Gânduri despre Harul mântuitor al lui Dumenzeu

Harul este iubire. Dar acest termen special se referă la o dragoste care este conferită unei persoane care nu merită acest lucru, ba mai mult, pe baza dreptății, ar merita exact opusul. Harul repezintă iubirea arătată celor nevrednici de ea. Mai exact, harul lui Dumnezeu reprezintă dragostea sa divină arătată celor păcătoși și revoltați împotriva sa. Fiecare creștin trebuie să creadă în acestă învățătură cu privire la harul divin deoarece invatatura dspre har reprezintă fundamentul teologiei creștinine, nu numai fundamentul Reformei Lutherane.

Doctrina biblica a harului este dependentă de o înțelegere corectă a doctrinei despre păcat deoarece harul presupune starea păcătoasă a tuturor oamenilor în natura lor, aspecte despre care am discutat într-un articol anterior. În respectivul articol afirmam faptul că omul este născut în păcat și, în consecință, prin sine însusi, el nu este capabil de ași depăși această condiție, aflându-se în robia păcatului și răspunzând acestei robii prin comiterea de păcat.

Legea lui Dumnezeu este instrumentul care atestă cu adevarat starea în care se află omul natural. Sfântul Apostol Paul ne spune în mod clar faptul că: „toţi cei ce se bizuie pe faptele Legii sunt sub blestem” (Gal.3,10). Întelegem, astfel, faptul că unica speranță pentru mantuirea omului se afla la Dumnezeu iar harul devine absolut necesar pentru ca omul să poată să fie mântuit. Pacatele omului merită, pe bună dreptate, mânia veșnică a lui Dumnezeu de aceea, omul nu poate prin sine însuși să lucreze mântuirea în dreptul său. Mai mult decât atât, omul natural nici măcar nu îl caută pe Dumnezeu ca Mântuitor ci se complace în propria viziune despre viață și salvare, aceasta din urmă fiind influențată de robia păcatului în care omul natural se află. Astfel, creștinul trebuie să creadă mesajul Sfintelor Scripturi, anume acela ca omul nu poate să facă absolut nimic în dreptul mântuirii sale ci totul depinde exclusiv de harul lui Dumnezeu, după cum ne spune și Sfântul Apostol Paul: „prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Ef.2,8-9).

Spunem, în consecință, că harul este absolut necesar pentru mântuire. Dar, atenție, această afirmație nu spune faptul că Dumnezeu este obligat să ofere acest har omenirii decăzute. Harul este necesar pentru mântuire însă Dumnezeu nu are nici un fel de obligatie în al acorda. Harul este o manifestare liberă a iubirii lui Dumnezeu ci nu o constrângere a lui Dumnezeu. Harul ne este oferit de către Dumnezeu în mod liber, din proprie plăcere. Sfânta Scriptură definește harul ca fiind iubirea iertatoare a lui Dumnezeu de dragul lui Cristos pe care acesta o are pentru omenirea păcătoasă, și care îl salvează pe om de sub robia lui Satan, ăl curăță de păcate, îl transforma în copil al său în și prin Cristos, și îi oferă viața veșnică. Acest har este prezentat în Evanghelie și este transmis omului prin mijloacele harului, prin predicarea Evangheliei, prin proclamarea Absoluțiunii si prin administrarea Sfintele Sacramente.

Harul lui Dumnezeu, după cum am afirmat deja, este complet gratuit. Omul nu a facut și nici nu poate să facă absolut nimic pentru a merita acestă iubire. Afirmăm însă faptul că Dumnezeu nu ofera harul său într-un mod arbitrat ci el a stabilit o modalitate pentru ca acest har să ajungă la omul păcătos Este vorba despre sacriviciul reconciliator pe care Fiul lui Dumnezeu l-a făcut în calitate de înlocuitor al omului, suferind astfel pedeapsa meritată de către omul păcătos. În Cristos, Dumnezeu și-a implinit dreptatea astfel încat omul să beneficieze de har fără ca reconcilierea să încalce imuabilitatea lui Dumnezeu în ceea ce privește dreptatea și mânia sa îndreptată împotriva păcatului. Cristos a fost acela care a primit și suferit toată mânia lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatului deoarece El a purtat pacatele noastre înaintea judecății lui Dumnezeu, după cum Sfântul Apostol Paul ne spune că oamenii: „sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel, încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Rom.3:24-26).

În consecință, harul are la bază sacrificiul făcut de către Mântuitorul nostru care, în același timp, este consecința acestui har. Afirmăm faptul că dragostea iertatoare a lui este motorul sacrificiului lui Cristos, care reprezintă baza mântuirii noastre. În aceasta constă marea taină a mântuirii noastre. Harul acesta este gratuit doar în ceea ce ne priveste pe noi deoarece pe noi nu ne costă absolut nimic, în schimb, din perspectiva lui Dumnezeu vorbim despre un har cu un cost enorm, Fiul Său crucificat. Este cu atât mai scump cu cât Domnul Isus Cristos a acceptat înca din vesnicii să fie: „Mielului care a fost junghiat” (Apoc.8:13).

