pocăință a celor care au căzut după ce au gustat darurile cerești. Al doilea este Evrei 10,26–27, unde se afirmă că pentru cei care păcătuiesc cu bună știință după primirea adevărului „nu mai rămâne jertfă pentru păcate”. Martin Luther considera că aceste texte, înțelese în sensul lor literal, par să contrazică numeroase pasaje în care Cristos și Sfinții Apostoli vestesc iertarea păcatelor tuturor celor care se pocăiesc. Pentru Luther, Evanghelia nu cunoaște un păcătos sincer pocăit pe care Dumnezeu să refuze să-l primească înapoi. Din acest motiv, Luther afirmă în prefața sa la Epistola către Evrei că acesta conține unele afirmații „greu de împăcat” cu predicarea apostolică și sugerează că autorul ei nu poate fi Sfântul Apostol Paul. Totuși, chiar și în această situație, Martin Luther recunoaște că Epistola către Evrei conține unele dintre cele mai frumoase explicații despre preoția lui Cristos și despre superioritatea Noului Legământ.

Dificultățile întâmpinate de către Martin Luther în cazul Epistolei lui Iacov sunt mult mai cunoscute, dar adesea foarte prost înțelese. Celebra expresie „eine rechte strohern Epistel” („o adevărată epistolă de paie”) este citată aproape întotdeauna fără context. Problema lui Luther nu era caracterul moral al epistolei. Dimpotrivă, el aprecia îndemnurile ei practice și seriozitatea vieții creștine pe care o promovează. Dificultatea apărea în special în interpretarea lui Iacov 2,24: „Vedeți că omul este justificat prin fapte și nu numai prin credință”. În lectura sa inițială, Luther considera că această afirmație pare să contrazică în mod direct mărturia repetată a Sfântului Apostol Paul: „Noi considerăm că omul este justificat prin credință, fără faptele Legii” (Rom.3,28).

Pentru Martin Luther, orice text biblic trebuie interpretat în lumina justificării numai prin har și numai prin credință. În măsura în care Epistola lui Iacov părea să vorbească într-un alt registru, ea ridica inevitabil întrebări teologice. Reformatorul nu a ajuns însă niciodată la concluzia că epistola trebuie eliminată din Biblie, ci doar că nu poate avea aceeași greutate doctrinară ca Epistolele către Romani sau Galateni.

Rezervele lui Martin Luther față de Epistola lui Iuda sunt de natură diferită. Ele nu privesc doctrina mântuirii, ci folosirea unor tradiții iudaice extracanonice. În versetul 9 este relatată disputa dintre Arhanghelul Mihail și diavol cu privire la trupul lui Moise, iar în versetele 14–15 este citată în mod explicit o profeție atribuită lui Enoh. Niciuna dintre aceste tradiții nu se găsește în cărțile canonice ale Vechiului Testament, ci provin din literatura iudaică inter-testamentară, în special din Înălțarea lui Moise și Cartea lui Enoh. Martin Luther considera că folosirea acestor tradiții ridică întrebări privind caracterul apostolic al epistolei. Totuși, el nu afirmă că simpla lor citare dovedește falsitatea scrierii, ci doar că ele contribuie la dificultățile istorice deja existente privind autorul ei.

Dintre toate cele patru cărți, atitudinea lui Marti Luther față de Apocalipsă a evoluat cel mai mult de-a lungul vieții sale. În prefața din anul 1522, el afirmă că această carte nu îi oferă suficiente motive pentru a o considera apostolică și inspirată în același sens ca Evangheliile sau Epistolele Pauline. Una dintre observațiile sale cele mai cunoscute este că Sfinții Apostoli au fost trimiși să-l predice pe Cristos în mod limpede, în timp ce Apocalipsa este alcătuită aproape exclusiv din viziuni și simboluri greu de interpretat. Luther era, de asemenea, reticent față de tendința unor exegeți medievali de a construi sisteme speculative complexe pornind de la imaginile apocaliptice. În opinia sa, scopul principal al Scripturii este vestirea lui Cristos răstignit și înviat, nu satisfacerea curiozității cu privire la evenimentele viitoare. Este însă semnificativ faptul că această atitudine se modifică treptat. În edițiile ulterioare ale Bibliei germane, tonul lui Luther devine sensibil mai pozitiv, iar în ultimii ani ai vieții el citează frecvent Apocalipsa în predici și în scrierile sale polemice, în special în interpretarea conflictului dintre Biserica lui Cristos și puterile potrivnice Evangheliei.

