Justificare sau îndumnezeire (Theosis)

ÎNTREBAREA FUNDAMENTALĂ

În dialogul dintre teologia ortodoxă și cea lutherană, una dintre cele mai importante întrebări este aceasta: care este centrul mântuirii omului? Este îndumnezeirea (theosis), înțeleasă ca participarea omului la dumnezeire prin energiile necreate, sau este justificarea declarativă a păcătosului numai prin credință, din care decurge apoi întreaga viață nouă?

Pentru a răspunde corect, trebuie mai întâi să observăm că teologia lutherană nu respinge ideea că Dumnezeu îl transformă pe om. Dimpotrivă, lutheranii mărturisesc faptul că Duhul Sfânt îl naște din nou pe credincios, îl regenerează, îl unește cu Cristos, locuiește în el, îl sfințește și îl conduce într-o viață nouă. Așadar, dezbaterea nu este dacă omul este schimbat de Dumnezeu, ci ce constituie temelia acceptării sale ca fiind drept înaintea lui Dumnezeu.

Din perspectivă ortodoxă răsăriteană, scopul întregii economii a mântuirii este theosis, adică participarea omului la energiile necreate ale lui Dumnezeu prin har. Justificarea nu este neapărat negată de către Ortodoxie, însă este înțeleasă în interiorul acestui proces de îndumnezeire și este aproape absorbită de el.

Teologia lutherană mărturisește însă o ordine diferită față de Ortodoxie. Dumnezeu îl justifică mai întâi pe păcătos prin credință, iar această justificare este cea care produce instantaneu nașterea din nou și regenerarea, fiind imediat urmată de procesul de sfințire și întreaga viață creștină. Transformarea omului există cu adevărat și în teologia lutherană, dar ea nu constituie temelia justificării, ci rodul ei.

Cu alte cuvinte, pentru Ortodoxie justificarea este inclusă în procesul îndumnezeirii, aflându-se la finalul acestui proces. Pentru lutheranism, înnoirea reală a credinciosului prin Duhul Sfânt în procesul de sfințire este rodul justificării, justificarea fiind startul acestui proces de sfințire ci nu finalitatea lui. Această diferență de ordine nu este una secundară, ci reprezintă însăși diferența dintre cele două sisteme teologice.

CE ÎNȚELEGE TEOLOGIA ORTODOXĂ PRIN THEOSIS

În mod firesc, un teolog ortodox va afirma că scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu este îndumnezeirea omului. Cel mai probabil va cita celebra afirmație a Sfântului Atanasie cel Mare: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu”. Din perspectivă lutherană, această afirmație nu trebuie respinsă fără explicații. Sfântul Atanasie nu afirmă că omul devine Dumnezeu după ființă și nici că participă la esența dumnezeiască. El vorbește despre participarea prin har la viața lui Dumnezeu. În acest sens, nici teologia lutherană nu are obiecții, deoarece și ea vorbește despre o unire a creștinului cu Cristos în și prin jertfa lui Cristos, prin mijloacele harului.

Lutheranii mărturisesc faptul că, prin mijloacele harului, credinciosul justificat numai prin credință este unit cu Cristos, primește Duhul Sfânt, este făcut templul Duhului Sfânt, participă la viața cea nouă pe care Dumnezeu i-o dăruiește, este înfiat ca fiu al lui Dumnezeu și devine moștenitor împreună cu Cristos. Toate aceste realități sunt afirmate fără nicio rezervă de teologia Reformei Lutherane.

Diferența apare atunci când această participare la viața lui Dumnezeu este prezentată ca fiind însăși temelia justificării înaintea lui Dumnezeu. Aici începe separarea dintre cele două perspective. Pentru lutheranism, Dumnezeu nu îl primește pe om pentru că acesta participă suficient de mult și de bine la viața divină, ci omul poate participa la viața lui Dumnezeu tocmai pentru că a fost deja justificat numai prin credință. În teologia Reformei Lutherane nu transformarea produce justificarea ci justificarea este cea care produce transformarea.

PRINCIPALUL ARGUMENT ORTODOX ÎN FAVOAREA THEOSIS

Cel mai important text biblic invocat în sprijinul doctrinei ortodoxe a îndumnezeirii este găsit, atât cât eu am cercetat, în A Doua Epistolă a Sfântului Apostol Petru, primul capitol, unde citim astfel: „...ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești” (2 Petru 1:4). Ortodoxia vede în acest text fundamentul biblic al participării credinciosului la viața lui Dumnezeu. 

