Din nou despre DISTINCȚIA DINTRE Lege și Evanghelie

Evanghelia Apostolului Ioan conține încă din prologul său una dintre cele mai importante afirmații pentru înțelegerea relației dintre Lege și Evanghelie: „pentru că Legea a fost data prin Moise, iar harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos” (Ioan 1:17).  Aceste cuvinte au fost adesea interpretate greșit, ca și cum ar exista o opoziție ireconciliabilă între ceea ce a predicat Moise și ceea ce a predicat Cristos. Unii au înțeles că Moise ar fi proclamat doar Legea, fără har și fără adevăr, iar Cristos ar fi venit exclusiv cu Evanghelia, fără a mai predica Legea. Totuși, o asemenea interpretare nu poate fi dedusă legitim din textul biblic și contrazice mărturia generală a Scripturilor. 

Versetul din Ioan 1:17 nu introduce o contradicție între Vechiul și Noul Testament, ci evidențiază distincția fundamentală dintre Lege și Evanghelie, o distincție esențială pentru teologia Reformei Lutherane. Reformatorii secolului al XVI-lea au acordat o atenție deosebită acestei doctrine, considerând-o indispensabilă pentru interpretarea corectă a Sfintei Scripturi și pentru păstrarea curată a doctrinei justificării numai prin credință. 

Martin Luther afirma în anul 1525 că Dumnezeu a rostit înaintea omenirii două mari predici. Prima a fost dată pe Muntele Sinai, unde Dumnezeu a revelat Legea sa sfântă prin intermediul celor Zece Porunci. A doua a fost proclamată în ziua Cincizecimii, când Evanghelia lui Cristos a fost vestită prin gura Sfinților Apostoli tuturor popoarelor prezente la Ierusalim. 

Deși ambele provin de la același Dumnezeu, ele diferă radical în conținut și scop. Prima predică este Legea, iar cea de-a doua este Evanghelia. 

Legea exprimă voia sfântă și dreaptă a lui Dumnezeu cu privire la viața omului. Ea arată ce trebuie să facă omul pentru a trăi în conformitate cu voia Creatorului său. Evanghelia, dimpotrivă, nu vorbește despre ceea ce omul trebuie să facă pentru Dumnezeu, ci despre ceea ce Dumnezeu a făcut pentru om prin Domnul Isus Cristos. În formularea clasică a lui Martin Luther, Legea privește faptele omului, în timp ce Evanghelia privește harul lui Dumnezeu. 

Din acest motiv, Legea și Evanghelia nu trebuie confundate între ele. Totuși, ele nici nu pot fi separate în mod artificial. Biserica Lutherană vorbește despre o „distincție” între Lege și Evanghelie, nu despre o separare între ele. Dacă omul ascultă numai Legea, fără să audă Evanghelia, el cade inevitabil în disperare sau legalism, crezând că mântuirea poate fi obținută prin propriile fapte. Dacă, în schimb, ascultă numai Evanghelia fără Lege, ajunge la antinomian, negând necesitatea voii morale a lui Dumnezeu și trivializând păcatul, așa cum, din păcate, nu puțini fac în prezent.

Mai gravă decât separarea Legii și Evanghelie este confundarea lor. Atunci când Evanghelia este transformată într-o ”nouă lege”, ”altă Lege” sau ”Legea lui Cristos”, omul nu mai este îndreptat spre Cristos ca Mântuitor, ci spre sine însuși. În loc să se încreadă în lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu prin și în Cristos, omul începe să se încreadă în propria alegere, în propria decizie sau în propria putere spirituală. În acest sens, teologia Reformei Lutherane respinge orice concepție sinergistă care atribuie voinței umane un rol decisiv în convertire și mântuire. 