Aceste rezerve ale lui Martin Luther cu privire la cărțile nou-testamentare expuse mai sus trebuie însă înțelese în contextul întregii sale teologii. Luther nu spune niciodată că aceste cărți sunt lipsite de valoare sau că ar trebui îndepărtate din Biblie. El continuă să le traducă, să le publice și chiar să predice din ele. Ceea ce afirmă este că ele nu posedă același grad de certitudine istorică și doctrinară precum cărțile universal recunoscute încă din Biserica primară.

Este semnificativ faptul că această abordare nu a fost un fenomen izolat. Aproape în aceeași perioadă, William Tyndale procedează într-o manieră asemănătoare în traducerea sa a Bibliei în limba engleză. Și el separă Epistola către Evrei, Iacov, Iuda și Apocalipsa de restul Noului Testament, lăsând chiar o pagină albă între acestea și celelalte cărți. Acest fapt demonstrează că nu avem de-a face cu o excentricitate personală a lui Martin Luther, ci cu o dezbatere care continua să existe în cercurile umaniste și reformatoare ale secolului al XVI-lea.

Mai mult decât atât, puțini cunosc faptul că în numeroase manuscrise medievale și în mai multe ediții germane ale Bibliei anterioare Reformei apărea și Epistola către Laodiceni, o scriere pseudo-paulină foarte scurtă, prezentă în unele manuscrise ale Vulgatei. Martin Luther o elimină complet din traducerea sa, considerând că nu există niciun temei istoric serios pentru a-i atribui origine apostolică. Din acest punct de vedere, el manifestă chiar mai multă rigoare critică decât tradiția medievală târzie.

Prin urmare, atunci când este analizată în contextul istoriei canonului, activitatea lui Martin Luther apare într-o lumină cu totul diferită. El nu încearcă să rescrie Noul Testament și nici să creeze un canon nou. Reforma de la Wittenberg redeschide o discuție istorică pe care Biserica o cunoscuse încă din vremea lui Origen și a lui Eusebiu și încearcă să o abordeze prin același criteriu fundamental: legătura fiecărei scrieri cu mărturia apostolică despre Isus Cristos. Tocmai această continuitate cu reflecția Bisericii vechi explică de ce Ortodoxia Lutherană de după Luther nu va abandona distincția dintre ὁμολογούμενα și ἀντιλεγόμενα, ci o va integra într-o înțelegere matură a autorității Scripturii și a istoriei canonului.

5. ORTODOXIA LUTHERANĂ ȘI PROBLEMA CANONULUI

Teologii Ortodoxiei Lutherane din generațiile următoare au analizat din nou problema canonului și au încercat să formuleze o poziție echilibrată. Un rol deosebit în această dezvoltare l-a avut Martin Chemnitz, supranumit pe bună dreptate ”al doilea Martin” al Reformei Lutherane. În monumentala sa lucrare ”Examen Concilii Tridentini”, Chemnitz revine asupra problemei canonului și reia, în mod explicit, vechea clasificare patristică dintre ὁμολογούμενα și ἀντιλεγόμενα, asemenea lui Martin Luther.

Pentru Chemnitz, criteriul decisiv rămâne același pe care îl întâlnim deja la Luther și la Părinții Bisericii: apostolicitatea scrierii. El afirmă că Scriptura canonică este alcătuită din scrierile Sfinților Apostoli sau din scrieri redactate sub autoritatea și supravegherea lor directă. Din acest motiv, Martin Chemnitz vorbește adesea despre Noul Testament folosind expresii precum „Scriptura Apostolică” sau „Scrierile Apostolilor”.

