Nu transubstanțiere, nu consubstanțiere ci Uniune Sacramentală

Una dintre cele mai persistente confuzii privitoare la doctrina lutherană a Sfintei Euharistii constă în descrierea acesteia prin termenul „consubstanțiere”. Afirmația potrivit căreia Biserica Lutherană ar învăța consubstanțierea apare frecvent în lucrări teologice non-lutherane și, mai ales, în discursul neoprotestant. Prin intermediul acestui termen se încearcă, de regulă, diferențierea doctrinei lutherane de transsubstanțierea romano-catolică și de interpretarea simbolică specifică tradiției zwingliene. Cu toate acestea, termenul „consubstanțiere” nu aparține vocabularului lutheran și nu exprimă în mod adecvat ceea ce Biserica Lutherană crede, învață și mărturisește despre trupul și sângele Domnului nostru Isus Cristos în Sfânta Cină.

Această precizare nu reprezintă o simplă dispută terminologică. În spatele cuvintelor se află moduri diferite de a înțelege autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, natura Sacramentului și raportul dintre credință și misterul revelației. Biserica Lutherană nu caută o poziție filozofică intermediară între transsubstanțiere și simbolism. Ea nu pornește de la o teorie despre substanțe, ci de la cuvintele clare și eficace ale lui Cristos: „Luaţi şi mâncaţi; acesta este trupul meu! […] Beţi din acesta toţi, căci acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor!” (Mt 26,26–28).

Credința lutherană în prezența reală nu este rezultatul unei speculații asupra modului în care trupul lui Cristos poate deveni prezent. Ea este răspunsul credinței la ceea ce Cristos Însuși spune, oferă și poruncește să fie primit.

PROBLEMA TERMENULUI „CONSUBSTANȚIERE”

Termenul „consubstanțiere” sugerează, în mod obișnuit, coexistența a două substanțe: substanța pâinii împreună cu substanța trupului lui Cristos, respectiv substanța vinului împreună cu substanța sângelui Său. În această schemă, pâinea și trupul, vinul și sângele ar fi explicate ca realități substanțiale așezate împreună în cadrul aceluiași obiect sacramental.

O asemenea formulare încearcă să ofere o explicație metafizică a misterului euharistic. Tocmai aici se află însă problema. Teologia lutherană nu afirmă că posedă o teorie despre mecanismul prin care trupul și sângele lui Cristos sunt prezente. Ea afirmă realitatea prezenței deoarece Cristos a instituit Sacramentul și a declarat despre pâinea oferită ucenicilor: „Acesta este trupul Meu”, iar despre potir: „Acesta este sângele Meu”.

În consecință, Biserica Lutherană nu respinge termenul „consubstanțiere” pentru că acesta ar afirma prea mult despre prezența lui Cristos, ci pentru că încearcă să explice filozofic ceea ce Scriptura cere să fie crezut sacramental. Termenul introduce categorii străine limbajului instituirii și poate crea impresia că doctrina lutherană ar fi doar o teorie scolastică alternativă la transsubstanțiere.

În plus, cuvântul „consubstanțial” are o utilizare teologică precisă și venerabilă în doctrina trinitară. În Crezul de la Niceea, Fiul este mărturisit ca fiind „deoființă cu Tatăl” sau ”homoousios”, adică este „consubstanțial Tatălui”. Aplicarea unei terminologii asemănătoare raportului sacramental dintre pâine și trup riscă să producă o confuzie conceptuală inutilă. Pâinea nu este „consubstanțială” cu trupul lui Cristos în sensul în care Fiul este consubstanțial Tatălui. Biserica Lutherană vorbește, în schimb, despre o Unire Sacramentală întemeiată exclusiv pe instituirea și promisiunea Domnului.

LIMITELE DOCTRINEI TRANSSUBSTANȚIERII

Doctrina romano-catolică a transsubstanțierii urmărește să apere realitatea prezenței trupului și sângelui lui Cristos împotriva interpretărilor pur simbolice. Din acest punct de vedere, lutheranii recunosc intenția sa de a mărturisi că în Sfânta Euharistie nu avem de-a face cu o pâine obișnuită și cu un vin obișnuit, folosite numai pentru comemorarea unei persoane absente. Divergența nu privește, așadar, afirmarea prezenței reale ca atare, ci explicația filozofică oferită acestei prezențe.

