Despre înțelepciunea predicării lui Cristos

Sfântul Apostol Paul nu a cunoscut decât o singură Evanghelie. Nu a avut o Evanghelie pentru iudei și o alta pentru greci, una pentru cei credincioși și alta pentru cei necredincioși. În centrul întregii sale predicări s-a aflat întotdeauna Isus Cristos, răstignit pentru păcatele oamenilor și înviat pentru justificarea lor. Cu toate acestea, Sfântul Apostol Paul nu a vorbit pretutindeni în același mod. El a făcut distincție între adevărul predicat Bisericii, responsabilitatea pastorală de a condamna eroarea apărută în interiorul Bisericii, lucrarea de predicare în sinagoga evreilor și lucrarea misionară prin care Evanghelia trebuia făcută cunoscută celor care nu știau încă nimic despre Dumnezeul Scripturilor.

Această distincție nu înseamnă relativizarea adevărului. Sfântul Apostol Paul nu și-a schimbat doctrina în funcție de auditoriu. El a schimbat însă punctul de plecare, limbajul și modul în care îi conducea pe ascultători spre Cristos. Aici vedem nu numai fermitatea unui slujitor credincios, ci și înțelepciunea unui misionar adevărat.

ADEVĂRUL EVANGHELIEI NU POATE FI NEGOCIAT

Atunci când se adresează Bisericii, Sfântul Apostol Paul vorbește cu o fermitate care poate părea uneori necruțătoare. Motivul este simplu: Biserica a primit deja Evanghelia, cunoaște Cuvântul lui Dumnezeu și trăiește din Mijloacele Harului. În interiorul Bisericii, înlocuirea Evangheliei cu o doctrină omenească nu poate fi tratată ca o simplă diferență de opinie.

În Scrisoarea către Galateni, Sfântul Apostol Paul nu caută o formulă diplomatică prin care Evanghelia justificării numai prin credință să poată coexista cu doctrina justificării prin faptele Legii. El scrie: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar predica o altă evanghelie în afară de aceea pe care v-am predicat-o, să fie anátema!” (Galateni 1:8)

Și repetă imediat aceeași condamnare. Nu avem de-a face cu o izbucnire necontrolată, cu urlete sau lacrimi vărsate la amvon, ci cu exercitarea responsabilității pastorale. O evanghelie falsă nu este o variantă mai puțin reușită a Evangheliei. Ea este o minciună care îl desparte pe păcătos de Cristos, deoarece îl învață să-și caute mântuirea în sine însuși, în meritele sale, în hotărârile sale sau în împlinirea Legii.

Pentru Sfântul Apostol Paul, adevărul și minciuna nu pot conviețui pașnic în Biserică. Adevărul trebuie mărturisit, iar eroarea trebuie numită și condamnată. Nu din plăcerea conflictului, ci pentru salvarea sufletelor. A lăsa minciuna să se răspândească în Biserică sub pretextul iubirii înseamnă a abandona turma în mâinile celor care o distrug.

La despărțirea de prezbiterii din Efes, Sfântul Apostol Paul îi avertizează: „Eu ştiu că după plecarea mea vor intra printre voi lupi hrăpăreţi, care nu vor cruţa turma. Chiar şi dintre voi se vor ridica oameni care vor spune lucruri perverse ca să-i atragă pe discipoli după ei” (Faptele Apostolilor 20:29–30).

Lupul nu poate fi tratat ca și cum ar fi doar o oaie cu o opinie diferită. Pastorul trebuie să protejeze turma. Aceasta este una dintre obligațiile esențiale ale Oficiului Pastoral. Predica de la amvon se adresează Bisericii și trebuie să îi ofere Bisericii întregul adevăr: Legea în severitatea ei și Evanghelia în toată dulceața ei. Ea trebuie să mustre păcatul, să demaște idolii și să condamne doctrina falsă, dar mai ales trebuie să îl ofere păcătoșilor pe Cristos, Cel care a împlinit Legea și a purtat condamnarea lor.