Martin Chemnitz consideră că Biserica trebuie să păstreze memoria istorică a modului în care aceste cărți au fost recepționate în Antichitate. Cu alte cuvinte, existența unei receptări universale ulterioare nu șterge faptul că, timp de câteva secole, anumite scrieri au fost discutate și contestate în diferite regiuni ale Bisericii.

Din această perspectivă, Ortodoxia Lutherană dezvoltă un principiu hermeneutic prudent. Ea nu afirmă că doctrinele cuprinse în cărțile antilegomena sunt false și nici că aceste cărți trebuie îndepărtate din Biblie. În schimb, insistă că nicio doctrină a Bisericii nu ar trebui fundamentată exclusiv pe un pasaj aflat într-o scriere care, din punct de vedere istoric, a făcut obiectul unor controverse privind autoritatea sa apostolică.

Această poziție este adesea înțeleasă greșit. Ea nu înseamnă existența a două niveluri de inspirație sau a unei Scripturi mai inspirate și a alteia mai puțin inspirate. Inspirația, acolo unde există, este deplină. Problema discutată de Martin Chemnitz este una epistemologică, nu una ontologică. Cu alte cuvinte, întrebarea nu este dacă Dumnezeu putea inspira Epistola lui Iacov sau Apocalipsa, ci dacă Biserica posedă aceeași certitudine istorică privind originea lor apostolică pe care o posedă în cazul Evangheliilor sau al Epistolei către Romani.

Această distincție este extrem de importantă deoarece ea împiedică transformarea istoriei canonului într-o simplă problemă de autoritate instituțională. Ortodoxia lutherană preferă să vorbească despre grade diferite de certitudine istorică, nu despre grade diferite ale inspirației divine.

De aceea, atunci când citește cărțile antilegomena, teologul lutheran confesional nu o face cu suspiciune, ci cu discernământ istoric. El recunoaște valoarea lor pentru zidirea Bisericii, dar în același timp își amintește că aceste scrieri au făcut obiectul unei dezbateri autentice în primele secole ale creștinismului.

Această abordare exprimă, de fapt, una dintre caracteristicile fundamentale ale teologiei Reformei Lutherane: refuzul de a simplifica artificial istoria Bisericii. În loc să construiască o imagine idealizată a unui consens absolut care nu a existat niciodată, teologia lutherană preferă să privească cu realism procesul prin care Dumnezeu și-a păstrat și și-a făcut cunoscut Cuvântul în mijlocul Bisericii sale. Tocmai această onestitate istorică va permite Reformei Lutherane să formuleze, în cele din urmă, propria înțelegere asupra raportului dintre autoritatea Scripturii și autoritatea Bisericii.

6. CONCILIUL DE LA TRENTO ȘI CANONUL NOULUI TESTAMENT

Ajunși în Secolul al XVI-lea, constatăm că dezbaterea privind canonul Scripturii capătă o dimensiune nouă. Până atunci, Biserica Apuseană folosise de secole aceeași colecție de cărți biblice, însă această practică nu fusese niciodată consacrată printr-o definiție dogmatică universal obligatorie pentru întreaga Biserică Romano-Catolică. Situația se schimbă radical în contextul Reformei Lutherane.

Ca răspuns la provocările ridicate de Reforma de la Wittenberg, Conciliul de la Trento adoptă, în Sesiunea a IV-a din 8 aprilie 1546, decretul ”De Canonicis Scripturis”. Pentru prima dată în istoria Bisericii Romano-Catolice, lista cărților Sfintei Scripturi este definită solemn într-un document dogmatic cu caracter universal pentru întreaga comuniune aflată sub autoritatea Episcopului Romei.

