Justificarea, Sfințirea și distincția dintre Lege și Evanghelie

Una dintre cele mai persistente neînțelegeri venite dinspre neoprotestantism despre Biserica Lutherană este afirmația că aceasta ar predica o justificare fără sfințire, o credință fără roade sau chiar o mântuire care nu mai implică o viață nouă în ascultare de Dumnezeu. O asemenea afirmație nu poate fi susținută nici din Sfânta Scriptură, nici din scrierile lui Martin Luther, nici din confesiunile ale Reformei Lutherane cuprinse în Cartea Concordiei. Biserica Lutherană Confesională nu a predicat niciodată existența unei justificări din care să lipsească chemarea creștinului la trăirea unei vieți sfinte. Dimpotrivă, ea a mărturisit întotdeauna că omul este justificat numai prin credință, iar această credință este urmată în mod necesar de lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânt.

Pentru a înțelege corect această învățătură, este esențial să înțelegem ceea ce Luther considera una dintre cele mai importante deprinderi ale teologului creștin: distincția corectă dintre Lege și Evanghelie. Reforma Lutherană nu a opus niciodată Legea Evangheliei, nu le-a amestecat și nici nu a afirmat că Evanghelia ar desființa Legea. De asemenea, nu a înlocuit Legea cu Evanghelia și nici nu a susținut că, odată cu venirea lui Cristos, Legea și-ar fi pierdut rolul în viața creștinului. Reforma Lutherană a învățat că Dumnezeu vorbește omului prin două cuvinte distincte, fiecare având un scop precis și indispensabil.

LEGEA este Cuvântul lui Dumnezeu care descoperă sfințenia sa și voia sa pentru creație. Ea arată omului ce cere Dumnezeu, demască păcatul, condamnă neascultarea și îl conduce pe păcătos la pocăință. Legea îl lasă pe om fără nicio posibilitate de a se îndreptăți înaintea lui Dumnezeu prin propriile sale puteri. Ea nu poate ierta păcatele și nu poate produce credință, ci îl conduce pe păcătos la recunoașterea propriei neputințe și la dorința după Mântuitorul promis.

EVANGHELIA, în schimb, este vestea bună că Dumnezeu a făcut în Cristos ceea ce omul nu putea face niciodată prin Lege. Fiul lui Dumnezeu a împlinit în mod desăvârșit Legea în locul nostru, a purtat vina și pedeapsa păcatelor lumii pe cruce și a înviat pentru îndreptățirea noastră. Evanghelia nu este o nouă lege și nici un nou set de porunci. Ea nu spune: „Fă și vei trăi”, ci proclamă: „Cristos a făcut totul pentru tine.” Ea oferă gratuit iertarea păcatelor, dreptatea lui Cristos și viața veșnică tuturor celor care cred.

Această distincție dintre Lege și Evanghelie este cea care face posibilă și înțelegerea corectă a relației dintre justificare și sfințire în teologia Reformei Lutherane. Fără această distincție, cele două sunt inevitabil confundate. Unii transformă sfințirea în condiția justificării, iar alții, reacționând împotriva legalismului, ajung să considere sfințirea opțională. Reforma Lutherană și Biserica Lutherană Confesional resping ambele erori.

JUSTIFICAREA este actul juridic prin care Dumnezeu îl declară drept pe păcătosul care crede în Isus Cristos. Justificarea nu este rezultatul unei transformări morale și nici răsplata unei vieți sfinte. Dumnezeu nu îl declară drept pe om pentru că acesta a devenit suficient de bun, ci îl declară drept exclusiv datorită dreptății desăvârșite a lui Cristos, imputată credinciosului prin credință. Păcatele îi sunt iertate în întregime, iar el este primit în harul lui Dumnezeu ca fiu adoptiv.

În justificare, Dumnezeu schimbă statutul păcătosului înaintea sa. Omul trece de la condamnare la iertare, de la vrăjmășie la împăcare, de la moarte la viață. Această hotărâre divină nu se întemeiază pe ceea ce omul a făcut sau va face vreodată, ci numai pe lucrarea mântuitoare a lui Cristos.

SFINȚIREA, în schimb, nu descrie schimbarea statutului înaintea lui Dumnezeu, ci schimbarea vieții celui care a fost deja justificat. Ea este lucrarea continuă a Duhului Sfânt, prin predicarea Evangheliei și administrarea Sacramentelor, prin care credinciosul este înnoit după chipul lui Cristos. Omul cel vechi este omorât zilnic prin pocăință, iar omul cel nou este ridicat pentru a trăi în iubire, ascultare și fapte bune.

