Despre Uniunea Mistică în teologia lutherană

Teologia Reformei Lutherane afirmă existența unei uniuni reale și mistice între Dumnezeu și credincios, întemeiată pe justificarea numai prin credință și manifestată prin locuirea Dumnezeului Trinitar în omul justificat. Astfel, teologia Reformei Lutherane afirmă faptul că justificarea numai prin credință introduce credinciosul într-o relație reală de comuniune cu Dumnezeu. Această comuniune, desemnată în teologia dogmatică drept ”unio mystica”, reprezintă unirea spirituală a Dumnezeului cu omul justificat.

Sfânta Scriptură indică faptul că mântuirea nu se reduce doar la iertarea păcatelor, ci constă și în restabilirea unei relații vii între Dumnezeu și omul justificat, relație în care Dumnezeu însuși se dăruiește pe sine credinciosului. Astfel, teologia lutherană învață faptul că uniunea mistică nu precedă justificarea și nu o condiționează, ci este rodul necesar al justificării. Această uniune începe cu justificarea și regenerarea și constituie fundamentul vieții de sfințire pe tot parcursul ei.

Această uniune nu trebuie concepută ca o acțiune abstractă a lui Dumnezeu în om, ci ca fiind locuirea reală a lui Dumnezeu în cel care crede, locuire care devine sursa și dinamica întregii vieți spirituale, pe tot parcursul ei.

MĂRTURISIRILE LUTHERANE ȘI DEZVOLTAREA DOGMATICĂ 

Confesiunea Augustana și Apologia Confesiunii Augustana nu abordează într-un mod explicit doctrina unirii mistice, iar Formula Concordiei o menționează doar incidental. Această absență din Confesiunile Lutherane nu indică însă o negare a doctrinei, ci reflectă scopul istoric al documentelor confesionale, centrate pe apărarea justificării numai prin credință și a întregii credințe lutherane în fața contestatarilor ei de la momentul respectiv. Formula Concordiei afirmă însă explicit realitatea locuirii lui Dumnezeu în cei justificați, făcând o distincție esențială între această locuire și neprihănirea lui Cristos imputată lor numai prin har și numai prin credință. Deși Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt locuiesc în cei justificați și împăcați cu Dumnezeu, această locuire nu este tot una cu neprihănirea credinței, care constă exclusiv în iertarea păcatelor și acceptarea sau declararea păcătosului ca fiind drept înaintea lui Dumnezeu doar de dragul lui Cristos.

Această afirmație a constituit punctul de plecare pentru dezvoltarea doctrinei despre uniunea mistică de către dogmaticienii lutherani ai secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, printre care amintim de: Calovius, Quenstedt, König și Hollazius. Scopul lor a fost unul dublu: delimitarea clară față de misticismul de timp panteist al filozofiilor timpului respectiv și corectarea erorilor teologice precum cele ale lui Schwenkfeld, Weigel sau Osiander. Astfel, Ortodoxia Lutherană definește uniunea mistică drept uniunea spirituală a Dumnezeului treimic cu omul justificat, prin care Dumnezeu locuiește în cel credicios ca într-un templu consacrat, cu o prezență reală, lucrătoare și mântuitoare.

FUNDAMENTELE SCRIPTURALE ALE UNIRII MISTICE

Sfânta Scriptură afirmă că viața credinciosului este caracterizată de o locuire a credinciosului în Cristos dar și de o locuire a lui Cristos în credincios. Sfântul Apostol Paul declară: „Acum, deci, nu este nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus” (Romani 8,1). Această realitate este exprimată personal și existențial în Epistola către galateni Galateni, acolo unde Paul spune: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine; iar viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe sine pentru mine” (Galateni 2,20).

Uniunea mistică are un caracter trinitar. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în prima sa epistolă, afirmă: „Părtășia noastră este cu Tatăl și cu Fiul său, Isus Cristos” (1 Ioan 1,3). De asemenea, însuși Domnul Isus Cristos promite locuirea Tatălui și a Fiului în credincios, după cum citim: „Dacă mă iubește cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locuință la el” (Ioan 14,23).