Acest fapt are o importanță istorică majoră. Nu pentru că Biserica nu ar fi folosit aceste cărți și înainte de Conciliul de la Trento, ci pentru că, de acum înainte, acceptarea lor devine o obligație a Bisericii, fiind sancționată prin autoritatea unui conciliu ecumenic romano-catolic. Se produce astfel trecerea de la o tradiție liturgică și exegetică multiseculară la o definiție juridico-dogmatică explicită. Conciliul afirmă că Biserica definește în mod solemn care sunt cărțile ce trebuie primite ca fiind inspirate și canonice. Diferența dintre recunoaștere și constituire rămâne, așadar, prezentă și în teologia romano-catolică, chiar dacă raportul dintre autoritatea Scripturii și autoritatea Bisericii este înțeles diferit față de tradiția lutherană.

Trebuie să mai remarcăm faptul acest canon al Noului Testament a fost acceptat prin votul pozitiv a mai puțin de jumătate dintre episcopii participanți la conciliu. Majoritatea a fost formată de către acei episcopi care fie s-au abținut de la vot, fie au votat împotrivă. Din perspectivă lutherană, problema fundamentală nu este însă numărul voturilor, ci principiul teologic aflat în spatele definiției. Reforma Lutherană nu contestă faptul că Biserica poate mărturisi public ce cărți recunoaște drept Scriptură. Ceea ce contestă este ideea că autoritatea acestor cărți ar depinde de o decizie conciliară sau că certitudinea credinciosului s-ar întemeia, în ultimă instanță, pe decretul unei instituții ecleziastice.

Aici apare una dintre diferențele cele mai profunde dintre cele două tradiții. Pentru teologia lutherană, credinciosul primește Scriptura deoarece în ea aude glasul Păstorului celui Bun. După cuvântul Domnului: „Oile mele ascultă glasul meu; eu le cunosc, iar ele mă urmează” (In.10,27). Această mărturie interioară a Cuvântului nu este un sentiment subiectiv, ci lucrarea Duhului Sfânt prin însăși Scriptura inspirată. Biserica confirmă public ceea ce Dumnezeu face cunoscut prin Cuvântul său, însă nu constituie temelia ultimă a autorității Scripturii.

Această diferență explică și de ce Reforma Lutherană nu a considerat niciodată necesar să convoace un conciliu bisericesc care să stabilească un canon al Noului Testament. Reformatorii nu urmăreau să înlocuiască o autoritate ecleziastică cu alta, ci să reafirme faptul că Scriptura este ”norma normans”, norma care judecă întreaga tradiție bisericească și nu poate fi judecată, în ultimă instanță, de aceasta.

În mod paradoxal, tocmai această perspectivă permite lutheranismului să privească istoria canonului cu mai multă libertate decât o fac adesea polemicile moderne. Recunoașterea faptului că au existat discuții reale în primele secole nu diminuează autoritatea Scripturii. Dimpotrivă, ea arată că Biserica nu a tratat superficial problema identificării scrierilor apostolice, ci a cercetat-o cu răbdare și seriozitate înainte de a ajunge la consensul care avea să caracterizeze creștinismul occidental și răsăritean pentru multe secole.

7. CANONUL ȘI INSPIRAȚIA SCRIPTURII – DOUĂ REALITĂȚI CARE NU TREBUIE CONFUNDATE

Una dintre cele mai importante contribuții pe care Reforma Lutherană le aduce în această dezbatere este clarificarea raportului dintre inspirația divină și recunoașterea eclezială. De-a lungul istoriei, aceste două realități au fost adesea confundate, ceea ce a generat numeroase neînțelegeri atât în polemicile dintre confesiuni, cât și în literatura populară despre istoria Bibliei.

Din perspectivă lutherană, inspirația este un act exclusiv al lui Dumnezeu. Nicio autoritate omenească nu poate inspira o carte și nici nu poate transforma un text religios într-o parte a revelației divine. Dacă Dumnezeu nu este autorul unei scrieri, nicio hotărâre sinodală nu îi poate conferi această calitate. Invers, dacă Dumnezeu a inspirat o scriere prin Duhul Sfânt, inspirația ei nu începe în momentul în care Biserica o recunoaște, ci există din clipa în care textul este dat Bisericii.

