In codice sunt, non in canone 

Una dintre cele mai puțin înțelese caracteristici ale lutheranismului timpuriu este modul în care acesta a abordat problema cărților antilegomena ale Noului Testament. În timp ce astăzi este adesea presupus că Reforma Lutherană ar fi acceptat fără nicio rezervă toate cele douăzeci și șapte de cărți ale Noului Testament ca având același statut canonic, izvoarele istorice arată o imagine mai nuanțată. Reformatorii și marii teologi ai Bisericii Lutherane au păstrat, în linii mari, vechea distincție a Bisericii Primare dintre ὁμολογούμενα (sau: homologoumena), cărțile recunoscute universal, și ἀντιλεγόμενα (sau: antilegomena), cărțile asupra cărora au existat îndoieli în primele secole.

Această poziție a Reformei Lutherane este adesea rezumată prin expresia latină: „In codice sunt, non in canone”. Adică: „Sunt în codex, dar nu în canon”. Formula nu este un slogan oficial al lui Martin Luther, ci o expresie folosită în literatura lutherană ulterioară pentru a descrie poziția unor reprezentanți ai Reformei Lutherane din secolele al XVI-lea și al XVII-lea. Ea exprimă într-o manieră concisă convingerea că anumite cărți se află în Bibliei, sunt citite în Biserică și sunt folositoare pentru zidirea credincioșilor, fără ca inspirația lor divină să poată fi demonstrată cu aceeași certitudine ca în cazul cărților universal recunoscute.

Fundamentul acestei poziții nu era autoritatea Bisericii de a stabili canonul, ci autoritatea apostolică. Reforma Lutherană pornea de la convingerea că autoritatea Scripturii nu derivă dintr-o hotărâre ecleziastică, ci din faptul că Scriptura este inspirată de către însuși Dumnezeu. Însă această inspirație era înțeleasă în strânsă legătură cu făgăduințele pe care Domnul Isus Cristos le-a făcut Apostolilor.

În Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, Domnul Isus Cristos promite Sfinților Apostolilor faptul că Tatăl va trimite Duhul Sfânt pentru a le aduce aminte tot ceea ce el le-a spus și pentru a-i călăuzi în tot adevărul (vezi: Ioan 14:26; 15:26–27; 16:13). În același timp, Sfântul Apostol Paul afirmă că Biserica este zidită „pe temelia apostolilor și a profeților” (Efeseni 2:20). Pentru teologii lutherani, aceste texte conduceau la o concluzie firească: inspirația normativă a Noului Testament este legată direct și strict de mărturia apostolică. Prin urmare, cărțile inspirate ale Noului Testament trebuie să provină fie direct de la Sfinții Apostoli, fie de la colaboratori ai acestora care au scris sub supravegherea și autoritatea lor, așa cum tradiția Bisericii a afirmat despre Evanghelia Sfântului Ucenic Marcu, redactată în legătură cu Sfântul Apostol Petru, și despre Evanghelia Sfântului Ucenic Luca, redactată în legătură cu Sfântul Apostol Paul.

Tocmai aici vede Reforma Lutherană dificultatea în privința cărților antilegomena.

Problema nu era conținutul lor doctrinar, ci incertitudinea istorică privind autorul lor. Dacă Epistola către Evrei nu a fost scrisă de Sfântul Apostol Paul, atunci cine este autorul ei? Dacă Epistola lui Iacov nu aparține unuia dintre cei doisprezece Apostoli, ci lui Iacov, fratele Domnului, ce raport are ea cu făgăduința inspirației făcută Sfinților Apostoli de către Domnul Isus Cristos? Dacă autorul Epistolei lui Iuda nu este unul dintre cei doisprezece Apostoli, ci fratele Domnului, cum poate fi susținută inspirația acestei epistole? Dacă autorul Apocalipsei nu este Sfântul Apostol Ioan, ci un alt Ioan din Asia Mică, cum poate fi justificată autoritatea ei apostolică?

În concepția Reformei Lutherane din Secolele XVI-XVII, aceste întrebări nu erau simple exerciții academice. Dacă autoritatea unei cărți depinde de caracterul ei apostolic, iar caracterul apostolic nu poate fi demonstrat cu certitudine, atunci nici inspirația ei nu mai poate fi afirmată cu aceeași certitudine ca în cazul Evangheliilor sau al Epistolelor Sfinților Apostoli Paul, Petru și Ioan.