Din perspectivă lutherană însă, acest verset trebuie citit în contextul întregului capitol. Sfântul Apostol Petru vorbește despre credincioșii care au fugit de stricăciunea lumii și care cresc în credință, virtute, înfrânare, răbdare, evlavie și iubire frățească. Contextul întregului capitol al epistolei este unul al sfințirii. Astfel, Sfântul Apostol Petru descrie viața nouă pe care Dumnezeu o produce în cel credincios.

Textul epistolei nu răspunde însă la întrebarea fundamentală: Cum este declarat drept păcătosul înaintea lui Dumnezeu? Astfel, concluzia nu poate să fie decât aceea că Sfântul Apostol Petru nu tratează doctrina justificării, ci vorbește despre transformarea celui deja justificat înaintea lui Dumnezeu.

Prin urmare, pasajul biblic din A Doua Epistolă a Sfântului Apostol Petru, primul capitol, constituie un text important pentru doctrina sfințirii și a unirii credinciosului cu Cristos, dar nu poate fi folosit ca argument împotriva justificării numai prin credință așa cum aceasta este predată de către teologia Reformei Lutherane. Dimpotrivă, teologia lutherană afirmă că această participare la viața lui Dumnezeu este una dintre consecințele inevitabile ale justificării. Credinciosul este justificat, fiind născut din nou, primește Duhul Sfânt, este unit cu Cristos, crește în sfințenie și participă tot mai profund la viața lui Dumnezeu. Ordinea este esențială.

DUMNEZEU NU DOAR DECLARĂ DREPT, CI ÎL FACE DREPT PE OM?

Unul dintre cele mai importante argumente ale teologiei ortodoxe este acela că Dumnezeu nu se limitează la a rosti un verdict juridic de justificare asupra păcătosului, ci îl transformă pe acesta într-un mod real. Din această perspectivă, justificarea nu poate fi redusă la o simplă declarație exterioară, deoarece Dumnezeu lucrează efectiv în om, îl vindecă de stricăciunea păcatului și îl conduce spre asemănarea cu Cristos.

Teologia lutherană nu contestă deloc această transformare. Dimpotrivă, ea afirmă cu tărie că Duhul Sfânt îl regenerează pe credincios, îl sfințește și produce în el roadele credinței. Diferența nu constă în existența acestei lucrări, ci în ordinea ei. Scriptura face distincție între două acte diferite ale lui Dumnezeu: justificarea și sfințirea. Dumnezeu îl declară mai întâi drept pe păcătos datorită ascultării desăvârșite a lui Cristos, iar apoi începe lucrarea de înnoire a vieții sale.

Această ordine este esențială pentru păstrarea Evangheliei. Dacă transformarea omului devine baza acceptării sale înaintea lui Dumnezeu, atunci Evanghelia încetează să mai fie vestea cea bună a unui har gratuit și devine, inevitabil, vestea unui proces care trebuie dus la un anumit nivel pentru ca omul să poată fi primit de Dumnezeu. 

Sfântul Apostol Paul exprimă limpede această ordine atunci când scrie: „Așadar, justificați prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos” (Romani 5:1). Observăm că pacea cu Dumnezeu nu este prezentată ca rezultatul unei transformări morale suficiente, ci ca rodul justificării. Mai întâi Dumnezeu îl declară drept pe păcătos, împăcându-se cu acesta și, mai apoi, din această împăcare izvorăsc viața nouă, sfințirea și creșterea duhovnicească.

EPISTOLA CĂTRE ROMANI, CAPITOLUL PATRU

TEXTUL DECISIV AL REFORMEI LUTHERANE

Dacă ar exista un singur verset care exprimă cel mai limpede doctrina justificării numai prin credință, acela ar fi în Epistola către Romani, capitolul patru: „Celui care nu lucrează, ci crede în Cel care justifică pe cel nelegiuit, credința îi este socotită ca dreptate” (Romani 4,5). Acest text reprezintă una dintre cele mai importante temelii ale întregii teologii pauline și, în același timp, unul dintre argumentele decisive ale Reformei Lutherane.

Sfântul Apostol Paul nu spune că Dumnezeu justifică pe omul deja îndumnezeit, nici pe omul suficient de transformat sau vindecat spiritual. El afirmă că Dumnezeu justifică pe cel nelegiuit. Verdictul lui Dumnezeu este rostit asupra păcătosului care crede în Cristos, nu asupra unui om care a atins deja un anumit nivel de sfințenie.

Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu aprobă păcatul sau ignoră răul. Dimpotrivă, Dumnezeu poate justifica pe cel nelegiuit numai pentru că păcatul acestuia a fost ispășit deplin de Cristos pe cruce. Dreptatea pe care Dumnezeu o declară asupra credinciosului nu este dreptatea acestuia, ci dreptatea Fiului Său care îi este imputată celui care crede.

Prin urmare, în teologia lutherană, verdictul justificării precedă întotdeauna transformarea vieții. Dumnezeu nu spune: „te voi declara drept după ce vei deveni suficient de sfânt” ci Dumnezeu spune: „te declar drept acum, datorită lui Cristos”. Tocmai această justificare produce apoi o viață nouă.

SIMUL JUSTUS ET PECCATOR SAU

CREȘTINUL ÎN ACELAȘI TIMP DREPT ȘI PĂCĂTOS

Una dintre cele mai profunde formulări ale Reformei Lutherane este expresia latină: ”Simul Justus et Peccator” adică: în același timp drept și păcătos.

Această expresie a Reformei Lutherane nu afirmă faptul că omul ar fi jumătate drept și jumătate păcătos și nici că justificarea ar fi incompletă, fiind necesar să fie completată de către sfințire. Ea exprimă realitatea că, înaintea lui Dumnezeu, creștinul este născut din nou ca Omul cel Nou care este pe deplin drept datorită dreptății lui Cristos care îi este atribuită prin credință, în timp ce, în propria sa natură, creștinul continuă să poarte în sine Vechiul Adam și să lupte zilnic împotriva păcatului.

Această învățătură se întemeiază pe numeroase texte biblice. În Epistola către Romani, capitolul șapte, Sfântul Apostol Paul descrie lupta continuă dintre Omul cel Nou, care se desfată în Legea lui Dumnezeu, și Vechiul Adam, în care păcatul continuă să locuiască. În Epistola către Galateni, capitolul cinci, Sfântul Apostol Paul afirmă faptul că „trupul poftește împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului”, descriind conflictul permanent dintre Omul Nou și Vechiul Adam în creștin. La rândul său, Sfântul Apostol Ioan spune limpede: „Dacă spunem că nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1:8). Aceste texte arată că sfințirea este reală, dar rămâne imperfectă în această viață. Creștinul crește în sfințenie, însă nu ajunge niciodată la o stare în care păcatul să fie complet eradicat înainte de înviere, în tot acest timp, Omul Nou care crește mereu în sfințenie, având nevoie să lupte cu Vechiul Adam care rămâne agățat păcatului.

Din perspectivă lutherană, dacă justificarea ar depinde de gradul transformării noastre interioare, atunci nimeni nu ar putea avea certitudinea mântuirii. Întotdeauna ar rămâne întrebarea: M-am schimbat suficient? M-am curățit îndeajuns? Am ajuns la măsura cerută de Dumnezeu? Tocmai de aceea Reforma Lutherană insistă că siguranța mântuirii nu se întemeiază pe ceea ce Dumnezeu lucrează în noi, ci pe ceea ce Cristos a împlinit deja pentru noi și pe ceea ce Dumnezeu declară cu privire la noi. Credinciosul privește spre Cristos, nu spre propria sa sfințenie, pentru a găsi certitudinea împăcării cu Dumnezeu.

Aceasta nu diminuează importanța sfințirii, ci îi așază locul corect. Sfințirea nu este fundamentul justificării, ci este rodul inevitabil al acesteia. Dumnezeu îl justifică pe păcătos numai prin credință, iar din această justificare se naște întreaga viață nouă, care va continua să crească până în ziua în care credinciosul va fi glorificat împreună cu Cristos.

DREPTATEA LUI CRISTOS IMPUTATĂ OMULUI,

INIMA DOCTRINEI LUTHERANE A JUSTIFICĂRII

Una dintre cele mai importante diferențe dintre teologia ortodoxă și cea lutherană privește modul în care este înțeleasă dreptatea prin care omul este primit înaintea lui Dumnezeu. Ortodoxia pune accentul, în primul rând, pe harul necreat care transformă omul și îl conduce spre asemănarea cu Dumnezeu. Lutheranismul nu neagă această transformare, însă insistă că temelia justificării nu este dreptatea produsă în om, ci este dreptatea lui Cristos atribuită credinciosului numai prin credință.