Această distincție are consecințe teologice importante. Ea înseamnă că procesul istoric prin care diferitele comunități creștine au ajuns să recunoască anumite cărți nu trebuie confundat cu momentul în care acele cărți au devenit Scriptură. Din perspectiva credinței creștine, Evanghelia Sfântului Apostol Ioan nu a devenit Cuvântul lui Dumnezeu atunci când a fost acceptată de întreaga Biserică, ci era Cuvântul lui Dumnezeu încă din clipa în care Apostolul Ioan a scris-o sub inspirația Duhului Sfânt.

Această observație explică și de ce procesul de recepție a canonului a putut dura câteva secole fără ca inspirația Scripturii să fie afectată. Istoria descrie modul în care Biserica a ajuns la certitudine; ea nu descrie momentul în care Dumnezeu ar fi început să vorbească prin aceste scrieri.

În același timp, Reforma Lutherană evită și extrema opusă, potrivit căreia Biserica nu ar avea niciun rol în această recunoaștere. Dimpotrivă, mărturia istorică a Bisericii este indispensabilă. Fără păstrarea manuscriselor, fără copierea lor fidelă, fără citirea lor continuă în Liturghie și fără discernământul comunităților creștine din primele veacuri, nu am putea vorbi astăzi despre transmiterea Noului Testament. Prin urmare, Biserica Lutherană nu minimalizează rolul Bisericii, ci îl așază în limitele sale proprii. Biserica este martorul Scripturii, nu autorul ei; este slujitoarea Cuvântului, nu stăpâna lui.

Această perspectivă are și o consecință practică asupra modului în care sunt înțelese diferențele istorice privind canonul. Existența unor liste diferite în anumite perioade ale Antichității nu demonstrează că Dumnezeu și-ar fi schimbat revelația și nici că Biserica ar fi fost lipsită de orice călăuzire. Ea arată că identificarea tuturor scrierilor autentice a fost un proces istoric desfășurat într-o Biserică răspândită pe trei continente, în limbi diferite și în contexte culturale foarte diverse.

În plus, această perspectivă oferă și un răspuns unei întrebări frecvent formulate în dialogul cu neoprotestanții: unde spune Scriptura că există exact douăzeci și șapte de cărți în Noul Testament? Răspunsul este că Scriptura nu conține o listă inspirată a propriilor sale cărți. Cunoașterea acestei liste aparține istoriei Bisericii și tradiției sale de transmitere. Tocmai aici devine evident că nici cel mai consecvent adept al principiului ”sola Scriptura” nu poate evita complet mărturia istorică a Bisericii. Chiar și pentru a ști care sunt cărțile Scripturii, creștinul depinde de lucrarea providențială prin care Dumnezeu și-a păstrat Cuvântul în comunitatea credincioșilor.

Acest lucru nu slăbește principiul ”sola Scriptura”, ci îl completează în mod firesc. Reforma Lutherană nu a susținut niciodată că Biserica este inutilă, ci că ea trebuie să rămână permanent sub autoritatea Scripturii. În același fel, recunoașterea istorică a canonului nu reprezintă fundamentul inspirației, ci mijlocul prin care Dumnezeu a făcut cunoscut Bisericii sale care sunt scrierile apostolice prin care continuă să vorbească până astăzi.

În lumina acestor considerații devine evident că întreaga dezbatere despre canon nu poate fi redusă la întrebarea dacă Martin Luther a avut sau nu rezerve față de anumite cărți. Problema este mult mai profundă. Ea privește însăși natura autorității Scripturii și modul în care Dumnezeu și-a păstrat revelația în istoria Bisericii. Tocmai această perspectivă va permite, în concluzia studiului nostru, să înțelegem de ce Reforma Lutherană nu a urmărit niciodată să diminueze autoritatea Noului Testament, ci să fundamenteze această autoritate pe originea sa apostolică și, în ultimă instanță, pe autoritatea lui Cristos însuși, cel care vorbește prin Scripturile sale.

