Mai bine despărțiți de adevăr decât uniți în compromis

Vreme de mai multe decenii, creștinismului occidental i s-a repetat aproape obsesiv că diferențele doctrinare trebuie depășite, relativizate sau cel puțin trecute sub tăcere deoarece acele elemente care îi unesc pe creștini sunt mai multe și mai importante decât elementele care îi despart iar creștinismul are nevoie de unitate. Ni s-a spus că epoca delimitărilor confesionale din Secolele XVI-XVII a apus, că disputele teologice aparțin unei lumi vechi și că omul contemporan nu mai are răbdare pentru asemenea controverse. În locul mărturisirii doctrinare limpezi ni s-a propus dialogul fără sfârșit; în locul unității întemeiate pe adevăr ni s-a oferit apropierea sentimentală; iar în locul comuniunii în aceeași credință ni s-a cerut să acceptăm o conviețuire religioasă în care contradicțiile sunt tolerate, ascunse sau redenumite „diversitate” în care poate exista ”unitate”.

Formulele acestui ecumenism au devenit bine cunoscute: „Sunt mai multe lucruri care ne apropie decât lucruri care ne despart”; „Există un fond spiritual comun pe care trebuie să-l valorificăm”; „Cristos a întemeiat o singură Biserică”; „Doctrinele nu trebuie să ne despartă”; „Important este că toți credem în Dumnezeu”; „Trebuie să ne concentrăm asupra lucrurilor esențiale” sau celebra formulare: ”Unitate în diversitate”. Asemenea afirmații par smerite, pline de dragoste și profund creștine. Totuși, dincolo de aparența lor generoasă, ele ascund adesea o gravă problemă: refuzul de a lua adevărul revelat de Dumnezeu în deplină seriozitate!

Desigur, nu orice dialog între Bisericile Creștine este ecumenism și nu orice colaborare socială între Bisericile Creștine reprezintă o trădare a credinței. Creștinii aparținând unor confesiuni diferite pot discuta respectuos, se pot ajuta în situații de criză și pot apăra împreună valori precum: viața, familia, libertatea religioasă sau binele aproapelui. Dragostea creștină nu ne permite să-i tratăm cu dispreț pe cei care mărturisesc diferit. Dar există o deosebire fundamentală între dialogul purtat cu onestitate și comuniunea bisericească declarată înainte de realizarea unității doctrinare serioase. Putem vorbi cu oricine; nu putem însă mărturisi prin Altar și amvon că suntem una atunci când, în realitate, ne contrazicem cu privire la însăși Evanghelia și la Mijloacele Harului.

Problema majoră a ecumenismului postmodern nu este dorința de pace, ci încercarea de a obține pacea prin sacrificarea adevărului. Nu este iubirea față de aproapele, ci redefinirea iubirii ca tolerare a rătăcirilor spirituale ale aproapelui. Nu este căutarea unității, ci fabricarea unei aparențe de unitate acolo unde mărturisirile de credință rămân incompatibile. O asemenea unitate nu vindecă rănile Bisericii, ci le acoperă pentru ca ele să nu mai poată fi văzute.

OAIA, LUPUL ȘI PRETENȚIILE CREȘTINISMUL CONTEMPORAN.

 Ecumenismul postmodern poate fi ilustrat printr-o imagine deliberat incomodă. De-a lungul mai multor decenii ni s-a spus că a sosit vremea ca oaia și lupul să învețe să trăiască împreună, după ce au fost despărțiți secole de-a rândul. Modernismul târziu și postmodernismul progresist au „descoperit” că oaia și lupul au mult mai multe lucruri în comun decât lucruri care îi despart.

Amândoi, oaia și lupul, au patru picioare, un cap, doi ochi, două urechi, nas, gură și coadă. Amândoi au blană, o inimă, doi plămâni, un ficat, un stomac și o splină. Respiră același aer, beau aceeași apă și trăiesc sub același cer. Privind lucrurile statistic, asemănările par copleșitoare, iar diferențele aproape neînsemnate.

Rămâne însă un amănunt care strică întreaga demonstrație: lupul ucide mereu oaia! 

