Embedded Files
Rev. Sorin H. Trifa
Pastor Misionar Biserica Lutherană Sinodul Missouri
Pastor Parohia Sfânta Maria din Brașov
sorin_trifa@bisericalutherana.ro
În mentalitatea religioasă modernă, Liturghia Bisericii este adesea înțeleasă drept o activitate prin care oamenii îi oferă ceva lui Dumnezeu. Credincioșii se adună pentru a cânta, pentru a se ruga, pentru a mărturisi ceea ce simt și pentru a asculta o predică despre Dumnezeu. În centrul acestei concepții se află omul: omul cântă, omul se roagă, omul decide, omul se consacră și omul îl laudă pe Dumnezeu.
Liturghia lutherană pornește însă din direcția opusă. În centrul ei nu se află ceea ce facem noi pentru Dumnezeu, ci ceea ce face Dumnezeu pentru noi. De aceea o numim pe bună dreptate Serviciul Divin. Dumnezeu este cel care ne slujește prin Cuvântul său și prin Sfintele Sacramente. Noi venim înaintea lui Dumnezeu cu păcatele, slăbiciunile și neputințele noastre, iar Cristos vine la noi cu iertarea, viața și mântuirea sa.
Liturghia nu este, așadar, un spectacol religios și nici o conferință despre Dumnezeu. Ea este locul în care Domnul înviat se întâlnește cu poporul său și îi dăruiește roadele Crucii.
SACRAMENTUL EUHARISTIEI, INIMA LITURGHIEI LUTHERANE
În centrul Liturghiei se află Sacramentul Euharistiei, instituită de Domnul Isus Cristos în noaptea în care a fost trădat. Acolo, Cristos nu ne-a lăsat numai o ceremonie prin care să ne amintim simbolic de el. El a rostit o promisiune limpede asupra pâinii și vinului: „Acesta este trupul meu” și „Acesta este sângele meu”.
Credința lutherană primește aceste cuvinte în sensul lor simplu. În Sacramentul Euharistiei, Cristos ne dă adevăratul său trup și adevăratul său sânge, sub pâine și vin, pentru iertarea păcatelor. Prezența lui Cristos nu depinde de intensitatea sentimentelor noastre și nici de puterea imaginației religioase. Ea se întemeiază pe Cuvântul și promisiunea Domnului.
Fără această prezență reală a lui Cristos cu Biserica sa, Liturghia riscă să devină o cochilie goală: un palat frumos, dar fără rege. Cântările, rugăciunile, veșmintele, lumânările și ceremoniile nu au valoare în ele însele. Ele își primesc adevărata semnificație de la Cristos, care vine în mod real în mijlocul Bisericii sale și i se dăruiește acesteia în Sfântul Sacrament.
Sfânta Euharistie nu este o repetare a jertfei de pe cruce și nici o nouă jertfă adusă de om lui Dumnezeu. Jertfa lui Cristos a fost adusă o dată pentru totdeauna. În Sacrament, Dumnezeu ne oferă și ne împărtășește roadele acestei jertfe: trupul dat pentru noi și sângele vărsat pentru iertarea păcatelor noastre.
De aceea Sfânta Euharistiei este Evanghelia în formă sacramentală. Ea nu ne vorbește numai despre mântuire, ci ne-o dăruiește personal: „pentru voi”, „spre iertarea păcatelor”.
ÎN LITURGHIE, EVANGHELIA NU ESTE DOAR EXPLICATĂ CI PROCLAMATĂ
Există o diferență esențială între a vorbi despre Evanghelie și a proclama Evanghelia. O predică poate conține informații corecte despre Domnul Isus Cristos, despre păcat, despre cruce și despre mântuire, fără ca Evanghelia să fie realmente adresată păcătosului.
Predicarea creștină nu este o prelegere despre Dumnezeu. Pastorul nu este chemat numai să explice ce a făcut Dumnezeu cândva, ci să vestească aici și acum ceea ce Dumnezeu îi dăruiește păcătosului, aici și acum, prin Cristos. Evanghelia nu spune doar: „Cristos a murit pentru păcătoși”, ci și: „Cristos a murit pentru tine; păcatele tale sunt iertate acum în numele lui”.