Aceasta este învățătura centrală a Sfântului Apostol Paul în Epistola către Romani. Capitolul al patrulea folosește în mod repetat verbul grecesc λογίζομαι (logizomai), care înseamnă „a socoti”, „a atribui”, „a pune în cont”. Sfântului Apostol Paul afirmă faptul că lui Avraam „credința i-a fost socotită ca dreptate”. Accentul nu cade asupra unei dreptăți pe care Avraam ar fi produs-o prin propriul progres spiritual, ci asupra unei dreptăți pe care Dumnezeu i-o atribuie prin credință.

Acesta este unul dintre motivele pentru care Reforma Lutherană a vorbit despre dreptatea imputată (iustitia imputata). Credinciosul nu este primit înaintea lui Dumnezeu datorită unei dreptăți care îi aparține prin natură sau prin progresul său spiritual, ci datorită dreptății perfecte a lui Cristos, care îi este atribuită în întregime.

Această învățătură nu transformă justificarea într-o simplă ficțiune juridică. Dumnezeu nu declară drept un păcătos fără temei. El îl declară drept deoarece păcatele lui au fost ispășite în mod deplin de Cristos, iar ascultarea desăvârșită a Fiului este socotită credinciosului. Verdictul lui Dumnezeu nu este o convenție juridică arbitrară, ci se întemeiază pe lucrarea obiectivă și desăvârșită a lui Cristos.

Credința creștinului nu produce această dreptate și nici nu o completează. Ea este doar mâna care primește darul lui Dumnezeu. De aceea Formula Concordiei afirmă că credința justifică nu pentru că ar fi o virtute sau o faptă vrednică, ci pentru că primește meritul lui Cristos.

EPISTOLA CĂTRE FILIPENI, CAPITOLUL TREI,

NU DREPTATEA MEA, CI DREPTATEA LUI CRISTOS

Una dintre cele mai impresionante mărturisiri ale Sfântului Apostol Paul se găsește în Epistola către Filipeni, la capitolul trei. După ce enumeră toate privilegiile sale religioase, ascultarea sa față de Lege și întreaga sa viață de fariseu, Sfântul Apostol Paul declară că le socotește pe toate drept pierdere în comparație cu Cristos. Punctul culminant al acestui pasaj este afirmația: „...și să fiu găsit în El, nu având dreptatea mea, cea din Lege, ci pe aceea care vine prin credința în Cristos, dreptatea care vine de la Dumnezeu prin credință” (Filipeni 3:9).

Acest text exprimă într-o formă extraordinar de limpede esența justificării. Sfântul Apostol Paul pune față în față două feluri de dreptate. Prima este dreptatea proprie, care izvorăște din împlinirea Legii și din eforturile omului. A doua este dreptatea care vine de la Dumnezeu și este primită numai prin credință.

Observăm că Sfântul Apostol Paul nu spune că această dreptate este produsă treptat în el prin procesul sfințirii, ci că ea vine de la Dumnezeu și este primită prin credință. Tocmai această dreptate a lui Cristos imputată lui constituie temelia acceptării sale înaintea lui Dumnezeu.

Aceasta nu înseamnă că Sfântul Apostol Paul disprețuiește sfințirea. Întregul context al epistolei arată că el urmărește să-l cunoască pe Cristos, să participe la suferințele lui și să trăiască o viață de ascultare. Totuși, această viață nouă nu reprezintă baza justificării, ci răspunsul celui care a fost deja justificat prin har.

EPISTOLA CĂTRE EFESENI, CAPITOLUL DOI, 

DESPRE JUSTIFICARE CA DAR GRATUIT

Un alt text fundamental al teologiei pauline este găsit în Epistola către Efeseni: „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, pentru ca nimeni să nu se laude” (Efeseni 2:8–9). Acest pasaj rezumă întreaga Evanghelie. Mântuirea este prezentată ca fiind un dar gratuit al lui Dumnezeu. Ea nu izvorăște din meritele omului și nici din progresul său spiritual. Tot ceea ce omul primește vine din harul lui Dumnezeu, iar credința este mijlocul prin care acest dar este primit.

Este important să observăm că Sfântul Apostol Paul nu se oprește aici. Imediat după aceea adaugă: „Căci noi suntem lucrarea Lui, creați în Cristos Isus pentru faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit mai înainte ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10). Această ordine este esențială. Mai întâi vine harul. Mai întâi vine justificarea. Abia apoi urmează viața nouă și faptele bune.