Această deosebire nu poate fi niciodată compensată de numărul asemănărilor. O mie de trăsături comune nu anulează această diferență decisivă pentru supraviețuirea oii. Numărarea asemănărilor și a deosebirilor este, prin urmare, o metodă profund înșelătoare deoarece nu numărul diferențelor este hotărâtor, ci natura și gravitatea lor!

Metafora nu trebuie folosită pentru a demoniza persoane sau pentru a declara că toți creștinii din alte confesiuni sunt „lupi”. Lupta Bisericii nu este împotriva cărnii și a sângelui, iar eroarea trebuie respinsă fără ură față de cel care se află sub puterea ei. Lupul din această imagine este învățătura falsă pe care multe Bisericii Creștine o predică. Tocmai pentru că îl iubim pe om nu putem trata eroarea care îi rănește credința drept o diferență neînsemnată!

Aceeași logică eronată apare atunci când ni se spune că două Biserici au „nouăzeci la sută” din credință în comun și, prin urmare, ar trebui să ignore restul de ”zece la sută”. Adevărul revelat nu poate fi măsurat procentual. O comunitate poate folosi Crezul Apostolic, poate vorbi despre Sfânta Treime, despre întruparea Fiului lui Dumnezeu și despre moartea și învierea sa, dar poate nega în același timp faptul că păcătosul este justificat numai prin har, numai prin Cristos și numai prin credință! Poate mărturisi verbal învierea lui Cristos, dar poate transforma Botezul și Euharistia în acte simbolice sau în fapte meritorii ale omului înaintea lui Dumnezeu. Poate rosti cuvintele Scripturii și totuși să le golească de sens prin interpretare.

Întrebarea nu este numai cât avem în comun, ci și dacă acel lucru care ne desparte strică sau umbrește Evanghelia, persoana și lucrarea lui Cristos, autoritatea Scripturii sau mijloacele externe prin care Dumnezeu oferă harul său mântuitor. Dacă răspunsul este afirmativ, diferența nu poate fi nicoodată pusă între paranteze.

UNITATEA BISERICII NU TREBUIE SĂ FIE CREAȚIA NOASTRĂ CI TREBUIE SĂ FIE CREAȚIA CUVÂNTULUI.

Cristos a întemeiat o singură Biserică! Acesta nu este argumentul ecumenismului, ci mărturisirea Bisericii creștine dintotdeauna: „Cred într-una, sfântă, universală și apostolică Biserică”. Nu există mai mulți Cristoși, mai multe Evanghelii adevărate sau mai multe trupuri mistice ale Domnului. Există „un singur trup și un singur Duh”, „un singur Domn, o singură credință, un singur Botez” (Efeseni 4:4–5).

Tocmai această mărturisire face însă imposibil relativismul confesional. Dacă există o singură credință, atunci afirmațiile contradictorii nu pot fi simultan adevărate! Dacă există un singur Botez, Botezul nu poate fi, în același timp, baia nașterii din nou și lucrarea regeneratoare a lui Dumnezeu respectiv simpla mărturie publică a unei regenerări petrecute anterior. Dacă există o singură Cină a Domnului, pâinea și vinul nu pot fi, în același timp, adevăratul trup și adevăratul sânge ale lui Cristos respectiv simple simboluri ale unui trup și ale unui sânge absente. Dacă există o singură Evanghelie, justificarea nu poate fi, în același timp, verdictul gratuit al lui Dumnezeu, numai prin har și primit numai prin credință respectiv rezultatul unei cooperări între harul divin și meritele omului.

Contradicțiile nu se transformă în diversitate legitimă doar pentru că sunt rostite pe un ton cordial! Adevărul și negarea sa nu sunt două perspective complementare. Dacă o afirmație este adevărată, contrariul ei este întotdeauna un fals! Aceasta nu este aroganță confesională, ci este o exigență elementară a gândirii și a fidelității față de Cuvântul lui Dumnezeu.