Marea distincție între Bisericile Creștine din prezent stă în ordinea acestor lucruri. Reforma Lutherană nu spune niciodată că omul trebuie mai întâi să se sfințească pentru a fi justificat. Tot astfel, ea nu spune nici că justificarea poate exista fără sfințire. Ordinea este întotdeauna aceeași: Dumnezeu justifică prin Evanghelie, iar apoi Duhul Sfânt începe lucrarea sfințirii prin predicarea Evangheliei și prin administrarea Sacramentelor.

Această ordine nu este întâmplătoare. Dacă sfințirea ar deveni cauza justificării, atunci mântuirea nu ar mai fi numai prin har. Omul ar fi obligat să contribuie cu propria sa sfințenie la acceptarea sa înaintea lui Dumnezeu. În schimb, dacă justificarea ar fi desprinsă de sfințire, atunci harul lui Dumnezeu ar fi transformat într-o scuză pentru nepăsare și neascultare. Reforma Lutherană a respins întotdeauna ambele extreme.

Martin Luther a insistat că credința adevărată nu este o simplă acceptare intelectuală a unor doctrine și nici o declarație verbală lipsită de consecințe. Credința este lucrarea vie a Duhului Sfânt în inimă. Ea îl unește pe credincios cu Cristos și, tocmai de aceea, produce inevitabil o viață nouă. Martin Luther spune în repetate rânduri că este imposibil ca o credință vie să nu rodească, după cum este imposibil ca un pom sănătos să nu aducă rod.

Aceasta înseamnă că Biserica Lutherană Confesională nu a vorbit niciodată despre o credință fără roade și nici despre o justificare fără sfințire. Ea a afirmat că faptele bune nu sunt cauza justificării, ci consecința ei necesară. Credinciosul nu produce roade pentru a deveni copil al lui Dumnezeu, ci pentru că este deja copil al lui Dumnezeu. El nu caută prin sfințire să obțină iertarea păcatelor, ci trăiește în sfințenie pentru că păcatele i-au fost deja iertate în Cristos.

Din acest motiv, viața creștină poate fi descrisă ca o adevărată școală a sfințirii. Creștinul justificat nu încetează niciodată să lupte împotriva păcatului. El rămâne, în această viață, ”simul iustus et peccator” – în același timp drept înaintea lui Dumnezeu datorită lui Cristos și încă păcătos deoarece poartă în sine firea păcătoasă. Tocmai de aceea, el are nevoie zilnic atât de Lege, cât și de Evanghelie. Legea îi descoperă păcatul și îl cheamă la pocăință, iar Evanghelia îi vestește din nou iertarea deplină câștigată de Cristos și îi dă puterea de a continua lupta credinței.

Aceasta este adevărata ordine a vieții creștine: omul este mai întâi justificat numai prin credință, iar apoi intră în școala sfințirii. Dar el nu intră în această școală ca un condamnat care încearcă să obțină achitarea, ci ca un fiu deja împăcat cu Tatăl său. El nu se străduiește să câștige mântuirea, deoarece aceasta i-a fost deja dăruită în Cristos. El învață să trăiască în voia lui Dumnezeu tocmai pentru că Dumnezeu l-a făcut deja moștenitor al Împărăției Sale.

În acest sens, sfințirea nu este niciodată o încercare de a completa lucrarea lui Cristos și nici o contribuție personală la propria mântuire. Ea este răspunsul firesc al credinței față de harul primit și lucrarea continuă a Duhului Sfânt în cel care aparține deja lui Cristos.

Prin urmare, Biserica Lutherană Confesională mărturisește, împreună cu întreaga Reformă Lutherană, că justificarea și sfințirea trebuie întotdeauna distinse, dar niciodată separate. Distincția dintre Lege și Evanghelie păstrează curată doctrina justificării numai prin credință și împiedică transformarea sfințirii într-o condiție a mântuirii. În același timp, aceeași distincție exclude orice idee că harul lui Dumnezeu ar permite o viață lipsită de pocăință și de roade.

Acolo unde Evanghelia este crezută, Dumnezeu justifică. Acolo unde Dumnezeu justifică, Duhul Sfânt sfințește. Iar acolo unde Duhul Sfânt sfințește, apar în mod necesar roadele credinței: iubirea, ascultarea, lupta împotriva păcatului și dorința sinceră de a trăi potrivit voii lui Dumnezeu. Nu pentru a deveni mântuit, ci pentru că, în Cristos, omul este deja mântuit prin har, numai prin credință, spre slava lui Dumnezeu.