Lutheranismul nu opune niciodată justificarea și sfințirea. El le distinge fără a le separa. Justificarea este cauza; sfințirea este efectul. Justificarea este rădăcina; sfințirea este rodul. Acolo unde există credință adevărată, Duhul Sfânt produce inevitabil și o viață nouă. Totuși, această viață nouă nu constituie niciodată fundamentul pe care Dumnezeu îl declară drept pe păcătos.

Prin urmare, caracterul gratuit al justificării nu diminuează importanța sfințirii, ci îi stabilește locul corect în economia mântuirii. Omul nu trăiește o viață sfântă pentru a deveni acceptat de Dumnezeu; el trăiește o viață sfântă deoarece Dumnezeu l-a acceptat deja în Cristos, prin credință.

PROBLEMA SIGURANȚEI MÂNTUIRII 

Din perspectivă Reformei Lutherane, una dintre cele mai importante consecințe pastorale ale diferenței dintre justificare și theosis privește siguranța mântuirii. Întrebarea nu este doar cum descriem procesul mântuirii, ci unde își găsește credinciosul pacea conștiinței înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este o chestiune fundamental pastorală.

Dacă acceptarea omului înaintea lui Dumnezeu depinde, fie și în parte, de măsura în care acesta a progresat în îndumnezeire sau în sfințire, atunci apar inevitabil întrebări la care nimeni nu poate răspunde cu certitudine. Cât este suficient? Cât trebuie să mă schimb? Cât trebuie să mă curăț? Cât trebuie să cresc în virtute? Cât trebuie să mă apropii de Dumnezeu pentru ca El să mă primească?

Sfânta Scriptură nu oferă niciun criteriu prin care omul să poată măsura momentul în care transformarea sa ar deveni suficientă pentru a fi acceptat înaintea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ea afirmă că până la sfârșitul vieții creștinul rămâne angajat într-o luptă continuă împotriva păcatului. 

Sfântul Apostol Paul mărturisește în Epistola către Romani, în capitolul șapte, conflictul permanent dintre omul nou și păcatul care continuă să locuiască în firea pământească. În Epistola către Galateni, la capitolul cinci, Sfântul Apostol Paul  descrie lupta dintre carne și Duh, iar în Epistola către Filipeni, la capitolul trei, afirmă limpede: „Nu că am și dobândit premiul sau că am și ajuns desăvârșit, dar alerg înainte...” (Filipeni 3:12).

Nici chiar marele apostol nu pretinde că ar fi ajuns la desăvârșire în această viață. Dacă justificarea ar depinde de măsura sfințirii, atunci nici Sfântul Apostol Paul nu ar fi putut avea certitudinea împăcării cu Dumnezeu. În schimb, Evanghelia oferă credinciosului o temelie cu totul diferită. Sfântul Apostol Paul spune: „Așadar, justificați prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos” (Romani 5:1).

Pacea conștiinței nu se întemeiază pe ceea ce Dumnezeu lucrează încă în mine, ci pe ceea ce Cristos a împlinit deja pentru mine. Aceasta este marea mângâiere a Evangheliei. Credinciosul nu privește spre sine pentru a afla dacă Dumnezeu îl primește. El privește spre Cristos. Nu privește la progresul propriei sfințiri. Privește la ascultarea desăvârșită a Fiului lui Dumnezeu. Nu privește la cât de mult s-a schimbat. Privește la cruce și la mormântul gol.

De aceea, siguranța mântuirii nu este întemeiată pe experiențele mele spirituale, pe intensitatea pocăinței mele sau pe nivelul sfințeniei mele, ci pe promisiunea obiectivă a lui Dumnezeu, care declară drept pe păcătosul ce crede în Cristos.

TEOLOGIA LUTHERANĂ NU NEAGĂ SFINȚIREA CI

O SUBORDONEAZĂ JUSTIFICĂRII 

Una dintre cele mai frecvente neînțelegeri este aceea că doctrina justificării numai prin credință ar reduce mântuirea la un simplu verdict juridic și ar minimaliza transformarea vieții creștine. O asemenea critică nu corespunde învățăturii Reformei Lutherane.

Lutheranismul afirmă fără echivoc că cel justificat este născut din nou prin Duhul Sfânt. Cel născut din nou este o făptură nouă în Cristos. Duhul Sfânt locuiește în el. Este unit în mod real cu Cristos. Devine templul Duhului Sfânt și începe o viață nouă de ascultare, dragoste și pocăință zilnică.