Unitatea Bisericii este lucrarea Duhului Sfânt prin Cuvânt, nu rezultatul diplomației ecleziastice! Noi nu producem unitatea prin conferințe, declarații comune, ceremonii televizate și formule atent negociate. Biserica este una în Cristos și în Adevărul său! Misiunea noastră, a Bisericii Lutherane Confesionale, nu este să construim o unitate alternativă, ci să mărturisim și să păstrăm unitatea pe care Cristos o dă prin adevărul Evangheliei.

De aceea, rugăciunea Domnului „ca toți să fie una” nu poate fi desprinsă de cuvintele sale: „Sfințește-i în adevăr; Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17). Unitatea pentru care se roagă Cristos nu este unitate în detrimentul adevărului, ci unitate în adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Nu este apropierea tuturor opiniilor religioase, ci păstrarea purității învățăturii apostolilor și a celor care vor crede prin cuvântul lor în aceeași mărturisire.

DAR UNDE PUTEM ȘTI CĂ SE AFLĂ ADEVĂRATA BISERICĂ?

Biserica Lutherană Confesională mărturisește, împreună cu Confesiunea Augustană, că Biserica este „adunarea sfinților în care Evanghelia este predicată curat, iar Sacramentele sunt administrate corect”. Prin urmare, unitatea adevărată a Bisericii nu depinde de uniformitatea tuturor tradițiilor omenești, a ceremoniilor sau a rânduielilor exterioare. Nu toate comunitățile trebuie să folosească aceeași limbă, aceeași muzică, aceleași veșminte și aceleași obiceiuri locale. Dar ele trebuie să fie una în doctrina Evangheliei și în administrarea Sacramentelor.

Evanghelia lui Cristos este vestită de către Biserică în toată curăția ei doar atunci când păcătosul aude că este justificat și mântuit numai prin har, numai pentru meritele lui Cristos și numai prin credință, fără contribuția propriilor fapte. Faptele bune nu sunt cauza mântuirii, ci rodul inevitabil al credinței vii a omul deja mântuit. Administrarea Sacramentelor după instituirea lui Cristos are loc doar în acea Biserică în care Botezul este administrat ca adevărata baie a nașterii din nou, prin care Dumnezeu dăruiește iertarea păcatelor și lucrează regenerarea, iar Sfânta Euharistie este administrată ca fiind cu adevărat trupul și sângele lui Cristos, date și vărsate pentru noi spre iertarea păcatelor celor care se împărtășesc cu credință în promisiunile și cuvintele lui Cristos.

Nu vreau să spun faptul că niciun creștin adevărat nu poate exista într-o comunitate în care sunt tolerate erori doctrinare. Dumnezeu își poate păstra copiii chiar și acolo unde adevărul este amestecat cu eroarea. Puterea lui Dumnezeu lucrează prin Cuvântul care rămâne prezent, chiar dacă acesta este predicat incomplet sau alături de învățături greșite. Dar, acest lucru nu înseamnă însă că eroarea devine acceptabilă sau că putem declara comuniune bisericească pe baza unei presupuse unități spirituale invizibile. Faptul că Dumnezeu poate păstra credința unui om în mijlocul confuziei nu ne autorizează să perpetuăm confuzia! Noi nu judecăm inimile oamenilor, dar trebuie să judecăm mărturisirile publice ale Bisericilor care se numesc Creștine! Nu putem vedea credința ascunsă în inimă, însă putem auzi ce se predică de la amvon și putem constata ce se mărturisește la Altar.

A spune „Dumnezeu are credincioși și acolo...” nu este echivalent cu a spune „doctrina acelei Biserici este adevărată”! A recunoaște posibilitatea credinței personale nu înseamnă a recunoaște legitimitatea erorii instituționale sau a erorii dogmatice! Dragostea creștină ne face să sperăm totul despre persoane, dar fidelitatea față de Scriptură ne obligă să examinăm doctrinele.

Biserica adevărată nu este o organizație omenească perfectă și nici o instituție lipsită de păcătoși. Ea este sfântă deoarece aparține lui Cristos și este sfințită prin Cuvânt, deși membrii ei se luptă încă împotriva păcatului. Dar o Biserică vizibilă încetează să mai ofere o mărturie credibilă atunci când declară că adevărul și eroarea pot locui legitim la același altar.