Sfântul Apostol Paul afirmă limpede: „căci prin har sunteţi mântuiţi prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu din fapte, pentru ca nimeni să nu se laude” (Efeseni 2:8-9). Credința însăși este darul lui Dumnezeu, lucrată exclusiv de către Duhul Sfânt prin predicarea Cuvântului și prin administrarea Sfintelor Sacramente. 

Această distincție devine evidentă și în interpretarea celebrului text din Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Acesta este un text de Evanghelie pură, deoarece proclamă lucrarea lui Dumnezeu pentru păcătos. Evanghelia nu spune: „fă ceva pentru a fi mântuit”, ci vestește ceea ce Dumnezeu a făcut deja în Cristos pentru mântuirea lumii. 

Legea și Evanghelia diferă și prin efectele lor. Autorul Epistolei către Evrei spune: „Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi eficient şi mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până la despărţitura sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gândurile inimii” (Evrei 4:12).  Prin Lege, Dumnezeu descoperă păcatul și condamnă omul vinovat înaintea dreptății sale. Prin Evanghelie, același Dumnezeu oferă iertare, mângâiere și viață veșnică în Cristos. 

Predicarea Legii este necesară deoarece omul căzut nu își cunoaște în mod natural adevărata stare spirituală. Deși Legea este scrisă în inima omului, efectele căderii în păcat au întunecat această cunoaștere naturală. Din acest motiv, Legea trebuie proclamată prin predicare pentru ca omul să fie adus la cunoașterea reală a păcatului. Fără această lucrare de predicare a Legii, predicarea Evangheliei devine lipsită de sens pentru omul firesc, deoarece el nu percepe gravitatea propriei sale condamnări. 

În același timp, Legea nu poate mântui. Ea promite viața numai celui care o împlinește în mod desăvârșit, iar Scriptura mărturisește că niciun om nu poate împlini în mod perfect voia lui Dumnezeu. De aceea, Legea produce în cele din urmă frică, vinovăție și condamnare. Sfânta Scriptură spune: „blestemat să fie cel care nu va stărui în toate cuvintele acestei legi ca să le împlinească!” (Deuteronom 27:26).  Evanghelia însă proclamă: „Cristos Isus a venit în lume ca să-i mântuiască pe cei păcătoşi” (1Timotei 1:15). 

Prin urmare, Evanghelia nu este o ”nouă Lege” și nici un set de condiții morale mai înalte. Ea este vestea bună a harului gratuit al lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Paul afirmă: „considerăm că omul este justificat prin credinţă, fără faptele Legii” (Romani 3:28).  Omul este justificat numai prin credință, iar această credință se sprijină exclusiv pe meritul lui Cristos. 

Biserica Lutherana respinge, de asemenea, ideea că Legea ar aparține exclusiv Vechiului Testament, iar Evanghelia doar Noului Testament. Evanghelia este prezentă încă din promisiunea lui Dumnezeu făcută după cădere, iar Legea este proclamată și de Cristos și de către Sfinții Apostoli în Noul Testament. Întreaga Scriptură conține atât Lege, cât și Evanghelie, iar interpretarea corectă a textului biblic presupune discernerea atentă a celor două. 

În final, scopul predicării Evangheliei este mângâierea păcătosului zdrobit de predicarea Legii. Sfântul Evanghelist Luca relatează că Domnul Isus a citit în sinagoga din Nazaret cuvintele profetului Isaia: „Duhul Domnului este asupra mea, pentru că m-a uns să aduc săracilor vestea cea bună” (Luca 4:18).  După lectură, Cristos a declarat: „astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi auzit-o” (Luca 4:21). Acesta este centrul Sfintei Evanghelii: Dumnezeu însuși a împlinit în Cristos tot ceea ce era necesar pentru mântuirea omului. Legea descoperă păcatul și condamnarea; Evanghelia vestește iertarea și viața veșnică. Distincția corectă dintre cele două nu este doar un exercițiu academic, ci o necesitate vitală pentru păstrarea credinței creștine autentice și pentru mângâierea conștiinței înaintea lui Dumnezeu.