9. CONCLUZII. 

După această incursiune în istoria canonului Noului Testament, putem formula câteva concluzii care, credem noi, reflectă fidel atât datele istorice, cât și poziția clasică a teologiei lutherane.

Mai întâi, este evident că afirmația potrivit căreia Martin Luther ar fi „scos Epistola lui Iacov din Biblie” nu rezistă celei mai elementare verificări istorice. Epistola lui Iacov apare în toate edițiile Noului Testament traduse de Luther. Același lucru este valabil pentru Epistola către Evrei, Epistola lui Iuda și Apocalipsa. Reforma Lutherană nu a produs un Nou Testament cu douăzeci și trei de cărți, ci unul cu toate cele douăzeci și șapte de scrieri cunoscute și folosite în Biserica Occidentală.

În al doilea rând, trebuie abandonată ideea că Reforma Lutherană a fost prima care a ridicat întrebări cu privire la anumite cărți ale Noului Testament. Istoria demonstrează exact contrariul. Martin Luther moștenește o dezbatere veche de peste o mie de ani și o reia folosind instrumentele exegezei și ale cercetării istorice disponibile în epoca sa. În această privință, el se află într-o continuitate mult mai mare cu tradiția patristică decât lasă adesea să se înțeleagă prezentările polemice.

În al treilea rând, studiul izvoarelor arată că trebuie să distingem între istoria canonului și teologia canonului. Istoria descrie modul concret în care diferitele comunități creștine au ajuns să recunoască scrierile apostolice. Teologia explică de ce aceste scrieri posedă autoritate divină. Confuzia dintre aceste două planuri a generat numeroase controverse inutile și a produs interpretări simplificate atât în literatura confesională, cât și în cea populară.

Un alt aspect care merită subliniat este acela că adevărata problemă discutată de Reforma Lutherană nu era numărul cărților din Noul Testament, ci fundamentul autorității lor. Întrebarea decisivă nu era: „Câte cărți trebuie să conțină Biblia?”, ci: „De ce sunt aceste cărți Cuvântul lui Dumnezeu?”. Răspunsul lutheran este limpede: nu pentru că au fost declarate astfel de un conciliu bisericesc, ci pentru că sunt mărturia apostolică inspirată prin care Cristos continuă să vorbească Bisericii sale.

În acest punct se vede una dintre cele mai frumoase caracteristici ale teologiei Reformei Lutherane. Ea nu cere credinciosului să accepte Scriptura printr-un act de obediență față de o autoritate omenească, ci îl conduce spre însuși Cristos, care se face cunoscut prin Cuvântul său. Autoritatea Bibliei nu este una derivată, ci una cristologică. Scriptura este autoritativă deoarece îl mărturisește pe Fiul lui Dumnezeu și pentru că Duhul Sfânt lucrează prin ea credința în inimile oamenilor.

În același timp, Reforma Lutherană nu cultivă un individualism biblic rupt de istoria Bisericii. Dimpotrivă, lutheranii citesc Scriptura împreună cu Părinții Bisericii, discută argumentele lor, îi respectă atunci când sunt fideli textului sacru și îi critică atunci când consideră că aceștia depășesc mărturia apostolică. Această atitudine exprimă ceea ce am putea numi libertatea responsabilă a teologiei lutherane: libertatea de a cerceta toate lucrurile și responsabilitatea de a păstra ceea ce este adevărat.

Poate că tocmai aici se află cea mai importantă lecție pe care istoria canonului o oferă creștinului contemporan. Dumnezeu nu și-a păstrat Cuvântul prin eliminarea tuturor întrebărilor istorice, ci prin credincioșia sa față de Biserică. El a lucrat prin episcopi, păstori, copişti, traducători și teologi, fără ca vreunul dintre ei să fie infailibil. Providența divină nu a înlocuit responsabilitatea omenească, ci a călăuzit-o spre păstrarea mărturiei apostolice.