DOCTRINELE NU SUNT DETALII DECORATIVE CI SUNT FUNDAMENTALE BISERICII CREȘTINE.

Ecumenismul postmodern tratează adesea doctrinele ca pe niște opinii istorice, produse ale unor epoci care nu mai sunt ale prezentului nostru. Potrivit acestei mentalități, dezbaterile despre justificarea numai prin credință, Botezul care oferă nașterea din nou și regenerarea, Euharistia ca prezența reală a trupului și sângelui lui Cristos, slujirea Oficiului Pastoral sau autoritatea Scripturii ar fi dispute sterile, incapabile să răspundă nevoilor omului contemporan.

Dar doctrinele nu sunt decorațiuni așezate în jurul unui presupus „nucleu spiritual” nedogmatic. Doctrinele exprimă ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit despre sine și despre mântuirea noastră. A nega doctrinele înseamnă a înlocui Cuvântul precis al lui Dumnezeu cu sentimente religioase imprecise.

Să luăm de exemplul Sacramentul Euharistiei. O Biserică mărturisește cuvintele lui Cristos: „Acesta este trupul Meu” și „Acesta este sângele Meu”, afirmând că adevăratul trup și adevăratul sânge ale Domnului sunt oferite și primite în Sacrament pentru iertarea păcatelor. O altă Biserică afirmă că trupul și sângele lui Cristos sunt absente și că pâinea și vinul sunt numai simboluri memoriale ale jertfei lui Cristos. Cum pot cele două mărturisiri să se întâlnească la același amvon și același Altar fără ca una dintre ele să-și nege public propria credință?

A participa împreună la Sacramentul Euharistiei nu înseamnă doar că ne apreciem reciproc sau că avem sentimente religioase asemănătoare. Sfântul Apostol Paul spune că, împărtășindu-ne dintr-o singură pâine, mărturisim că suntem un singur trup (1 Corinteni 10:16–17). Altarul este locul comuniunii în aceeași credință! A practica inter-comuniunea acolo unde doctrina Euharistiei este contradictorie transformă Sacramentul unității într-o scenă a dezbinării ascunse.

Același lucru este valabil pentru Sfântul Botez. Biserica Lutherană mărturisește că Botezul nu este simplul răspuns simbolic al omului față de har, ci este lucrarea justificatoare și regeneratoare a lui Dumnezeu: baia nașterii din nou, unirea cu moartea și învierea lui Cristos, spălarea păcatelor și mijlocul prin care Duhul Sfânt naște credința. Tocmai pentru că promisiunea îi aparține lui Dumnezeu, Botezul este oferit și pruncilor. Alte Bisericii afirmă faptul că Botezul nu regenerează, nu mântuiește și nu oferă iertarea, fiind numai mărturia celui care a ajuns deja la o credință conștientă. În consecință, aceste Bisericii refuză Sacramentul Botezului pruncilor și uneori îi rebotează pe cei botezați în copilărie. Aceasta nu este o diferență neînsemnată de ritual, ci este o contradicție privitoare la lucrarea lui Dumnezeu, la natura harului și la felul în care omul primește mântuirea.

Nu putem ascunde această contradicție sub afirmația că „toți credem în Sfânta Treime”. Credința trinitară este indispensabilă, dar invocarea unui adevăr comun nu anulează negarea altui adevăr revelat! Toate articolele credinței își au centrul în Cristos și slujesc proclamării mântuirii sale. Nu ni s-a dat libertatea să alegem care dintre cuvintele lui sunt suficient de importante pentru a rămâne obligatorii.

La fel stau lucrurile în privința învățăturii despre justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu numai prin Cristos, numai prin har și numai prin credință. Dacă o Biserică mărturisește că păcătosul este justificat sau declarat drept (forensic) înaintea lui Dumnezeu numai datorită meritelor lui Cristos, primite numai prin credință, iar altă Biserică introduce meritele omului, cooperarea sa cu Dumnezeu în mântuire sau transformarea morală în temeiul acceptării personale a harului divin, cele două Bisericii nu proclamă pur și simplu accente diferite ale doctrinei mântuirii ci ele oferă răspunsuri diferite la întrebarea fundamentală: „Cum poate păcătosul să stea înaintea Dumnezeului sfânt?”

