Martin Luther și justificarea numai prin credință

Doctrina justificării numai prin credință este inima teologiei lutherane și mesajul central al Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea. Pentru Martin Luther, doctrina justificarii nu a fost doar o idee teologică abstractă, ci a fost mereu descoperirea eliberatoare a Evangheliei lui Cristos. Această descoperire i-a schimbat viața, credința și întreaga înțelegere a relației dintre Dumnezeu și om. Această doctrină afirmă faptul că păcătosul este declarat (socotit) drept înaintea lui Dumnezeu numai prin credința în Isus Cristos, fără faptele Legii, exclusiv prin harul lui Dumnezeu, doar de dragul jertfei lui Cristos.

În anul 1545, cu puțin timp înainte de moarte, Martin Luther a scris prefața la publicarea operelor sale complete în limba latină. În acest text autobiografic, el a rememorat evenimentele care au dus la reformarea Bisericii și, mai ales, modul în care a redescoperit doctrina justificării numai prin credință. Martin Luther a legat această redescoperire de controversa indulgențelor, declanșată în Octombrie 1517 prin publicarea celor Nouăzeci și Cinci de Teze.

La acea vreme, Martin Luther era un tânăr preot, doctor în teologie, profesor la Universitatea din Wittenberg și călugăr al ordinului augustinian. Ca profesor și predicator al Bisericii orașului Wittenberg, Luther era obligat să studieze intens Sfânta Scriptură și scrierile marilor teologi creștini, în special Părinții Bisericii. În teologia scolastică târzie, dominantă în creștinismul Evului Mediu, se predica faptul că omul este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu printr-un soi de credință născută de către iubire. Această credință este una care se manifestată prin fapte bune născute de iubirea omului pentru Dumnezeu și pentru aproapele său. Se considera faptul că Dumnezeu răsplătește eforturile omului făcute în starea sa naturală, oferindu-i un har infuzat, prin care acesta poate coopera cu Dumnezeu pentru a deveni din ce în ce mai drept, plin ascultarea și împlinirea Legii.

Această învățătură l-a tulburat profund pe Martin Luther. Conștiința lui era puternic apăsată de ideea că dreptatea lui Dumnezeu este doar acea dreptate prin care Dumnezeu pedepsește păcătosul care eșuează în ascultarea și împlinirea Legii. Deși devenise faimos prin tezele sale împotriva indulgențelor, adevărata transformare teologică a lui Martin Luther avusese loc mai devreme, în perioada 1515–1518, atunci când Luther a ținut cursuri despre Epistolele către Romani, Galateni și Evrei. În aceste prelegeri se conturează deja viitoarea învățătură a Reformei Lutherane despre justificare.

Reflectând ulterior asupra acestei perioade, Martin Luther a explicat faptul că momentul decisiv a fost înțelegerea distincției dintre ”dreptatea activă” a lui Dumnezeu și ”dreptatea pasivă”. Dreptatea activă este aceea prin care Dumnezeu judecă și pedepsește păcatul. Dreptatea pasivă, însă, este acea dreptate pe care Dumnezeu i-o dăruiește păcătosului prin credință în Cristos. Această descoperire a fost pentru Martin Luther adevărata Evanghelie: Dumnezeu nu cere mai întâi fapte, ci dăruiește iertare și dreptate celor care cred în Cristos.

Deși Martin Luther formulase deja această teologie între 1515 -1519, el nu fusese imediat judecat de autoritățile bisericești medievale. Contextul politic european a întârziat reacția Episcopului Romei. Abia în anul 1520, Papa Leon al X-lea a condamnat mai multe dintre învățăturile lui Martin Luther și l-a amenințat pe acesta din urmă cu excomunicarea. În acel an, Luther a scris mai multe tratate teologice împotriva autorității papale și a chemat principii germani să reformeze Biserica în teritoriile lor în conformitate cu învățătura curată a Evangheliei.

Tot atunci, în lucrarea ”Despre libertatea creștinului”, Martin Luther a explicat legătura dintre justificarea numai prin credință și viața zilnică a creștinului. Luther a arătat faptul că Cuvântul lui Dumnezeu îl mântuiește pe cel care îl primește prin credință, iar această credință îl eliberează pe creștin de nevoia de a câștiga favoarea divină prin fapte religioase exterioare. Cu toate acestea, Luther a fost ferm în a afirma faptul că adevărata credință nu produce nepăsare morală, ci libertate și slujire din dragoste.