Cuvântul Evangheliei este viu și lucrător. Prin el, Cristos însuși vorbește, iartă, mângâie și întărește credința. Când Absoluțiunea este proclamată în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, nu asistăm la exprimarea unei dorințe pioase a pastorului. Cristos însuși își exercită autoritatea prin slujirea pe care a încredințat-o Bisericii: „Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate” (Ioan 20:23).
De aceea Evanghelia vine la noi în mai multe forme: prin citirea Sfintei Scripturi, prin predicare, prin Absoluțiune, prin Botez și prin Sfânta Euharistie. Acestea nu sunt mesaje diferite, ci diferite moduri în care același Cristos ne dăruiește același har.
CUVÂNTUL ȘI SACRAMENTUL NU TREBUIE DESPĂRȚITE
Predicarea și Sfânta Euharistie se luminează reciproc. Predica arată cine este cel prezent în Sacrament și ce ne oferă el acolo. Sacramentul pecetluiește în chip personal promisiunea proclamată prin predicare.
Atunci când predicarea este despărțită sistematic de Sacramentul Euharistiei, Cristos poate ajunge să fie prezentat numai ca o personalitate a istoriei, un învățător moral sau un exemplu pe care credincioșii trebuie să îl imite. Crucea devine o idee despre iubire, iar creștinismul se transformă într-un program de dezvoltare spirituală și morală.
Oamenii aud despre mântuire, dar nu mai sunt conduși spre locul în care Cristos le dăruiește concret această mântuire. Amvonul devine o tribună, iar predica devine discurs motivațional, comentariu social sau relatarea experiențelor religioase ale predicatorului.
Dar și Sacramentul poate fi denaturat atunci când este separat de proclamarea limpede a Evangheliei. Fără Cuvânt, ceremonia sacramentală poate ajunge un ritual obscur, un act de pietate omenească sau chiar o lucrare prin care omul crede că îi oferă ceva lui Dumnezeu. Predicarea Evangheliei ne păzește de această eroare, deoarece ne arată că Sfânta Euharistie este darul lui Dumnezeu oferit păcătoșilor, nu darul nostru oferit lui Dumnezeu.
În Liturghie, amvonul, vasul baptismal și altarul aparțin aceleiași lucrări mântuitoare. Predicarea ne conduce la Botez și, de la Botez, spre Altar, la Euharistie. Cristos ne caută prin Cuvânt, ne naște din nou prin apă și Cuvânt, ne dezleagă de păcate prin Absoluțiune și ne hrănește cu trupul și sângele său în Euharistie.
BISERICA ESTE COMUNITATEA CARE SE ROAGĂ
Dacă întrebăm ce face Biserica în această lume, unul dintre cele mai simple răspunsuri este: Biserica se roagă.
Aceasta poate părea o activitate neînsemnată într-o societate preocupată de eficiență, influență, proiecte, strategii și rezultate măsurabile. Totuși, rugăciunea Bisericii nu este o evadare din lume și nici o formă de pasivitate. În Liturghie, Biserica aduce înaintea lui Dumnezeu lumea întreagă, cu nevoile, suferințele și păcatele ei.
Biserica se roagă pentru conducători, pentru pace, pentru cei bolnavi, pentru cei săraci, pentru familii, pentru cei persecutați, pentru cei care nu cred și pentru răspândirea Evangheliei. Nimic din ceea ce aparține vieții omenești nu este exclus din această mijlocire.
Rugăciunea liturgică nu aparține numai pastorului. Ea este rugăciunea întregii comunități. Pastorul o rostește, iar adunarea o primește și o confirmă prin „Amin”. Acest „Amin” nu înseamnă doar „rugăciunea s-a terminat”, ci: „Da, aceasta este și rugăciunea mea; cred că Dumnezeu o aude”.
Biserica se poate ruga astfel deoarece Domnul Isus Cristos este prezent în mijlocul ei. El este Marele Preot care mijlocește pentru noi înaintea Tatălui. Nu venim singuri înaintea lui Dumnezeu și nu ne întemeiem rugăciunea pe vrednicia noastră. Ne rugăm prin Cristos, împreună cu Cristos și în numele lui Cristos.
Salutul liturgic „Domnul să fie cu voi”, urmat de răspunsul „Și cu duhul tău”, exprimă tocmai această realitate. Comunitatea mărturisește că Domnul este prezent și se roagă împreună cu Trupul său. Cristos preia rugăciunile Bisericii și le face rugăciunile sale.