Aici se află însăși inima Evangheliei. Orice amestec între justificare și sfințire, între darul lui Dumnezeu și meritele omului, răpește conștiinței certitudinea mântuirii și mută privirea de la Cristos spre propria performanță spirituală.

AMVONUL ȘI ALTARUL BISERICII VORBESC MAI MULT DECÂT DISCURSURILE NOASTRE.

A-i permite unui pastor, preot sau predicator care mărturisește o doctrină contradictorie teologiei Reformei Lutherane să predice într-o Biserică Lutherană nu este un simplu gest de ospitalitate ci o trădare a credinței Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea. Amvonul nu este o tribună academică și nici o scenă pentru schimburi de experiență. Cel care urcă la amvon trebuie să fie chemat, ordinat și trimis ca slujitor al Cuvântului și al Sacramentelor în acord complet cu Confesiunile Reformei Lutherane, iar Biserica își asumă public propovăduirea sa.

Un amvon și un Altar comun mărturisesc faptul că nu există doctrinare dintre cei implicați în slujirea publică și că aceștia proclamă aceeași credință. Dacă diferențele dogmatice dintre Bisericile din care aceștia provin privesc Evanghelia și Sacramentele, gestul liturgic al slujirii comune spune o minciună, chiar dacă participanții sunt politicoși și sinceri. Practica liturgică a Bisericii nu poate fi niciodată despărțită de doctrina Bisericii!

Din acest motiv, refuzul comuniunii de Altar și amvon a Bisericii Lutherane Confesionale cu Biserici non-lutherane, Bisericile doar parțial lutherane respectiv cu Biserici Lutherane non-confesionale, nu reprezintă o declarație potrivit căreia numai membrii Bisericii Lutherane Confesionale ar putea fi mântuiți. Nu este nici dispreț față de ceilalți creștini. Este doar recunoașterea onestă a faptului că unitatea doctrinară nu există între Bisericii Lutherane Confesionale, Biserici non-lutherane, Bisericile doar parțial lutherane și Biserici Lutherane non-confesionale. O separare sinceră pe baza adevărului este mai de dorit decât o unitate teatrală, pe baza erorilor, spunea Martin Luther. Ea nu închide dialogul, ci îi oferă un obiect real: diferențele care trebuie discutate și, prin harul lui Dumnezeu, depășite prin supunere comună față de învățătura curată a Sfintei Scripturi.

Ecumenismul post-modern încheie dialogul bisericesc tocmai prin faptul pretinde că a rezolvat probleme de incompatibilitate dogmatică. Dacă suntem deja una, nu mai este nevoie ca nimeni să-și revizuiască doctrina. Dacă contradicțiile sunt expresii legitime ale aceleiași credințe, pocăința doctrinară devine imposibilă. Fiecare rămâne unde se află, iar ceremonia comună oferă iluzia unei vindecări care nu s-a produs.

ESTE ADEVĂRAT FAPTUL CĂ IUBIREA UNEȘTE PE CÂND DOCTRINA DEZBINĂ?

Una dintre cele mai periculoase opoziții ale ecumenismului postmodern este aceea dintre iubire și doctrină. Ni se sugerează că iubirea apropie, pe când doctrina separă; că adevărul este rece, dar toleranța este caldă; că adoptarea confesionalismului este mândrie, iar compromisul doctrinar reprezintă smerenie.

Scriptura nu cunoaște însă o iubire ruptă de adevăr. Dragostea „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1 Corinteni 13:6). Avertizarea împotriva erorii poate fi rostită cu brutalitate și cu multă mândrie, iar aceasta atitudine trebuie, pe drept cuvânt, condamnată. Dar faptul că adevărul poate fi apărat într-un mod păcătos nu înseamnă că apărarea adevărului este păcătoasă!