Întreaga tradiție lutherană, de la Martin Luther și Philip Melanchthon până la Martin Chemnitz, Gerhard și Formula Concordiei, afirmă că credința adevărată nu rămâne niciodată fără roade. Însă faptele bune nu produc justificarea. Ele sunt rodul inevitabil al justificării. Astfel, sfințirea nu constituie fundamentul împăcării cu Dumnezeu. Ea reprezintă lucrarea continuă a Duhului Sfânt în cel pe care Dumnezeu l-a declarat deja drept.

Din acest motiv, teologia lutherană vorbește întotdeauna despre ordinea mântuirii. Mai întâi Dumnezeu îl justifică pe păcătos. Apoi îl naște din nou. Îi dăruiește Duhul Sfânt. Îl unește cu Cristos. Îl sfințește. Îl conduce într-o viață de pocăință. Îl păstrează în credință prin predicarea Cuvântului și administrarea Sfintelor Sacramente. În cele din urmă îl glorifică în ziua învierii. Întreaga viață creștină este, prin urmare, consecința justificării, nu condiția ei.

CONCLUZIE

Diferența fundamentală dintre Ortodoxie și Lutheranism nu constă în faptul că prima afirmă transformarea omului, iar cea de-a doua ar nega-o. O asemenea prezentare ar fi nedreaptă. Ambele tradiții teologice mărturisesc că Dumnezeu îl înnoiește pe om prin lucrarea Duhului Sfânt. Ambele afirmă că viața creștină este o creștere continuă în sfințenie. Ambele recunosc că scopul final al credinciosului este comuniunea veșnică cu Dumnezeu.

Diferența apare atunci când se răspunde la întrebarea: pe ce temei mă primește Dumnezeu înaintea sa? Ortodoxia pune accentul principal pe participarea progresivă a omului la viața lui Dumnezeu prin har. Lutheranismul pune accentul pe verdictul definitiv al lui Dumnezeu, care îl declară drept pe păcătos numai datorită ascultării și jertfei lui Cristos, primite numai prin credință. Din această justificare izvorăsc apoi toate celelalte daruri ale mântuirii: nașterea din nou; locuirea Duhului Sfânt în credincios; unirea cu Cristos; sfințirea; creșterea în credință și glorificarea. Toate acestea sunt reale. Toate sunt indispensabile. Dar niciuna dintre ele nu constituie fundamentul pe care Dumnezeu îl declară drept pe păcătos.

Temelia mântuirii rămâne întotdeauna Domnul Isus Cristos și dreptatea sa desăvârșită. Aceasta este esența Evangheliei propovăduite de Sfântul Apostol Paul, mărturisită de Reforma Lutherană și exprimată în Confesiunea Augustana după cum citim: „Oamenii nu pot fi justificați înaintea lui Dumnezeu prin propriile puteri, merite sau fapte, ci sunt justificați fără plată, pentru Cristos, prin credință, atunci când cred că sunt primiți în har și că păcatele le sunt iertate pentru Cristos, care prin moartea Sa a făcut satisfacție pentru păcatele noastre. Această credință Dumnezeu o socotește dreptate înaintea Sa.” (Confesiunea Augustana, Articolul IV).

În aceasta constă marea mângâiere a Evangheliei. Credinciosul nu își întemeiază pacea conștiinței pe propria sa transformare, întotdeauna imperfectă în această viață, ci pe lucrarea desăvârșită a lui Cristos. El știe bine faptul că este încă un păcătos care se luptă zilnic cu Vechiul Adam, dar știe totodată că, în Cristos, este pe deplin justificat înaintea lui Dumnezeu. Tocmai această certitudine îl eliberează de disperare și îl motivează să trăiască o viață nouă, nu pentru a câștiga iubirea lui Dumnezeu, ci pentru că a primit-o deja în Fiul său.

Astfel, pentru teologia lutherană, justificarea nu este doar începutul vieții creștine, ci temelia întregii mântuiri. Din ea izvorăște întreaga lucrare a Duhului Sfânt, iar spre ea se întoarce mereu credinciosul ori de câte ori conștiința sa este tulburată. În justificarea numai prin credință, Biserica Lutherană găsește nu doar doctrina centrală a Evangheliei, ci și singura temelie sigură a păcii cu Dumnezeu și a nădejdii vieții veșnice.