Duhul Sfânt este pecetea și garanția acestei uniuni mistice, după cum scrie Sfântul Apostol Paul: „El ne-a pecetluit și ne-a dat arvuna Duhului în inimile noastre” (2 Corinteni 1,22) și, de asemenea: „Duhul însuși dă mărturie spiritului nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 8,16). Sfântul Apostol Paul sintetizează această realitate prin expresia: „Cristos în voi, speranța gloriei” (Coloseni 1,27).

IMAGINILE BIBLICE ALE UNIUNII MISTICEE: TRUPUL ȘI VIȚA

Scriptura descrie uniunea mistică prin imagini organice. Sfântul Apostol Paul predică faptul că toți credincioșii sunt membri ai trupului lui Cristos: „Nu știți că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Cristos?” (1 Corinteni 6,15). De asemenea, el spune: „Suntem mădulare ale trupului său, carne din carnea lui și os din oasele lui” (Efeseni 5,30).

Imaginea viței și a mlădițelor exprimă dependența vitală a credinciosului de prezența lui Dumnezeu, în cuvintele Domnului Isus Cristos care spun: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în mine și eu în el, acela aduce mult rod, căci fără mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5).

Astfel, conform teologiei lutherane, viața spirituală a credinciosului izvorăște exclusiv din această unire. Uniunea mistică este sursa credinței active, a sfințirii și a perseverenței până la sfârșit. Aceasta deoarece, în și prin uniunea misticp, credinciosul trăiește din Dumnezeu, după cum afirmă Sfântul Apostol Paul, redat de către Sfântul Evanghelist Luca: „În el trăim, ne mișcăm și suntem” (Faptele Apostolilor 17,28).

MIJLOACELE HARULUI ȘI UNIUNEA MISTICĂ

În teologia lutherană confesională, uniunea mistică nu este concepută ca o experiență spirituală autonomă sau independentă de rânduiala obiectivă a lui Dumnezeu. Dimpotrivă, uniunea mistică este mijlocită, susținută și aprofundată exclusiv prin mijloacele harului rânduite de către Dumnezeu, prin care Dumnezeu se dăruiește efectiv omului. Această perspectivă constituie una dintre trăsăturile definitorii ale Ortodoxiei Lutherane și delimitează clar doctrina lutherană a uniunii mistice de misticismul subiectiv sau entuziast, specific creștinilor neoprotestanți, care caută unirea cu Dumnezeu în afara Cuvântului și a Sacramentelor.

Pentru teologia lutherană, Cuvântul lui Dumnezeu nu este doar informativ, ci și performativ deoarece el face ceea ce spune. Prin Cuvânt, Duhul Sfânt naște credința, iar prin credință Cristos însuși vine să locuiască în inima credinciosului. Astfel, uniunea mistică nu este posibilă fără Cuvânt după cum Sfântul Apostol Paul afirmă: „Credința vine din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Cristos” (Romani 10,17). Acest adevăr are implicații directe pentru uniunea mistică. Credința nu este o dispoziție psihologică, ci este legătura vie prin care Cristos se unește pe sine cu credinciosul. De aceea,Martin  Luther afirmă faptul că Domnul Isus Cristos este prezent în Cuvântul Său, iar acolo unde Cuvântul este primit cu credință, Cristos este primit în mod real. Astfel, Cuvântul nu este condiția ascultării, ci vehiculul prezenței divine. Prin proclamarea Evangheliei, Dumnezeu însuși vine și locuiește în cel care aude Evanghelia și o crede. Astfel, uniunea mistică nu este și nici nu poate să fie separată vreodată de Cuvânt, ci este inseparabil legată de el.