Adevărata iubire nu-i spune bolnavului că este sănătos pentru a nu-l tulbura! Nu-i spune celui rătăcit că toate drumurile duc în același loc. Nu-l lasă pe aproapele nostru în eroare pentru a păstra atmosfera cordială a întâlnirii. Iubirea creștină vorbește cu blândețe, dar nu minte. Ea are răbdare cu omul, nu cu falsificarea Evangheliei.

În același timp, apărarea doctrinei trebuie despărțită de triumfalism. Biserica Lutherană Confesională nu păstrează adevărul printr-o superioritate morală sau intelectuală proprie. Ea trăiește numai din mila lui Dumnezeu și rămâne chemată zilnic la pocăință. Confesionalismul autentic nu înseamnă idolatrizarea unei instituții, a unei etnii sau a unei tradiții omenești. Înseamnă supunerea permanentă a Bisericii față de Cuvântul lui Dumnezeu și disponibilitatea de a fi corectată de el.

Nu spunem: „Noi avem dreptate pentru că suntem noi!” ci spunem: „Cuvântul lui Dumnezeu este adevărat, iar noi nu avem voie să mărturisim împotriva lui!”. Autoritatea nu aparține numelui „Biserica Lutherană Confesională”, ci Scripturii profetice și apostolice, pe care Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea o explică și o mărturisesc în mod corect!

CARE TREBUIE SĂ FIE ADEVĂRATUL SCOP AL DIALOGULUI DINTRE BISERICILE CREȘTINE POST-MODERNE?

Dialogul teologic are sens numai dacă Adevărul poate fi recunoscut public și dacă eroarea poate fi abandonată public! Un dialog în care fiecare poziție este declarată dinainte legitimă nu mai caută adevărul, ci administrează pluralismul. Participanții nu se întâlnesc pentru a se lăsa judecați și corectați de Cuvântul lui Dumnezeu, ci pentru a găsi o formulă suficient de ambiguă încât fiecare să o poată interpreta în felul său.

Dialogul adevărat nu începe prin negarea diferențelor doctrinare ci prin formularea lor exactă. El întreabă: Ce trebuie să mărturisim împreună, conform Cuvântului lui Dumnezeu,  despre justificare numai prin Cristos, numai prin credință și numai prin har? Ce trebuie să mărturisim împreună, conform Cuvântului lui Dumnezeu, despre Sacramentul Botezului? Ce trebuie să mărturisim împreună, conform Cuvântului lui Dumnezeu, despre Sacramentul Euharistiei? Ce trebuie să mărturisim împreună, conform Cuvântului lui Dumnezeu, despre distincția dintre Lege și Evanghelie? Ce trebuie să mărturisim împreună, conform Cuvântului lui Dumnezeu, despre autoritatea Scripturii? Ce trebuie să mărturisim împreună, conform Cuvântului lui Dumnezeu, despre slujirea publică în Oficiul Pastoral? Ce trebuie să mărturisim împreună, conform Cuvântului lui Dumnezeu, despre libertatea creștină? Și așa mai departe!

Scopul nu este victoria retorică a unuia asupra celuilalt, ci ajungerea la o unitate în adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Această unitate poate necesita timp, răbdare, studiu și pocăință. Este posibil să nu poată să fie realizată în generația noastră. Dar faptul că drumul este greu nu ne autorizează să declarăm destinația atinsă înainte de vreme! Conceptul: „există mai multe lucruri care ne apropie decât ne despart” nu răspunde la nicio întrebare doctrinară concretă. Da, ceea ce ne unește ne unește! Dar este la fel de adevărat că ceea ce ne desparte ne desparte! Dacă separarea privește mărturisirea publică a Evangheliei, nu o putem rezolva niciodată prin aritmetica asemănărilor!

A SOSIT VREMEA RE-CONFESIONALIZĂRI BISERICII!

Epoca unionismului sentimental și a amestecului denominațional și-a arătat deja roadele. În multe locuri, delimitările confesionale au dispărut, dar nu a apărut o Biserică mai puternică. Amvoanele au devenit mai ambigue, catehizarea mai superficială, Sacramentele mai puțin înțelese, iar identitatea bisericească mai fragilă. În loc să fie convinși că adevărul tuturor doctrinelor este important, creștinii au învățat că aproape nimic nu merită apărat. Ba mai mult, oamenii nu mai vin la Biserică!