PREDICAREA SFÂNTULUI APOSTOL PAUL ÎN SINAGOGĂ

În sinagogile iudeilor, Sfântul Apostol Paul se afla într-un spațiu aflat la granița dintre disputa teologică și lucrarea misionară. Ascultătorii săi nu îl mărturiseau pe Isus drept Cristos, dar cunoșteau Scripturile, promisiunile, istoria lui Israel și speranța venirii lui Mesia. De aceea, Sfântul Apostol Paul pornea de la ceea ce ei cunoșteau deja.

La Antiohia Pisidiei, el reia istoria lui Israel: alegerea părinților, eliberarea din Egipt, perioada judecătorilor, domnia lui David și promisiunea mesianică. După aceea, vestește împlinirea promisiunii: „Din descendenţa acestuia, Dumnezeu a ridicat pentru Israél, după promisiunea sa, un mântuitor: pe Isus” (Faptele Apostolilor 13:23).

Sfântul Apostol Paul nu desființează Vechiul Testament, ci arată că toate promisiunile lui Dumnezeu își găsesc împlinirea în Cristos. El predică moartea și învierea Domnului, apoi ajunge la miezul Evangheliei: „Aşadar, fraţilor, să vă fie cunoscut că prin el vă este vestită iertarea de păcate şi de tot ce n-aţi putut fi îndreptăţiţi prin Legea lui Moise. Oricine crede în el poate fi justificat prin el” (Faptele Apostolilor 13:38–39). Aceasta este predicarea în forma ei cea mai limpede. Legea nu îl poate justifica pe păcătos. Iertarea și justificarea sunt oferite numai prin Cristos. Credința nu completează o lucrare începută de om, ci primește lucrarea desăvârșită de Cristos.

Dar, atunci când această Evanghelie este respinsă și combătută, Sfântul Apostol Paul vorbește cu îndrăzneală. El nu transformă dialogul într-o negociere nesfârșită. Nu permite ca împotrivirea față de Cristos să fie prezentată drept o interpretare la fel de legitimă. Totuși, nici aici scopul său nu este condamnarea de dragul condamnării, ci vestirea mântuirii. Avertismentul Legii urmărește să înlăture falsa siguranță, pentru ca Evanghelia să poată fi auzită.

PREDICAREA SFÂNTULUI APOSTOL PAUL ÎN MIJLOCUL PĂGÂNILOR

La Atena, situația este foarte diferită. Sfântul Apostol Paul nu se mai află în fața unor oameni formați de Lege și de Profeți. El se află în mijlocul unei culturi păgâne, pline de temple, altare, statui și sisteme filozofice. Atenienii nu împărtășeau istoria lui Israel și nu așteptau împlinirea promisiunilor făcute lui Abraham și lui David.

Sfântul Apostol Paul este tulburat văzând cetatea plină de idoli. Faptele Apostolilor nu ascund această realitate. Idolatria rămâne păcat și minciună. Cu toate acestea, când ajunge în Areopag, el nu începe prin a-i insulta pe atenieni și nici nu le prezintă o listă de acuzații. Primele sale cuvinte sunt: „Bărbaţi atenieni! Din tot ceea ce văd, constat că voi sunteţi foarte religioşi” (Faptele Apostolilor 17:22). Apoi pornește de la altarul dedicat „Dumnezeului necunoscut”: „Aşadar, cel pe care îl cinstiţi fără să-l cunoaşteţi, pe acesta vi-l vestesc” (Faptele Apostolilor 17:23).

Sfântul Apostol Paul nu aprobă idolatria. El nu spune că religiile atenienilor ar fi căi diferite spre același Dumnezeu. Altarul nu devine un Mijloc al Harului și nici religiozitatea păgână nu devine mântuitoare. Dimpotrivă, atenienii se închină fără să cunoască. Tocmai această necunoaștere îi oferă însă Sfântului Apostol Paul punctul de pornire pentru predicarea adevăratului Dumnezeu.