Din acest motiv, Martin Luther și apoi numeroși reprezentanți ai Ortodoxiei Lutherane nu au abandonat distincția Biserici Timpurii dintre homologoumena și antilegomena. Ei au considerat că această clasificare istorică reflectă tocmai gradul diferit de certitudine cu privire la originea apostolică a acestor scrieri.

Această perspectivă este păstrată într-o formă foarte clară de Martin Chemnitz. El continuă să vorbească despre două categorii de cărți ale Noului Testament. Homologoumena sunt acele scrieri primite fără nicio îndoială de întreaga Biserică și a căror origine apostolică este certă. Antilegomena sunt acele cărți care au fost primite și citite în Biserică, dar a căror origine apostolică nu poate fi demonstrată cu aceeași certitudine istorică. Distincția nu privește valoarea morală sau frumusețea acestor scrieri, ci gradul de certitudine privind autoritatea lor apostolică.

Este esențial să observăm că Reforma Lutherană nu afirma că aceste cărți sunt neapărat neinspirate. Afirmația era mult mai prudentă. Biserica Lutherană susținea că inspirația lor nu poate fi demonstrată cu aceeași certitudine ca inspirația cărților asupra cărora Biserica nu a avut niciodată îndoieli. Cu alte cuvinte, problema era una de certitudine istorică, nu o condamnare a acestor scrieri.

În acest sens trebuie înțeleasă expresia „In codice sunt, non in canone”. Ea nu înseamnă că aceste cărți trebuie eliminate din Biblie și nici că ele nu trebuie citite în Biserică. Dimpotrivă, ele sunt prezente în Biblia tradusă de către Martin Luther, sunt citite în cadrul Liturghiei și sunt folositoare pentru instruirea și edificarea credincioșilor. Totuși, atunci când se formulează un articol de credință, ele nu constituie singure fundamentul unei doctrine, tocmai pentru că autoritatea lor apostolică nu poate fi demonstrată cu aceeași certitudine precum cea a cărților homologoumena.

Aceasta explică și decizia lui Martin Luther de a muta Epistola către Evrei, Epistola lui Iacov, Epistola lui Iuda și Apocalipsa la sfârșitul ediției sale a Noului Testament. El nu le-a eliminat din Biblie și nici nu le-a interzis citirea. A dorit însă să păstreze vizibilă aceeași distincție pe care o găsise deja în tradiția Bisericii Timpuri, mai ales la Origen, care diferenția între cărțile recunoscute de toți și cele disputate în vechime.

O schimbare importantă apare însă în cadrul Ortodoxiei Lutherane târzii odată cu teologul lutheran Johannes Gerhard. Deși Gerhard continuă să distingă între cărțile homologoumena și cele antilegomena, el introduce o formulare nouă, numindu-le pe acestea din urmă: libri canonici secundi ordinis („cărți canonice de ordin secund” sau „cărți canonice de valoare secundară”). 

Este remarcabil faptul că Johannes Gerhard nu oferă o explicație teologică care să justifice această schimbare terminologică față de poziția lui Martin Luther, a Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea dar și a mai multor teologi importanți ai Ortodoxiei Lutherane. Cel mai probabil, această poziționare a lui Gerhard trebuie înțeleasă și în contextul eclesiastic al începutului Secolului al XVII-lea, când Biserica Lutherană risca să rămână singura tradiție occidentală care continua să păstreze vechea distincție dintre homologoumena și antilegomena. Între timp, atât Biserica Romano-Catolică, prin hotărârile Conciliul de la Trento, cât și Bisericile Reformate respectiv Bisericile născute din Mișcarea Anabaptistă, care au adoptat tacit hotărârea Conciliul de la Trento, ajunseseră să recunoască toate cele douăzeci și șapte de cărți ale Noului Testament ca având același statut canonic. Ceea ce este cert însă, este că începând de la  Johannes Gerhard, tot mai mulți teologi lutherani au abandonat treptat distincția clasică moștenită din Biserica Primară și păstrată de Reforma Lutherană a secolului al XVI-lea, apropiindu-se astfel, tot mai mult, de poziția care devenise dominantă în creștinismul apusean. Astfel, putem să spunem faptul că pe finalul Secolului al XVII-lea și începutul Secolului al XVIII-lea, majoritatea Bisericilor Lutherane, la acest capitol important al teologiei, ajunseseră, suprinzător și regretabil, să adopte și să urmeze hotărârea Conciliului de la Trent pe care teologii Formulei Concordiei au condamnat-o cu vehemență teologică.