Potrivit doctrinei transsubstanțierii, substanța pâinii este prefăcută în substanța trupului lui Cristos, iar substanța vinului este prefăcută în substanța sângelui său, în timp ce accidentele - gustul, culoarea, forma și celelalte proprietăți perceptibile - rămân cele ale pâinii și vinului. După consacrare nu ar mai rămâne substanța pâinii și a vinului, ci numai aparențele lor sensibile.

Biserica Lutherană respinge această explicație deoarece depășește cuvintele instituirii și transformă mărturisirea credinței într-o demonstrație metafizică. Cristos nu spune că substanța pâinii încetează să existe, că accidentele ei rămân fără subiect sau că are loc o schimbare ontologică descrisă prin categoriile aristotelice ale substanței și accidentelor. Sfântul Apostol Paul continuă să numească elementul consacrat „pâine” atunci când scrie: „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din potirul acesta, vestiţi moartea Domnului până când va veni” (1Cor 11,26). Mai mult, el afirmă: „Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu trupul lui Cristos?” (1Cor 10,16).

Pentru Sfântul Apostol Paul, realitatea pâinii nu exclude realitatea trupului lui Cristos, după cum realitatea vinului nu exclude realitatea sângelui său. Nu este necesar să negăm pâinea pentru a mărturisi trupul și nici să negăm vinul pentru a mărturisi sângele. Cuvântul lui Cristos ne obligă să le afirmăm pe amândouă, fără a pretinde că putem explica modul unirii lor sacramentale.

Respingerea transsubstanțierii nu înseamnă, prin urmare, slăbirea doctrinei prezenței reale. Biserica Lutherană nu înlocuiește o prezență substanțială cu una psihologică, simbolică sau pur spirituală. Ea respinge numai afirmația că dogma prezenței reale ar depinde de acceptarea unei anumite explicații filozofice. Certitudinea Sacramentului nu se întemeiază pe Aristotel, pe scolastică sau pe capacitatea rațiunii de a descrie transformarea elementelor, ci pe cuvintele atotputernice ale Fiului lui Dumnezeu.

DE CE CONSUBSTANȚIEREA NU REPREZINTĂ ALTERNATIVA LUTHERANĂ?

Dacă transsubstanțierea afirmă schimbarea substanței pâinii și vinului, consubstanțierea este prezentată adesea ca teoria potrivit căreia substanța trupului și a sângelui lui Cristos coexistă alături de substanța pâinii și vinului. În manualele confesionale simplificatoare, cele trei poziții sunt uneori prezentate astfel: romano-catolicii ar afirma transsubstanțierea, lutheranii consubstanțierea, iar reformații și neoprotestanții o prezență spirituală sau simbolică.

Această clasificare este comodă, dar profund inexactă. Ea presupune că lutheranismul participă la aceeași dezbatere metafizică și oferă doar o altă teorie despre raportul dintre substanțe. În realitate, mărturisirea lutherană refuză să transforme cuvintele instituirii într-o problemă care trebuie rezolvată printr-un model filozofic.

Nu ni s-a revelat „cum” are loc prezența reală. Ni s-a revelat „ce” oferă Cristos: trupul său dat pentru noi și sângele său vărsat pentru iertarea păcatelor. Întrebarea fundamentală nu este dacă două substanțe pot ocupa același spațiu, ci dacă Domnul spune adevărul și dacă El are puterea de a dărui ceea ce declară că dă.

A numi doctrina lutherană „consubstanțiere” înseamnă, prin urmare, a o introduce într-un sistem pe care ea nu îl recunoaște drept fundament al credinței sale. Lutheranismul nu înlocuiește teoria romano-catolică a unei singure substanțe cu teoria a două substanțe coexistente. El se întoarce la testamentul limpede al Domnului și mărturisește ceea ce cuvintele Sale afirmă.

NU CONSUBSTANȚIALITATE CI UNIRE SACRAMENTALĂ

Termenul tradițional folosit în teologia lutherană este „unire sacramentală” sau ”unio sacramentalis”. Prin acesta se mărturisește că, în virtutea instituirii și promisiunii lui Cristos, pâinea este unită sacramental cu trupul său, iar vinul este unit sacramental cu sângele său. Această unire nu este naturală, locală sau materială și nu trebuie imaginată ca o amestecare fizică. Ea este o unire unică, proprie Sacramentului, întemeiată și realizată prin Cuvântul lui Cristos.