LITURGHIA MĂRTURISEȘTE CREDINȚA BISERICII
Între credința Bisericii și modul în care Biserica se roagă există o legătură inseparabilă. Ceea ce credem determină modul în care ne închinăm, iar modul în care ne închinăm exprimă și modelează ceea ce credem.
O Biserică ce mărturisește prezența reală a trupului și sângelui lui Cristos nu poate trata Sfânta Euharistie ca pe un detaliu neimportant. O Biserică ce crede că Dumnezeu lucrează prin Mijloacele Harului nu poate transforma Liturghia într-un concert, într-un spectacol sau într-o succesiune de experiențe emoționale.
Formele Liturghiei nu sunt niciodată complet neutre. O formă de închinare provenită dintr-o teologie care neagă eficacitatea Botezului, prezența reală a trupului și sângelui lui Cristos în Euharistie și puterea Absoluțiunii va purta, inevitabil, amprenta acelei teologii. Nu putem adopta fără discernământ formele revivaliste, baptiste sau penticostale și să presupunem că substanța credinței lutherane va rămâne neatinsă.
Liturghia Bisericii nu este proprietatea pastorului, a formației muzicale, a unui comitet sau chiar a unei comunități locale. Ea aparține Bisericii lui Cristos. De aceea nu trebuie modificată arbitrar, după gusturile pastorului sau după tendințele religioase ale momentului.
Libertatea creștină nu înseamnă că fiecare generație trebuie să reinventeze Liturghia. Formele liturgice moștenite de la Biserica veacurilor au tocmai avantajul că nu exprimă personalitatea, preferințele și emoțiile unui singur om. Ele sunt suficient de cuprinzătoare pentru credincioșii entuziaști și pentru cei obosiți, pentru cei bucuroși și pentru cei îndurerați, pentru cei puternici și pentru cei care abia mai pot rosti un „Doamne, miluiește”.
Nu păstrăm Liturghia din romantism, din nostalgie și nici din dorința de a imita o altă confesiune. O păstrăm deoarece Liturghia proclamă Evanghelia, administrează Sfintele Sacramente și mărturisește credința universală a Bisericii.
CERUL COBORÂT PE PĂMÂNT
Atunci când Cristos este prezent în Sfânta Euharistie, distanța dintre cer și pământ este străbătută de el. Domnul înviat, care șade la dreapta Tatălui, vine la noi cu trupul și sângele său. De aceea, în Liturghie, Biserica de pe pământ se unește cu îngerii, cu arhanghelii și cu întreaga oștire cerească, cântând: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeul Sabaot”.
Nu imităm cântarea cerească ci, prin Cristos, noi participăm la ea împreună cu tot cerul. Altarul se află astfel la întâlnirea dintre cer și pământ, dintre timp și veșnicie. Sfânta Euharistie este pregustarea ospățului veșnic care ne așteaptă în Împărăția lui Dumnezeu.
De aceea fiecare Duminică este o sărbătoare a învierii. Biserica nu se adună numai pentru a-și aminti că Domnul Isus Cristosa înviat cândva, ci pentru a-l întâlni pe Domnul înviat, care vine la noi prin Cuvânt și Sacramente.
Adevărata înnoire liturgică nu începe cu muzică nouă, cu tehnologii spectaculoase sau cu experimente menite să țină publicul atent. Ea începe prin redescoperirea Evangheliei, a prezenței reale și a rugăciunii Bisericii. Nu avem nevoie de un Liturghie care să îl pună în scenă pe om, ci de Liturghia în care Cristos vine să îi slujească păcătosului.
Acolo unde Evanghelia este predicată curat și Sfintele Sacramente sunt administrate potrivit instituirii lui Cristos, Biserica nu doar vorbește despre mântuire. Acolo mântuirea este proclamată, oferită și primită. Acolo Cristos este în mijlocul poporului său.
Aceasta este frumusețea Liturghiei lutherane: nu ceea ce îi aducem noi lui Dumnezeu, ci ceea ce Dumnezeu ne dăruiește nouă: iertarea păcatelor, viața și mântuirea în Domnul Isus Cristos.
Page updated
Google Sites
Report abuse