Totuși, această evoluție nu a reprezentat ultimul cuvânt al teologiei lutherane. Odată cu mișcarea de re-confesionalizare lutherană din Secolul al XIX-lea, interesul pentru izvoarele Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea a condus la redescoperirea vechii distincții dintre homologoumena și antilegomena. Mari teologi lutherani confesionali precum C. F. W. Walther și Francis Pieper au reafirmat această clasificare istorică, considerând-o compatibilă atât cu principiile Reformei Lutherane, cât și cu mărturia Bisericii Apostolice și Postapostolice Timpurii. 

Cu toate acestea, chiar și în prezent, multe Biserici Lutherane Confesionale manifestă o anumită reținere în abordarea acestui subiect. Deși numeroși pastori și teologi împărtășesc în esență poziția Reformei Lutherane, discuția despre distincția dintre homologoumena și antilegomena este adesea evitată din motive pastorale și misionare. Totuși, această distincție rămâne un element important al identității Bisericii Lutherane Confesionale. Ea exprimă continuitatea Bisericii Lutherane atât cu Reforma secolului al XVI-lea, cât și cu tradiția Bisericii Apostolice și Postapostolice și arată că lutheranismul confesional a păstrat o libertate teologică pe care celelalte tradiții protestante au abandonat-o odată cu acceptarea, fie explicită, fie implicită, a deciziei Conciliului de la Trent potrivit căreia toate cele douăzeci și șapte de cărți ale Noului Testament posedă același grad de certitudine canonică. Tocmai de aceea, distincția dintre homologoumena și antilegomena nu reprezintă un simplu detaliu istoric, ci o expresie a convingerii că Biserica este chemată să afirme cu certitudine numai ceea ce poate fi întemeiat cu certitudine pe mărturia apostolică.

Un ultim detaliu istoric pe care doresc să îl abordez în acest articol, detaliu adesea trecut cu vederea, este faptul că până în prezent nu există în tradiția lutherană un document oficial echivalent decretului De Canonicis Scripturis al Conciliului de la Trent, prin care Biserica Lutherană să fi definit în mod infailibil și ireformabil care sunt cărțile canonice ale Noului Testament sau să fi declarat că problema canonului este definitiv închisă și nu mai poate constitui obiect al cercetărilor și dezbaterilor teologice în Biserica Lutherană. Cartea Concordiei, documentul normativ al mărturisirii de credință lutherane, nu conține o asemenea definiție și nici nu stabilește o listă oficială a cărților Noului Testament. 

Din acest motiv, distincția dintre homologoumena și antilegomena nu a fost niciodată condamnată printr-o hotărâre a Bisericiilor Lutherane care să devină obligatorie lutheranismului și nici nu a fost înlocuită printr-o definiție dogmatică asemănătoare celei adoptate la Conciliul de la Trent și la care au aderat toate Bisericile care se auto-definesc ca parte a familiei protestante. Din punct de vedere istoric, această tăcere teologică explică de ce discuția despre statutul cărților antilegomena a putut continua în cadrul teologiei lutherane confesionale și poate să continue și în prezent, fără ca vreun document bisericesc universal să o declare închisă în mod definitiv.

Privită în ansamblu, această poziție teologică reprezintă una dintre cele mai rafinate și mai puțin cunoscute contribuții ale Reformei Lutherane la discuția despre canonul Noului Testament. Reforma Lutherană nu a încercat să creeze un canon nou și nici să respingă cărțile antilegomena. Ea a urmărit să întemeieze certitudinea canonului exclusiv pe autoritatea apostolică și pe promisiunea lui Cristos că Duhul Sfânt îi va călăuzi pe Sfinții Apostoli în tot adevărul. Tocmai din acest motiv, acolo unde originea apostolică nu putea fi demonstrată cu aceeași certitudine istorică, teologii lutherani au preferat să păstreze distincția moștenită din Biserica Primară, considerând că este mai înțelept să manifeste prudență decât să afirme cu certitudine ceea ce istoria nu poate demonstra.