Formula Concordiei mărturisește astfel: „Noi credem, învățăm și mărturisim că trupul și sângele lui Cristos sunt cu adevărat și substanțial prezente, distribuite și primite împreună cu pâinea și vinul în Sfânta Cină.”

Cuvintele „cu adevărat și substanțial” nu trebuie confundate cu o acceptare a transsubstanțierii sau a consubstanțierii. Ele exclud reducerea trupului și sângelui la o metaforă, la o influență spirituală ori la un simbol al unei realități absente. Trupul primit este adevăratul trup al lui Cristos, născut din Fecioara Maria, răstignit și înviat. Sângele primit este adevăratul sânge al lui Cristos, vărsat pe cruce pentru iertarea păcatelor.

Expresia „în, cu și sub pâine și vin” este folosită în mod tradițional pentru a rezuma această învățătură. Ea nu trebuie însă transformată într-o schemă spațială. „În” nu descrie trupul lui Cristos ca fiind ascuns fizic în interiorul pâinii; „cu” nu indică două obiecte așezate unul lângă altul; iar „sub” nu definește o poziție materială. Formula arată că elementele pământești nu sunt eliminate și că, împreună cu ele, potrivit instituirii Domnului, sunt oferite și primite adevăratul său trup și adevăratul său sânge.

Unirea sacramentală este, așadar, o realitate obiectivă, nu o explicație fizică. Ea nu depinde de capacitatea noastră de a înțelege misterul și nici de intensitatea experienței religioase a celui care se împărtășește. Ea depinde de Cuvântul și instituirea lui Cristos.

CUVINTELE INSTITUIRII SUNT CELE CARE FAC SACRAMENTUL

Pentru teologia lutherană, Euharistia nu devine Sacrament prin puterea intrinsecă a slujitorului și nici prin credința comunității. Ea este Sacramentul lui Cristos deoarece Domnul a luat pâinea și vinul, le-a unit cu porunca și promisiunea sa și a poruncit Bisericii: „Faceți aceasta în amintirea Mea”.

Sfântul Augustin a exprimat principiul preluat ulterior de Martin Luther: atunci când Cuvântul se unește cu elementul, ia naștere Sacramentul. Nu pâinea singură și nici vinul singur constituie Sacramentul Euharistiei. Nici simpla recitare a unor cuvinte în afara rânduielii instituite de Cristos nu produce Sacramentul. Sfânta Euharistiei există acolo unde Biserica face ceea ce Cristos a poruncit, folosind pâinea și rodul viței, rostind cuvintele sale și distribuind elementele spre a fi mâncate și băute.

Catehismul Mare afirmă că Sacramentul Euharistiei este adevăratul trup și sânge al Domnului Cristos, în și sub pâine și vin, pe care noi, creștinii, trebuie să le mâncăm și să le bem potrivit poruncii sale. Martin Luther adaugă că elementul nu devine Sacrament prin acțiunea sau vrednicia noastră, ci prin Cuvântul lui Cristos. După cum Cristos nu minte, nici cuvintele sale nu pot fi lipsite de ceea ce ele declară și dăruiesc.

În această privință, credința lutherană este profund realistă. Cuvântul lui Dumnezeu nu este o informație religioasă care îi cere omului să producă în sine realitatea promisă. Cuvântul este eficace. Când Cristos spune „Acesta este trupul Meu”, cuvântul său realizează și garantează ceea ce afirmă. Biserica nu produce prezența lui Cristos, ci primește cu smerenie darul pe care Cristos însuși îl instituie.

PRIMIREA ȘI CONSUMAREA ORALĂ A TRUPULUI ȘI SÂNGELUI LUI CRISTOS

Confesiunile Lutherane afirmă ”manducatio oralis”, adică primirea orală a trupului și sângelui lui Cristos. Aceasta înseamnă că în Sacramentul Euharistiei, trupul și sângele Domnului sunt primite cu gura, împreună cu pâinea și vinul. Nu este vorba numai despre o primire intelectuală a unei idei, nici numai despre o contemplare spirituală a lui Cristos aflat în cer.

Această afirmație nu materializează trupul glorificat al lui Cristos și nici nu reduce Sacramentul la un act fiziologic. Ea păstrează realismul cuvintelor: „Luați, mâncați” și „Beți din acesta toți”. Ceea ce Cristos poruncește să fie mâncat este ceea ce el numește trupul său; ceea ce poruncește să fie băut este ceea ce el numește sângele său.