În teologia lutherană, Sacramentul Botezului nu este un simbol gol, ci este un act eficient al lui Dumnezeu, prin care omul este unit cu Cristos într-un mod real. Această unire este fundamentul obiectiv al unirii mistice, care este apoi trăită și asumată prin credință. Sfânta Scriptură afirmă: „Toți câți ați fost botezați în Cristos v-ați îmbrăcat cu Cristos” (Galateni 3,27). A fi „îmbrăcat cu Cristos” exprimă o realitate de comuniune și apartenență, care stă la baza uniunii mistice. Sfântul Apostol Paul dezvoltă această idee în Romani, atunci când spune: „Noi, care am fost botezați în Cristos Isus, am fost botezați în moartea lui” (Romani 6,3). Prin Botez, credinciosul este introdus în moartea și învierea lui Cristos, iar această unire constituie începutul vieții noi. Dogmaticienii lutherani subliniază faptul că Botezul este instrumentul inițial al unirii mistice, nu printr-o transformare substanțială a firii umane, ci prin includerea reală a persoanei botezate în comuniune cu Cristos.

Dintre toate mijloacele harului, Sacramentul Euharistiei ocupă un loc central în aprofundarea învățăturii despre uniunea mistică. Teologia lutherană afirmă prezența reală a trupului și sângelui lui Cristos „în, cu și sub” pâinea și vinul, nu doar pentru iertarea păcatelor, ci și pentru întărirea unirii cu Cristos. Domnul Isus Cristos însuși spune: „Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu rămâne în mine și eu în el” (Ioan 6,56). Această afirmație exprimă în mod direct limbajul unirii mistice: locuire reciprocă, comuniune vie, rămânere continuă împreună. Pentru teologia lutherană, Sacramentul Euharistiei nu creează o nouă unire diferită de cea realizată prin credință și prin Sacramentul Botezului, ci pe aceasta o confirmă, o întărește și o adâncește.

Sfântul Apostol Paul leagă participarea la Sacramentul Euharistiei de comuniunea cu Cristos, atunci când spune: „Paharul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare comuniunea (în greacă: κοινωνία) cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare comuniunea (în greacă: κοινωνία)  cu trupul lui Cristos?” (1 Corinteni 10,16). Termenul „comuniune” (κοινωνία, koinonia) indică o comuniune reală, nu simbolică. Astfel, Sacramentul Euharistiei este un mijloc prin care uniunea mistică este trăită în mod concret, corporal și sacramental, fără a fi confundată cu o absorbție de natură panteistă.

DELIMITAREA FAȚĂ DE ENTUZIASMUL RADICAL ȘI FAȚĂ DE PANTEISM

Această înțelegere a mijloacelor harului protejează doctrina unirii mistice de două extreme. Prima extremă este raționalismul, care reduce unirea la o relație morală sau simbolică. Iar a doua este entuziasmul mistic, care caută unirea cu Dumnezeu în afara Cuvântului și a Sacramentelor. Ortodoxia lutherană afirmă că Dumnezeu se unește cu omul numai acolo unde s-a făgăduit să fie: în Cuvânt și Sacramente. Astfel, uniunea mistică rămâne o realitate obiectivă, verificabilă teologic și ancorată în economia mântuirii.

Uniunea mistică este o uniune spirituală reală, dar nu una de timp panteist. Substanțele divină și umană nu se amestecă și nici nu se confundă. Nu este vorba nici despre o dizolvare a credinciosului în divinitate sau despre o absorbire a credinciosului în dumnezeire. Personalitatea și întreaga ființă a credinciosului rămân intact în întregimea lor. Martin Luther descrie această realitate în comentariul său la Galateni 2,20, subliniind faptul că prin credință Cristos locuiește real în credincios, iar toate dreptatea perfectă a lui Cristos devine a credinciosului fără ca identitățile sau substanțele să fie absorbite una de către cealaltă și fără a se confunda între ele. Această uniune este mai profundă decât orice relație umană, dar nu devine o uniune ontologică.

CONCLUZIE

În teologia lutherană confesională, uniunea mistică este o realitate obiectivă, întemeiată pe justificarea prin credință și manifestată prin locuirea Dumnezeului treimic în credincios. Ea nu înlocuiește justificarea și nici nu o completează, ci decurge din ea și îi exprimă dimensiunea existențială a vieții de credință a celui justificat numai prin credință. Credinciosul este justificat numai prin credință, dar credința îl aduce pe Cristos în inimă, iar viața nouă izvorăște din această comuniune reală și mântuitoare.