Acolo unde toate tradițiile sunt amestecate, nu se naște automat creștinismul apostolic, ci doar câteva afirmații generale despre Dumnezeu, iubire, comunitate și valori care nu plac oamenilor cu adevărat. Ceea ce rămâne este o religie incapabilă să spună limpede cum este păcătosul justificat, ce oferă Botezul, ce se primește credinciosul în Euharistie și de unde vine certitudinea mântuirii lui.

De aceea, Biserica are nevoie de o imediată recuperarea unei identități dogmatice clare, sănătoase și curajoase. Pentru Bisericile Lutherane aceasta înseamnă întoarcerea la Sfânta Scriptură și la Confesiunile Reformei Lutherane: la distincția dintre Lege și Evanghelie, la justificarea numai prin credință, la obiectivitatea Mijloacelor Harului, la prezența reală a trupului și sângelui lui Cristos în Euharistie, la puterea regeneratoare a Botezului și la slujirea rânduită pentru proclamarea Cuvântului și administrarea Sacramentelor.

Nu avem nevoie de o imitație diluată a unui protestantism generic. Nu avem nevoie să ne rușinăm de propria identitate confesională pentru a fi acceptați la mesele ecumenice. Nu avem nevoie de artificii doctrinare și nici de compromisurile spirituale care au golit atât de multe Biserici Lutherane de conținutul teologic lutheran.

Biserica Lutherană trebuie să redevină ceea ce este chemată să fie: Biserica Reformei Lutherane, nu prin nostalgie culturală sau prin nostalgie etnică, ci prin fidelitate față de Evanghelia redescoperită și mărturisită de către Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea. Re-confesionalizarea nu înseamnă izolarea de celelalte Biserici Creștine, ci revenire la singurul mesaj de care lumea are cu adevărat nevoie: Cristos întrupat, răstignit și înviat pentru justificarea păcătosului!

CONCLUZIE.

Oaia și lupul au, fără îndoială, foarte multe lucruri în comun. Dar niciuna dintre acele asemănări nu face colții lupului mai puțin primejdioși pentru oaie. Tot astfel, existența unor articole comune de credință nu face ca negarea altor articole revelate de Dumnezeu în Cuvântul său să devină neimportantă.

Trebuie să-i iubim pe cei care mărturisesc diferit, să discutăm cu ei cinstit și să ne rugăm pentru unitatea Bisericii. Dar nu avem voie să numim unitate ceea ce este încă dezbinare și nici să declarăm neînsemnat ceea ce Dumnezeu a considerat suficient de important pentru a ne descoperi în Cuvântul său.

Separarea confesională nu este un bine în sine. Ea este o rană și o consecință dureroasă a corupției adusă de păcat. Însă rana nu este vindecată prin acoperirea ei, ci prin tratarea cauzelor sale. Unitatea reală nu se obține reducând credința la ”cel mai mic numitor comun”, ci întorcându-ne împreună la adevărul profetic și apostolic al Sfintelor Scripturi.

Este timpul să depășim tipologia ecumenismului postmodern care confundă dragostea cu tolerarea contradicției și unitatea cu aparența instituțională. Este timpul să înțelegem din nou că doctrina nu este dușmanul Bisericii, ci expresia credinței pe care Biserica o mărturisește. Este timpul ca amvonul și Altarul să înceteze să mai fie instrumente ale diplomației religioase și să redevină locurile mărturisirii curate ale Evangheliei lui Cristos și ale Sfintelor Sacramente așa cum Cristos le-a instituit personal.

Ceea ce ne unește ne unește cu adevărat. Dar și ceea ce ne desparte ne desparte cu adevărat. Iar până când diferențele privitoare la Evanghelie și Sacramente nu sunt rezolvate prin supunere comună față de Cuvântul lui Dumnezeu, o separare onestă este mai dreaptă, mai sănătoasă și, în cele din urmă, mai iubitoare decât o unitate contrafăcută.