El le vorbește despre Dumnezeul care a creat lumea, care nu locuiește în temple făcute de mâini și care nu are nevoie să fie slujit ca și cum I-ar lipsi ceva. Folosește chiar elemente cunoscute culturii lor și citează poeți greci. Nu face aceasta pentru a pune filozofia păgână pe aceeași treaptă cu Sfânta Scriptură, ci pentru a construi o punte prin care ascultătorii să poată urmări argumentul.

Predica ajunge apoi la convertire, judecată și înviere. Dumnezeu „a stabilit o zi în care va judeca lumea cu dreptate prin omul pe care l-a hotărât”, confirmând aceasta prin învierea Lui din morți (Faptele Apostolilor 17:31). Așadar, mesajul nu este diluat. Sfântul Apostol Paul nu pleacă din Areopag după ce le-a spus atenienilor că toți sunt suficient de religioși. El îi conduce de la religiozitatea lor confuză la Dumnezeul Creator, de la necunoaștere la chemarea convertirii și de la moarte la Cristos Cel înviat. 

AMVONUL ȘI LOCUL MISIUNII

Aici trebuie să facem o distincție esențială. Predica rostită de la amvon are loc în Biserică și se adresează Bisericii. Pastorul predică unor oameni botezați, catehizați sau aflați în procesul catehizării, care vin să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Acolo, doctrina trebuie expusă complet, iar erorile care amenință turma trebuie identificate fără echivoc.

Lucrarea misionară se adresează însă unor oameni care nu fac parte din Biserică, care nu cunosc limbajul ei și care, poate, nu au citit niciodată Sfânta Scriptură. Nu ne putem duce la acești oameni cu o listă de acuzații, condamnări și sentințe, așteptându-ne ca ei să răspundă pozitiv. Omul căruia nu i-a fost făcut cunoscut Cristos nu trebuie tratat ca un eretic care a abandonat în mod conștient Confesiunea Augustana.

Aceasta nu înseamnă că misionarul ascunde Legea sau evită chemarea la convertire. Înseamnă că el trebuie să cunoască omul căruia îi vorbește. Trebuie să îi înțeleagă întrebările, fricile, limbajul și presupozițiile. Misiunea nu începe cu satisfacția de a-i demonstra celuilalt cât de mult greșește, ci cu dorința ca el să îl cunoască pe Cristos.

Sfântul Apostol Paul exprimă această disponibilitate spunând: „M-am făcut totul pentru toţi, ca să-i câştig măcar pe unii” (1 Corinteni 9:22). El nu a devenit idolatru între idolatri și nici nu a renunțat la Evanghelie pentru a fi acceptat. S-a apropiat însă de oameni acolo unde se aflau, pentru a-i conduce spre locul în care se află mântuirea: la Crucea lui Cristos.

Fermitatea confesională și blândețea misionară nu sunt opuse. Amândouă izvorăsc din iubirea față de adevăr și față de oameni. Tocmai pentru că Evanghelia este singura putere a lui Dumnezeu pentru mântuire, ea trebuie apărată în Biserică și făcută inteligibilă în afara Bisericii. Pastorul care nu condamnă eroarea își abandonează turma. Misionarul care nu știe decât să condamne îi îndepărtează inutil pe cei la care a fost trimis. Primul confundă iubirea cu indiferența; al doilea confundă fidelitatea cu agresivitatea.

De la amvon, în sinagogă și în Areopag, Sfântul Apostol Paul îl predică pe același Cristos. El nu ascunde păcatul, judecata sau nevoia convertirii. Dar nici nu face din condamnare centrul mesajului său. Centrul este întotdeauna Cristos: Cel promis lui Israel, răstignit pentru păcătoși, înviat din morți și oferit lumii ca singura dreptate înaintea lui Dumnezeu.

Adevărata înțelepciune misionară nu schimbă Evanghelia. Ea caută însă ușa prin care Evanghelia poate ajunge la aproapele nostru. Nu pentru a-l învinge într-o dispută, ci pentru a i-L face cunoscut pe Cristos, în care sunt iertarea păcatelor, justificarea și viața veșnică.