Primirea este orală, însă binecuvântarea Sacramentului este primită numai prin credință. Gura primește trupul și sângele, dar credința primește binefacerea promisă: iertarea păcatelor, viața și mântuirea. Această distincție este esențială. Credința nu creează prezența lui Cristos, ci primește în mod mântuitor ceea ce Cristos oferă în mod obiectiv.

ȘI CEI NEVREDNICI PRIMESC TRUPUL ȘI SÂNGELE

Realitatea obiectivă a Sacramentului Euharistiei este confirmată de învățătura despre ”manducatio indignorum”, primirea trupului și sângelui lui Cristos și de către cei care se împărtășesc în chip nevrednic. Sfântul Apostol Paul avertizează: „Astfel, cine mănâncă pâinea şi bea potirul Domnului în mod nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului” (1Cor 11,27).

Apostolul Paul nu spune că cel necredincios primește numai pâine și vin deoarece îi lipsește credința necesară producerii prezenței. Dimpotrivă, el afirmă că împărtășirea nevrednică îl face vinovat față de trupul și sângele Domnului. Judecata presupune realitatea lucrului profanat.

Atât cei credincioși, cât și cei necredincioși primesc în Sacramentul Euharistiei trupul și sângele lui Cristos. Diferența nu se află în ceea ce este prezent sau în ceea ce este oferit, ci în efectul primirii. Credinciosul pocăit primește trupul și sângele spre iertare, viață și mântuire. Cel nepocăit și necredincios le primește spre judecată.

Această doctrină exclude orice formă de subiectivism sacramental. Cristos nu este prezent pentru că cel care se împărtășește crede suficient de puternic. El este prezent pentru că așa a spus și așa a promis. Credința nu face Sacramentul, ci îl primește în mod vrednic. Necredința nu anulează Sacramentul, ci îl profanează și transformă darul mântuitor într-un prilej al judecății.

PREZENȚA REALĂ ȘI IERTAREA PĂCATELOR

Scopul Sacramentului Euharistiei nu este satisfacerea curiozității metafizice. Cristos nu ne-a dat trupul și sângele său pentru ca Biserica să speculeze asupra mecanismului prezenței, ci pentru ca păcătoșii să primească iertarea dobândită pe cruce. 

Cuvintele instituirii leagă trupul și sângele de jertfa lui Cristos: trupul este „dat pentru voi”, iar sângele este „vărsat pentru mulți spre iertarea păcatelor”. Euharistia nu repetă jertfa de pe Golgota și nu adaugă ceva lucrării împlinite de Cristos. Ea doar distribuie credinciosului roadele acelei jertfe unice și desăvârșite.

Sfânta Euharistie este Evanghelie vizibilă și primită cu trupul. Ea nu este, în primul rând, actul prin care omul îi oferă ceva lui Dumnezeu, ci actul prin care Dumnezeu îi oferă omului ceea ce Cristos a câștigat pentru el. Direcția fundamentală a Sacramentului este de la Cristos către păcătos. Cristos dăruiește, iar credinciosul primește.

De aceea, Biserica Lutherană respinge înțelegerea Euharistiei ca jertfă ispășitoare adusă în mod repetat de către preot pentru vii și morți. Jertfa ispășitoare a fost adusă o dată pentru totdeauna pe cruce. În Sacramentul Euharistiei, Cristos nu este oferit din nou Tatălui pentru a obține o nouă ispășire, ci el se oferă pe sine Bisericii ca hrană a vieții veșnice și ca pecete personală a iertării.

NICI SIMBOLISM, NICI EXPLICAȚIE SCOLASTICĂ

Poziția lutherană nu trebuie înțeleasă ca un compromis între romano-catolicism și protestantismul radical. Ea nu afirmă o prezență „mai mult decât simbolică”, dar mai puțin decât reală. De asemenea, ea nu încearcă să ocupe un punct intermediar între transsubstanțiere și memorialism.

Împotriva simbolismului zwinglian și a tuturor formelor sale ulterioare, Biserica Lutherană afirmă că verbul „este” trebuie primit potrivit sensului său limpede. Pâinea nu doar reprezintă trupul absent, iar vinul nu doar simbolizează sângele vărsat. Cristos nu spune: „Aceasta semnifică trupul Meu”, „Aceasta vă amintește de trupul Meu” sau „Prin aceasta vă ridicați spiritual către trupul Meu aflat departe”. El spune: „Acesta este trupul Meu”.