În anul 1521, Martin Luther a fost chemat înaintea Dietei Imperiale de la Worms, în fața împăratului Carol al V-lea. Acolo, Luther a refuzat să-și retragă scrierile și a afirmat public învățătura justificării numai prin credință. În drumul său spre Worms, Luther a predicat la Erfurt, subliniind importanța morții și învierii lui Cristos pentru mântuirea noastră. El a proclamat cu tărie cuvintele care spun: „Cristos spune: Eu sunt dreptatea ta. Am nimicit păcatele tale. Crede numai în Mine și vei fi îndreptățit.”

După Dieta de la Worms, Martin Luther a fost declarat eretic de către Biserica Romei, iar viața sa părea pusă într-un mare pericol iminent. Totuși, mesajul său despre justificarea păcătosului numai prin credință devenise deja cunoscut aproape în întreaga Europă. În anii următori, Reforma Lutherană a continuat, iar doctrina justificării numai prin credință a rămas centrul tuturor reformelor doctrinare și practice ale Bisericii. În 1531, Luther a revenit la Epistola către Galateni, iar comentariul publicat în 1535 a devenit cea mai completă expunere a învățăturii luterane despre justificarea numai prin credință.

În prefața acestui comentariu, Martin Luther afirma: „În inima mea domnește această unică doctrină: credința în Cristos. Din ea, prin ea și spre ea curge și se întoarce toată teologia mea”. Pentru Martin Luther, justificarea numai prin credință înseamnă faptul că Dumnezeu eliberează oamenii de păcat, moarte și diavol și le dăruiește viața veșnică fără niciun merit omenesc, numai prin credința în Isus Cristos, prin har și datorită jertfei lui Cristos.

Martin Luther folosește limbaj juridic, inspirat din Sfântul Apostol Paul, pentru a explica justificarea numai prin credință. Dumnezeu îl declară (sau îl numește) drept pe păcătos nu pentru faptele lui de ascultare, ci exclusiv datorită lucrării ispășitoare a lui Cristos pe cruce. De aceea, credinciosul trebuie să privească mereu în afara sa, la Cuvântul exterior al iertării. Omul devine creștin numai prin auzirea Evangheliei și numai prin încrederea în promisiunea lui Dumnezeu, nu prin fapte bune. Faptele bune întotdeauna urmează credinței, deoarece acestea sunt roade ale Duhului Sfânt, făcute de către om numai prin credință.

Credința îl îndreptățește pe cel păcătos prin faptul că acesta renunță la orice încredere în sine și îi dă lui Dumnezeu toată slava pentru mântuirea sa. A primi Cuvântul lui Dumnezeu prin credință este cea mai înaltă formă de închinare. Rațiunea omenească consideră aceasta idee ca fiind absurdă. Cum ar putea Dumnezeu să ierte doar prin niște cuvinte? Totuși, cel care caută să-l mulțumească pe Dumnezeu prin fapte alese de sine îi fură slava lui Dumnezeu și și-o atribuie propriilor acțiuni.

Creștinul rămâne în această viață în același timp păcătos și drept (sau: simul iustus et peccator). De aceea, el trebuie să audă mereu și mereu doctrina justificării numai prin credință, să asculte și să citească Scriptura, mai ales Cuvântul Evangheliei. Pentru că Evanghelia este cea care îi vorbește faptul că Dumnezeu nu ține seama de păcatele lui și îl socotește drept. Astfel, justificarea numai prin credință este, după Luther, „o imputare divină a dreptății lui Cristos, doar de dragul lui Cristos, numai prin credință”.

Privind înapoi, în 1545, Martin Luther mărturisea că meditația constantă asupra Romani 1:17 l-a condus la această înțelegere. Din acest verset, Luther a înțeles faptul că dreptatea lui Dumnezeu este darul pe care Dumnezeu însuși îl oferă păcătosului prin credință. Această descoperire l-a făcut să simtă că s-a născut din nou și că a intrat în paradis prin porți larg deschise. 

Aceasta este mărturisirea centrală a Bisericii Luterane Confesionale despre justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu numai prin credință!