Din acest motiv, creștinul lutheran nu trebuie să se teamă de cercetarea istoriei canonului. Adevărul nu are nevoie să fie apărat prin simplificări sau prin afirmații care nu pot fi susținute documentar. Dimpotrivă, cu cât cunoaștem mai bine drumul parcurs de Biserică în recunoașterea Scripturii, cu atât înțelegem mai profund grija providențială a lui Dumnezeu față de poporul său.

În cele din urmă, întreaga discuție despre canon trebuie să ne conducă nu spre admirația față de procese istorice sau față de personalități teologice, ci spre cel care este adevăratul centru al întregii Scripturi. După cum însuși Domnul le spune iudeilor: „Voi cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică; dar tocmai ele dau mărturie despre mine” (In.5,39).

Aceasta rămâne, în ultimă instanță, perspectiva autentic lutherană asupra canonului. Scopul Scripturii nu este să satisfacă curiozitatea istoricului și nici să ofere Bisericii un simplu document al trecutului. Întreaga Scriptură există pentru a-l mărturisi pe Cristos, pentru a proclama iertarea păcatelor prin moartea și învierea a și pentru a naște credința mântuitoare în inimile celor care ascultă Evanghelia.

Prin urmare, dacă Reforma lutherană a insistat asupra distincției dintre ὁμολογούμενα și ἀντιλεγόμενα, nu a făcut-o din dorința de a diminua autoritatea Noului Testament, ci din respect față de adevărul istoric și din convingerea că Biserica nu trebuie să afirme niciodată mai mult decât poate demonstra. Tocmai această rigoare intelectuală, unită cu credința neclintită în inspirația dumnezeiască a Scripturii, reprezintă una dintre cele mai valoroase moșteniri pe care Reforma Lutherană le-a lăsat teologiei creștine.

Poate că cea mai importantă lecție pe care istoria canonului Noului Testament o oferă teologiei contemporane este aceea că adevărul nu are nevoie de simplificări pentru a rămâne adevăr. De prea multe ori, în dorința de a apăra autoritatea Scripturii, creștinii au construit explicații istorice care nu rezistă confruntării cu izvoarele. O asemenea abordare nu întărește credința, ci o vulnerabilizează. Atunci când credinciosul descoperă că realitatea istorică este mai complexă decât i s-a prezentat, el riscă să creadă că însăși autoritatea Scripturii este compromisă. În realitate, nu Scriptura este problema, ci reconstrucția istorică greșită pe care cineva a așezat-o în jurul ei.

Reforma Lutherană a refuzat să procedeze astfel. Ea nu a încercat să ascundă faptul că Biserica timpurie a cunoscut diferențe de receptare în privința anumitor cărți și nici nu a pretins că toate întrebările istorice au primit un răspuns definitiv încă din primul secol. Dimpotrivă, lutheranii au considerat că tocmai respectul față de adevăr îi obligă să recunoască existența acestor realități istorice. În această privință, Martin Luther s-a dovedit mai apropiat de spiritul critic al Părinților Bisericii decât de tendința unor apologeți moderni de a uniformiza retrospectiv istoria creștinismului.

Această onestitate istorică nu izvorăște din scepticism, ci dintr-o înaltă concepție despre autoritatea Scripturii. Dacă Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ea nu are nevoie să fie apărată prin afirmații care nu pot fi susținute documentar. Adevărul revelației divine nu depinde de existența unui presupus decret antic privind închiderea canonului, după cum nici inspirația Scripturii nu depinde de hotărârea vreunui conciliu al Bisericii. Dumnezeu nu devine autorul Scripturii prin votul Bisericii, iar Biserica nu încetează să fie martora Scripturii pentru că procesul recunoașterii canonului a fost unul istoric și gradual.

