Performanța pastorală și slujirea autentică a Bisericii

În contextul contemporan, marcat de succes, vizibilitate și eficiență măsurabilă, și viața bisericească riscă să fie evaluată prin criterii străine Evangheliei. Și totuși, Biserica lui Cristos nu este zidită pe carisma sau viziunea unui om, oricât de talentat ar fi acesta, ci pe Cuvântul lui Dumnezeu și pe lucrarea Duhului Sfânt. În tradiția lutherană, această convingere rămâne fundamentală: nu pastorul este centrul Bisericii, ci Cristos cel răstignit și înviat pentru noi și pentru a noastră mântuire.

Există tentația ca pastorul să fie perceput ca un „lider de succes”, un vizionar capabil să construiască structuri impresionante, să atragă mulțimi și să ofere mesaje plăcute pentru conștiința omului. O astfel de abordare transformă însă slujirea pastorală într-un spectacol religios și mută accentul de la crucea lui Cristos la performanța omului. Teologia lutherană, o veritabilă teologie a crucii, respinge explicit această perspectivă. Biserica nu este inspirată de către un om, ci este chemată și susținută de către Duhul Sfânt.

Biserica lui Cristos nu este condusă, în ultimă instanță, de pastori ci este păstorită de însuși Domnul ei. Slujitorii ordinați nu sunt decât delegați ai Împăratului, chemați să slujească sub autoritatea sa și în ascultare deplină de rânduiala Bisericii. Independența față de orice formă de autoritate eclezială nu este un ideal spiritual, ci o gravă deformare a slujirii. În Biserica lui Cristos, libertatea nu înseamnă autonomie absolută, ci dependență totală de harul lui Dumnezeu și supunere față de rânduiala Bisericii.

În loc să construiască comunități printr-un limbaj care să menajeze sensibilitățile păcatului, Duhul Sfânt alege limbajul Scripturii, care, în Evanghelie, proclamă crucea lui Cristos. Crucea nu vestește prosperitatea acestei lumi, ci puterea lui Dumnezeu arătată în slăbiciune (2 Cor. 12:10). Mesajul crucii afirmă fără echivoc realitatea depravării totale a omului: toți sunt morți în păcat, fără capacitatea și fără dorința de a-L căuta pe Dumnezeu prin propriile puteri (cf. Ioan 15:16; 1 Cor. 1:18–31).

În acest sens, fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi este o mărturie despre Cristos (Ioan 5:39). Binecuvântările Evangheliei nu sunt promise celor care asimilează succesul și înțelepciunea acestei lumi, ci tocmai celor săraci în duh. Crucea aduce mângâiere celor smeriți și zdrobiți de Lege, nu celor care caută fericirea trecătoare sau gloria lumească.

Din această perspectivă, Biserica nu are nevoie de manageri, de strategi sau de experți în marketing religios. Ea are nevoie de păstori care să proclame fără compromis Evanghelia lui Cristos, să predice moartea omului în păcat și mântuirea acestuia exclusiv prin har. Pastorul nu este chemat să fie un „artist” spiritual care atrage mulțimi prin tehnici persuasive, ci un slujitor care vestește Evanghelia chiar și atunci când aceasta scandalizează sau mustră.

Apologia parohiilor luterane mici pornește tocmai de aici. Dumnezeu lucrează adesea prin comunități aparent nesemnificative, în care pastorul rămâne aproape de oameni, le cunoaște poverile și suferințele și își asumă slujirea nu ca pe o carieră de succes, ci ca pe o cruce pe care o duce zi de zi. Pastorul este chemat să coboare în „noroiul” acestei lumi. Să fie lângă cei care se luptă cu păcatul, lângă familii destrămate, lângă tineri marcați de vinovăție și teamă. Cristos nu așteaptă ca păcătosul să urce la porțile Împărăției, ci coboară el însuși acolo unde este omul căzut, pentru a-l ridica, regenera, încuraja și îngriji. Și face aceasta prin pastorul Bisericii sale.

Aceasta este lucrarea autentică a Bisericii. Nu producerea de vedete spirituale, ci căutarea și îngrijirea spirituală a păcătoșilor. Prin predicarea Cuvântului și prin administrarea Sfintelor Sacramente, Dumnezeu justifică și regenerează omul mort în păcat și îl păstrează în credință. Harul nu este transmis prin personalitatea pastorului, ci doar prin mijloacele rânduite de Dumnezeu.

În parohiile luterane autentice, credinciosul nu se apropie de Altar pentru că pastorul este celebru, ci pentru că acolo primește, din mâna unui slujitor smerit, Trupul și Sângele lui Cristos spre iertarea păcatelor, întărirea credinței și sfințirea vieții. Tocmai de aceea, Biserica nu este proprietatea pastorului, ci este Trupul lui Cristos, răscumpărat nu prin talent și efort omenesc, ci prin suferința crucii.

Acest adevăr poate părea neînsemnat pentru lume, dar pentru Biserica lui Cristos este totul. Într-o epocă a mega-structurilor și a succesului vizibil, parohiile luterane care rămân fidele teologiei crucii dau mărturie că Dumnezeu continuă să lucreze prin slăbiciune, smerenie și credincioșie. Acolo unde pastorul nu doar „performează” liturghia, ci poartă poverile oamenilor, Biserica rămâne vie, pentru că rămâne Biserica lui Cristos.