Teologia Reformei Lutherane învață faptul că harul divin nu este ceva turnat în noi, ceva care să existe inerant în noi prin infuzare, așa cum învața Biserica Evului Mediu. Harul, în învățătura lutherană reprezintă o dispoziție plină de iubire a lui Dumnezeu față de om. Harul este în contradictie cu faptele omului și cu tot ceea ce reprezintă omul. Dumnezeu își exercită dragostea față de om iar omul primește această dragoste prin credință, precum spune Sfantul Apostol Paul „moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor” (Rom.4,16).

Harul lui Dumnezeu se opune faptelor omului. Iată ce afirmă Sfantul Apostol Paul cu privire la acest aspect: „voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Cristos; aţi căzut din har” (Gal.5:4). Acest lucru nu înseamnă nicidecum faptul că doctrina harului ne îndeamnă să nu facem fapte bune sau că faptele bune sunt văzute ca fiind neimportante în viața creștinului. Dimpotrivă, doctrina harului ne învață faptul că oamenii mântuiți, oamenii credincioși lui Dumnezeu fac fapte bune ca o dovadă a mântuirii lor și a credincioșiei lor, ca o dovadă a prezenței harului în viața lor. De altfel, Reforma Lutherană învață faptul că numai credința poată să producă fapte plăcute lui Dumnezeu iar acolo unde nu este credință, nu există nici fapte bune cu adevărat. Teologia lutherană susține și încurajează faptele bune însă le consideră pe acestea ca fiind rezultatul harului, al mantuirii, ci nu condiția acordării harului sau condiția mantuirii.

Sfânta Scriptură ne învață în mod clar și repetat faptul că mântuirea este exclusiv prin har, în Cristos, prin credință. Harul lui Dumnezeu nu exclude nici o fiinta umană. Este important să reținem acest adevăr pentru că în cazul în care ar există fiinte excluse de la harul lui Dumnezeu, ar însemna ca Dumnezeu să își contrazică propriile afirmații precum cea inspirată Sfântului Apostol Paul care îi scrie Sfântului Tit: „harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat” (Tit 2:11) sau Sfântului Timotei căruia îi spune faptul că Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.” (2Tim.2:4). De asemenea, în consens cu Sfântul Apostol Paul este si Sfantul Apostol și Evanghelist Ioan care ne spune că: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In.3:16) iar mai apoi, acelasi Apostol ne spune ca Isus Cristos „este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (1In.2:2). De asemenea, există afirmații în Sfântaa Scriptură care vorbesc despre faptul că harul lui Dumnezeu se extinde și este valabil pentru fiecare om în parte. Sfântul Apostol Petru ne spune faptul că Dumnezeu: „doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (1Pt.3:9). Sfantul Prooroc Ezechiel face urmatoarea afirmație inspirată în dreptul lui Dumnezeu: „pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui, şi să trăiască” (Ez.33:11). Mai mult, Sfanta Scriptură conține texte care vorbesc despre faptul că harul lui Dumnezeu se rasfrange inclusiv asupra acelora care pier datorita faptului că îl resping. Sfântul Apostol Petru spune faptul că cei care pier: „se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năprasnică” (1Pt.2:1). La intrare in Ierusalim, Domnul Isus Cristos a deplâns starea cetății folosind următoarele cuvinte: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” (Mt.23:37). În consecinta, teologia lutherană afirmă faptul că deși mântuirea este prin har, acestă primire a harului de către unii fiind parte a lucrării tainice a dragostei lui Dumnezeu, toti aceia care pier o fac nu pentru că nu au avut parte de harul lui Dumnezeu ci pentru că au respins acest har.

Teologia lutherană afirmă faptul că harul lui Dumnezeu este eficace în sensul în care prin intermediul acestuia Dumnezeu transformă oamenii răzvrătiți în oameni credincioși și supuși voinței Sale. Isus Cristos a poruncit Bisericii sale să ducă acest mesaj al Evangheliei la fiecare ființă umană deoarece este dorința Lui ca „să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Lc.24:47). Prin Duhul Sfant, Dumnezeu creează credință prin propovăduirea Evangheliei și, Duhul Sfânt este acela care păstrează focul aprins după cum Sfântul Apostol Paul ne spune: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos” (Fil.1:6). Toți cei care ascultă Evanghelia dar nu vin la credință, fac acest lucru pe propria lor responsabilitate, fiind dintre aceia cărora Sfântul Diacon și Martir Stefan le spunea „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt” (Fp.7:51)