În același timp, această perspectivă îi ferește pe teologii lutherani de o altă ispită, aceea de a absolutiza orice afirmație făcută de Martin Luther. Reformatorul nu este criteriul adevărului; criteriul adevărului rămâne întotdeauna Sfânta Scriptură. Tocmai de aceea, Biserica Lutherană nu a transformat niciodată toate opiniile sale personale în articole de credință. Acolo unde Luther a formulat judecăți istorice sau exegetice discutabile, teologii lutherani au păstrat libertatea de a le reevalua în lumina cercetării și a mărturiei Bisericii. Această libertate nu reprezintă o slăbiciune a lutheranismului, ci una dintre cele mai puternice expresii ale principiului potrivit căruia orice autoritate omenească trebuie să rămână supusă Cuvântului lui Dumnezeu.

De asemenea, istoria canonului ne obligă să distingem între certitudinea credinței și certitudinea cercetării istorice. Credința Bisericii se întemeiază pe promisiunile lui Cristos și pe lucrarea Duhului Sfânt. Cercetarea istorică analizează manuscrise, mărturii patristice, tradiții locale și evoluția receptării textelor. Cele două domenii nu trebuie confundate. Istoricul nu poate demonstra inspirația unei cărți, după cum teologul nu poate ignora datele istorice atunci când vorbește despre formarea canonului. Adevărata teologie apare tocmai acolo unde revelația și istoria sunt ținute împreună, fără ca una să o anuleze pe cealaltă.

În acest context trebuie înțeles și principiul clasic al teologiei lutherane potrivit căruia doctrinele fundamentale ale Bisericii trebuie să se întemeieze pe mărturia clară și unanimă a Scripturii. Această regulă nu exprimă neîncredere față de cărțile antilegomena, ci respect față de modul în care Dumnezeu a păstrat mărturia apostolică în istoria Bisericii. Acolo unde întreaga Scriptură vorbește într-un singur glas, conștiința creștinului poate avea deplină siguranță. Acolo unde există dificultăți istorice sau exegetice, smerenia este întotdeauna mai potrivită decât dogmatismul.

Poate tocmai aceasta este contribuția cea mai valoroasă a Reformei Lutherane la discuția despre canonul Noului Testament: redescoperirea virtuții modestiei teologice. Biserica Lutherană nu pretinde că posedă răspunsuri la toate întrebările istorice și nici nu încearcă să transforme ipotezele în dogme. Ea preferă să afirme cu fermitate ceea ce poate fi susținut de mărturia apostolică și să manifeste prudență acolo unde izvoarele istorice nu permit certitudini absolute.

În cele din urmă, întreaga discuție despre canon trebuie să ne conducă spre centrul întregii revelații dumnezeiești: Domnul nostru Isus Cristos. Scriptura nu există pentru a satisface curiozitatea istoricului și nici pentru a alimenta polemici confesionale. Ea există pentru că Dumnezeu a voit ca, prin cuvintele apostolilor și ale evangheliștilor, Fiul său să continue să vorbească Bisericii până la sfârșitul veacurilor.

De aceea, adevărata întrebare nu este dacă Martin Luther a avut dreptate într-o anumită apreciere istorică și nici dacă un anumit conciliu a enumerat sau nu cele douăzeci și șapte de cărți ale Noului Testament. Întrebarea decisivă este dacă, citind aceste Scripturi, îl auzim pe Cristos însuși chemându-ne la pocăință și credință. Acolo unde Evanghelia este propovăduită în curăția ei, unde păcătosul primește iertarea prin har, numai pentru meritele lui Cristos și numai prin credință, acolo Scriptura își împlinește adevăratul ei scop.

Acesta este motivul pentru care Reforma Lutherană nu a privit niciodată canonul ca pe o simplă listă de cărți. Pentru lutherani, canonul reprezintă mărturia vie și apostolică prin care Dumnezeu continuă să-Și zidească Biserica. Tocmai de aceea, respectul pentru istoria canonului și credința în inspirația dumnezeiască a Scripturii nu sunt două realități aflate în opoziție, ci două expresii complementare ale aceleiași convingeri: că Dumnezeu este credincios Cuvântului său și că el nu încetează să vorbească poporului său prin Scripturile apostolice, spre slava lui Cristos și spre mântuirea celor ce cred.