Împotriva transsubstanțierii, Biserica Lutherană afirmă că prezența reală nu presupune dispariția substanței pâinii și vinului și nici acceptarea unei teorii despre substanță și accidente.

Împotriva așa-numitei consubstanțieri, Biserica Lutherană refuză să explice Sacramentul ca pe o coexistență metafizică a două substanțe. Ea nu mărturisește un model filozofic alternativ, ci unirea sacramentală realizată prin Cuvântul lui Cristos.

Credința lutherană rămâne, astfel, legată de cuvintele instituirii. Ea afirmă tot ceea ce afirmă Cristos, dar refuză să transforme taina într-un obiect al speculației.

„ESTE” RĂMÂNE „ESTE”

La Colocviul de la Marburg din 1529, controversa dintre Luther și Zwingli s-a concentrat asupra cuvintelor: „Acesta este trupul Meu”. Pentru Martin Luther, miza nu era doar interpretarea unui singur pasaj, ci însăși autoritatea și claritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă rațiunea poate transforma „este” în „semnifică” ori de câte ori realitatea promisă depășește înțelegerea omului, atunci niciun articol de credință nu mai rămâne sigur.

Întruparea este un mister. Fiul veșnic al lui Dumnezeu a devenit om fără a înceta să fie Dumnezeu. Unirea celor două naturi în persoana lui Cristos depășește capacitatea rațiunii, însă Biserica o mărturisește deoarece Scriptura o revelează. Învierea trupului este un mister, însă Biserica nu o reduce la supraviețuirea simbolică a influenței lui Isus. În mod asemănător, prezența trupului și sângelui lui Cristos în Sfânta Euharistie depășește înțelegerea omului, dar nu depășește puterea și promisiunea lui Dumnezeu.

Rațiunea are un rol legitim în teologie, deoarece ea citește, ordonează, compară și formulează. Dar rațiunea nu este stăpâna Cuvântului și nu poate decide că o promisiune divină este imposibilă deoarece nu îi poate explica mecanismul. În fața cuvintelor lui Cristos, credința nu îl întreabă mai întâi pe Dumnezeu dacă ceea ce spune este compatibil cu limitele minții omenești. Credința ascultă, primește și spune „Amin”.

CONCLUZIE

Doctrina lutherană a Sfintei Euharistii nu este doctrina consubstanțierii. Biserica Lutherană nu mărturisește nici transformarea substanței pâinii și vinului potrivit modelului transsubstanțierii, nici coexistența a două substanțe potrivit modelului atribuit consubstanțierii. Ambele formulări încearcă să descrie misterul prin categorii filozofice care nu constituie temelia credinței Bisericii.

Biserica Lutherană crede, învață și mărturisește unirea sacramentală: în Sacramentul Euharistiei, prin puterea instituirii și promisiunii lui Cristos, adevăratul său trup și adevăratul său sânge sunt prezente în mod real, distribuite și primite oral împreună cu pâinea și vinul. Ele sunt primite atât de cei vrednici, adică de cei pocăiți care se încred în promisiunea lui Cristos, cât și de cei nevrednici. Cei dintâi le primesc spre iertare, viață și mântuire, iar cei din urmă spre judecată.

Această prezență nu este produsă de credința celui care se împărtășește, de evlavia slujitorului sau de puterea comunității. Ea este întemeiată exclusiv pe Cuvântul și instituirea Fiului lui Dumnezeu. Credința nu face trupul și sângele prezente; credința primește cu folos mântuitor trupul și sângele pe care cuvântul lui Cristos le oferă.

Prin urmare, atunci când Cristos spune: „Acesta este trupul Meu” și „Acesta este sângele Meu”, Biserica Lutherană nu schimbă „este” în „simbolizează”, nu construiește o teorie despre dispariția substanțelor și nu propune o explicație despre coexistența lor. Ea se pleacă înaintea Cuvântului și mărturisește cu încredere faptul că pâinea este trupul lui Cristos, iar vinul este sângele lui Cristos, potrivit unirii sacramentale instituite de el. Nu știm și nu pretindem că putem explica modul acestei prezențe. Știm însă că Domnul nostru nu minte și că el are puterea să ofere exact ceea ce promite. Acolo unde Cristos spune „este”, credința nu îl corectează și nu îi raționalizează cuvintele, ci răspunde simplu și neclintit: „Amin”.