Gânduri despre Spovedanie SAU Confesarea și Absoluțiunea păcatelor

În teologia lutherană, confesarea și absoluțiunea păcatelor ocupă un loc deosebit de important în viața Bisericii. Ele nu sunt simple practici devoționale opționale, nici simple exerciții psihologice de descărcare a conștiinței, ci confesarea și absoluțiunea sunt înțelese ca mijloc al harului, instituit de însuși Domnul nostru Isus Cristos imediat după învierea sa din morți. Fundamentul scripturistic al acestei învățături se află în mod limpede în Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, capitolul douăzeci, unde Cristos cel înviat se arată ucenicilor și le spune: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.” Și, după ce a zis acestea, a suflat peste ei și le-a zis: „Luați Duh Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20:21–23).

Aceste cuvinte nu sunt metaforice și nici simbolice, ci reprezintă instituirea clară a autorității apostolice de a lega și a dezlega păcatele în Numele lui Isus Cristos. Biserica Lutherană Confesională a înțeles întotdeauna acest text ca fiind instituirea a ceea ce tradiția numește „Oficiul Cheilor” (Das Amt der Schlüssel), adică autoritatea dată de către Domnul Isus Cristos Bisericii Sale de a ierta păcatele celor ce se pocăiesc și le mărturisesc și de a reține păcatele celor care nu se pocăiesc.

UN MIJLOC AL HARULUI INSTITUIT DE CĂTRE CRISTOS

În acest sens, confesarea și absoluțiunea nu sunt invenții omenești și nici dezvoltări târzii ale tradiției ecleziastice, ci sunt întemeiate direct în porunca și promisiunea Domnului Isus Cristos. Cristos nu doar că a murit pentru păcatele lumii și a înviat pentru justificarea noastră (Romani 4:25), ci a rânduit și mijloace concrete prin care această iertare câștigată obiectiv la cruce să fie oferită subiectiv și aplicată personal credincioșilor.

Teologia lutherană vorbește despre Mijloacele Harului (Media Gratiae) ca fiind instrumentele divine prin care Dumnezeu oferă, transmite și aplică harul mântuitor. Mijloacele Harului sunt: predicarea CuvântuluiEvangheliei, Sacramentul Botezului, Sacramentul Euharistiei și, în mod inseparabil legat de CuvântuluiEvangheliei, Absoluțiunea. Absoluțiunea nu este ceva separat de Evanghelie, ci reprezintă Evanghelia rostită personal, aplicată individual, în mod concret unui păcătos care vine cu inima zdrobită și caută iertarea lui Dumnezeu.

Atunci când pastorul rostește absoluțiunea – „Îți iert păcatele în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”, el nu exprimă o simplă dorință, nici o speranță și nici un sfat spiritual. Pastorul exercită autoritatea încredințată Bisericii de către Cristos însuși. Absoluțiunea nu este o declarație umană despre ceea ce ar putea face Dumnezeu, ci este proclamarea eficientă a iertării lui Dumnezeu aici și acum. Martin Luther însuși sublinia cu tărie că atunci când auzim absoluțiunea, trebuie să o primim ca și cum Dumnezeu însuși ar vorbi-o din cer.

POCĂINȚA ȘI MĂRTURISIREA PĂCATELOR

În înțelegerea lutherană, pocăința (poenitentia) are două părți: zdrobirea inimii (contritio), adică recunoașterea păcatului și întristarea pentru el, și credința (fides), care se prinde de promisiunea iertării păcatelor în Cristos. Confesarea sau mărturisirea păcatelor face parte din această realitate a pocăinței. Păcătosul nu vine la pastor pentru a îndeplini un ritual, ci pentru a-și mărturisi păcatele înaintea lui Dumnezeu și pentru a primi, prin slujitorul Bisericii, asigurarea clară și obiectivă a iertării.

Este esențial să subliniem că în teologia lutherană, accentul nu cade pe enumerarea exhaustivă a tuturor păcatelor, ca și cum validitatea iertării ar depinde de performanța umană, ci pe credința în promisiunea lui Cristos. Totuși, mărturisirea concretă a păcatelor, în special a celor care apasă conștiința, este încurajată, pentru că ea aduce lumină, claritate și consolare. Păcatul ascuns macină sufletul în timp ce păcatul adus la lumină, în pocăință, este acoperit de sângele lui Cristos.

MIJLOACELE HARULUI ȘI GRIJA PASTORALĂ

Un aspect esențial care trebuie afirmat cu claritate este acela că Mijloacele Harului nu sunt realități abstracte, desprinse de viața concretă a Bisericii, ci sunt instrumente divine lăsate de Cristos Bisericii Sale pentru exercitarea grijii pastorale față de poporul răscumpărat în sângele său.

Biserica nu este o instituție impersonală, ci este Trupul lui Cristos. În acest trup, Cristos a rânduit slujitori ai Cuvântului care să păstorească turma încredințată lor. Grija pastorală nu este o activitate secundară, ci reprezintă inima slujirii pastorale. Pastorul nu este un simplu funcționar religios care administrează ceremonii, ci un creștinchemat să vegheze asupra sufletelor (vezi: Evrei 13:17), să mângâie pe cei întristați, să mustre pe cei care rătăcesc, să ridice pe cei căzuți și să aplice personal Evanghelia celor apăsați de păcat.

În acest context, confesarea și absoluțiunea devin un spațiu privilegiat al grijii pastorale. Ele nu sunt un „ceremonial” peste care trebuie să trecem rapid, bifând o obligație religioasă. Ele sunt întâlnirea concretă dintre păcătos și Cristos, prin slujitorul Bisericii. În acest cadru, pastorul nu doar rostește iertarea, ci și ascultă, sfătuiește, îndrumă, discernând situația spirituală a penitentului.

DIMENSIUNEA PAROHIALĂ A ABSOLUȚIUNII

Din acest motiv, este de o importanță majoră ca cel care vine să-și mărturisească păcatele și să primească absoluțiunea să fie încurajat să facă acest lucru cu pastorul Bisericii în care este membru. Grija pastorală se exercită în mod concret la nivelul parohiei locale, acolo unde credinciosul trăiește, se roagă, participă la Sfânta Liturghie și este cunoscut ca parte a comunității creștine.

Pastorul parohiei locale are responsabilitatea directă pentru sufletele încredințate lui. El cunoaște contextul vieții membrilor, luptele lor, ispitele specifice, dar și darurile și chemările lor. În cadrul confesării, această cunoaștere nu este folosită pentru control sau constrângere, ci pentru o aplicare mai fidelă și mai potrivită a Cuvântului Evangheliei.

A primi absoluțiunea de la propriul pastor înseamnă a primi nu doar o formulă de exonerare, ci a primi iertarea în contextul unei relații pastorale continue. Pastorul poate urmări evoluția spirituală a penitentului, poate oferi sprijin în luptele recurente cu anumite păcate și poate veghea ca disciplina bisericească să fie exercitată cu dreptate și cu iubire.

Aceasta nu înseamnă că iertarea ar fi „mai validă” într-un loc decât în altul, ci că ordinea și buna rânduială a Bisericii cer ca slujirea Oficiului Cheilor să fie exercitată în cadrul comunității locale, unde există responsabilitate, autoritate și grijă pastorală autentică.

ABSOLUȚIUNEA 

dar al harului și sprijin în lupta cu păcatul

În mod esențial, absoluțiunea este un dar ale harului. Ea nu doar declară iertarea, ci o oferă efectiv. Dumnezeu, prin Cuvântul rostit de către pastor, dezleagă conștiința, ridică povara vinovăției și dă pace inimii tulburate. Într-o lume în care vina este fie negată, fie relativizată, fie exploatată, Biserica proclamă cu claritate: există iertare reală, obiectivă și deplină, în Cristos.

În același timp, absoluțiunea nu este o „licență” pentru a continua în păcat, nici un mecanism formal prin care să ne liniștim superficial. Ea este parte a unui proces de vindecare spirituală. În cadrul grijii pastorale, păcătosul este ajutat să înțeleagă gravitatea păcatului, să lupte împotriva lui și să crească în sfințenie. Pastorul, ca păstor al turmei Bisericii, poate oferi îndrumare practică, rugăciune și încurajare.

Astfel, confesarea și absoluțiunea devin un loc al întâlnirii dintre adevăr și har. Adevărul despre păcatul nostru și harul lui Dumnezeu care ne iartă și ne restaurează. În această întâlnire, Cristos însuși este cel care lucrează, pentru că el a instituit acest mijloc al harului și el este prezent în Cuvântul său.

CONCLUZIE

Poziția lutherană cu privire la confesarea și absoluțiunea păcatelor este una profund cristologică, eclezială și pastorală. Ea afirmă cu tărie că acest act este un mijloc al harului instituit de Domnul Isus Cristos imediat după învierea sa, prin care Sfinții Apostoli și, ca urmași ai acestora, slujitorii Bisericii primesc autoritatea de a ierta păcatele în Numele lui.

În același timp, această practică este inseparabil legată de viața concretă a Bisericii locale și de grija pastorală exercitată de către pastorul parohiei. Confesarea și absoluțiunea nu sunt un simplu ritual de bifat, ci un dar viu al lui Dumnezeu pentru mângâierea, întărirea și călăuzirea credincioșilor în lupta lor cu păcatul.

Într-o epocă a individualismului și a superficialității spirituale, redescoperirea absoluțiunii ca mijloc al harului și ca expresie a grijii pastorale autentice este o necesitate urgentă pentru Biserica lui Cristos. Acolo unde păcătosul își mărturisește păcatele în pocăință și primește, prin slujitorul chemat al Bisericii, iertarea în numele Sfintei Treimi, acolo lucrează cu putere Cristos cel înviat, care continuă să-și păstorească și să-și sfințească poporul răscumpărat prin sângele Său.