Despre tragedia auto-îndreptățirii

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan scrie în debutul Evangheliei sale următoarele cuvinte: „Era în lume și lumea a fost făcută prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In. 1,10-11). Aceste cuvinte nu sunt doar o constatare istorică, ci o diagnoză spirituală profundă. Ele descoperă tragedia fundamentală a omului religios: posibilitatea reală de a fi aproape de Dumnezeu în aparență și, totuși, departe de el în realitate. Respingerea lui Cristos nu apare în vid, ci este întotdeauna rodul unei rătăciri anterioare, al unei deviații de la Cuvântul lui Dumnezeu.

Problema evreilor nu a început atunci când „nu l-au primit” pe Cristos. Faptul că ei nu l-au primit a fost o consecință inevitabilă a unei rătăciri care începuse cu mult timp înainte. Această rătăcire a constat într-o înțelegere greșită a Legii lui Dumnezeu. Legea, care fusese dată ca să descopere păcatul și să conducă omul spre nevoia de mântuire, a fost transformată într-un instrument de auto-justificare.

Aici se află punctul central al teologiei lutherane confesionale, așa cum a fost articulată de Martin Luther: distincția corectă între Lege și Evanghelie. Legea nu a fost niciodată dată ca să ne mântuiască, ci ca să ne condamne păcatul. Legea a fost dată ca să-l expună și să-l aducă pe om la tăcere înaintea lui Dumnezeu. După cum spune Sfântul Apostol Paul: „Noi știm că tot ce spune legea, spune celor care sunt sub lege, pentru ca orice gură să fie închisă și toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu. De aceea, prin faptele legii, nimeni nu va fi justificat înaintea lui, pentru că prin lege vine cunoașterea păcatului” (Rom.3,19-20).

Însă evreii, concentrați asupra lor înșiși ci nu în mod necesar asupra Legii, au depus eforturi colosale pentru a împlini dreptatea cerută de Dumnezeu. În loc să vadă în Lege un diagnostic, au văzut în ea un tratament. În loc să recunoască imposibilitatea neprihănirii prin fapte, au încercat să o atingă prin ascultare. Astfel, au ajuns să-și construiască o identitate spirituală bazată pe performanță morală. În această stare, nu au mai avut nici timpul, nici dispoziția spirituală să audă cuvintele decisive ale Evangheliei: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (In. 1,29). Pentru cel care crede că se poate îndreptăți singur, ideea unui Mântuitor devine nu doar inutilă, ci și ofensatoare.

Aceeași realitate o vedem și astăzi, la milioane de oameni care se numesc creștini. Ei merg la Biserică, țin Biblia în mână, o citesc zilnic, memorează versete și încearcă să trăiască după un sistem etic riguros. Toate acestea, în sine, sunt lucruri foarte bune. Problema apare atunci când aceste practici bune devin temelia încrederii lor înaintea lui Dumnezeu și fundamentul auto-îndreptățirii. Mulți dintre acești creștini cred că sunt în grațiile lui Dumnezeu datorită eforturilor lor de ascultare și supunere față de Lege. Ei privesc viața creștină ca pe un proces de acumulare de merite, iar Împărăția lui Dumnezeu o văd ca pe o răsplată proporțională cu disciplina lor spirituală. Dar această mentalitate nu este decât o repetare fidelă a rătăcirii fariseice.

În realitate, acești oameni rătăcesc de la Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă îl citesc zilnic și îl memorează. Ei nu neagă Scriptura, ci o răstălmăcesc. O interpretează prin prisma propriei lor înțelegeri și ajung, în cele din urmă, să-l confunde pe Dumnezeu cu propriile lor ambiții spirituale. Rătăciți de la adevăr și lăsați pradă propriilor gânduri, acești „sfinți ai faptelor bune” ajung să redefinească standardele lui Dumnezeu. Ei nu mai primesc Împărăția lui Dumnezeu ca pe un dar, ci o revendică drept recompensă. În mod subtil, dar profund, ei ajung să-i dicteze lui Dumnezeu cine este vrednic și cine nu este să fie parte a Împărăției.

Un exemplu contemporan ilustrează perfect această realitate: există predicatori care afirmă deschis că nu ar fi de acord ca oameni „mai puțin dedicați unei vieți pioase” să intre în Împărăția lui Dumnezeu alături de ei. O asemenea afirmație nu este doar lipsită de smerenie, ci trădează o neînțelegere totală a Evangheliei. Ea arată că, în inima unui astfel de om, Cristos nu mai este Mântuitorul păcătoșilor, ci evaluatorul performanțelor religioase. Scriptura contrazice radical o asemenea perspectivă. Sfântul Apostol Ioan spune limpede: „Dacă spunem că nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, el este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curețe de orice nedreptate. Dacă spunem că nu am păcătuit, îl facem mincinos, iar cuvântul lui nu este în noi” (1In.1,8-10).

Adevărata credință nu începe cu afirmarea propriei sfințenii, ci cu recunoașterea propriei păcătoșenii. Ea nu se sprijină pe progres moral, ci exclusiv pe har divin. În centrul ei nu stă omul, ci Isus Cristos, „Mântuitorul păcătoșilor”. Problema evreilor și problema majorității creștinilor este, în esență, aceeași: auto-îndreptățirea. Este tentația permanentă a omului religios de a se considera neprihănit pe baza ascultării sale sau chiar a cunoștințelor sale în materie de religie. Este dorința de a transforma relația cu Dumnezeu într-un soi de contract, în loc de a o primi ca dar.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu este clar și fără echivoc: „Toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu, dar sunt justificați în mod gratuit prin harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus” (Rom.3,23-24). Observăm aici două realități fundamentale: universalitatea păcatului și gratuitatea harului. Nimeni nu este exclus de la vinovăție și nimeni nu este mântuit prin merit! Deși au avut Scripturile, evreii nu au văzut în ele promisiunea răscumpărării. Nu au recunoscut lucrarea lui Dumnezeu de eliberare din robia păcatului, a morții și a diavolului, realizată prin jertfa lui Cristos. În schimb, au redus Scriptura la un cod moral. În acest întuneric, Cristos a devenit pentru ei un dușman. Nu pentru că ar fi fost rău, ci pentru că le demasca și condamna iluzia. Domnul Isus Cristos le arăta faptul că, în ciuda eforturilor lor, nu puteau atinge neprihănirea. Iar acest adevăr era de nesuportat pentru o conștiință mândră.

La fel stau lucrurile și astăzi. Mulți creștini citesc Scriptura, dar nu văd în ea Evanghelia. Văd porunci, dar nu promisiuni. Văd cerințe, dar nu daruri. Astfel, ajung să privească Legea și propriul efort ca fiind calea mântuirii. Dar aceasta nu este creștinismul biblic. Aceasta este o formă religioasă de necredință. Creștinismul autentic, în sens lutheran confesional, este credința în justificarea păcătosului numai prin har, numai prin credință, numai pentru meritele lui Cristos. Credința adevărată este o abandonarea totală a încrederii în sine și o încredințarea deplină în lucrarea lui Cristos.

Aceasta este Evanghelia: nu noi urcăm spre Dumnezeu prin faptele noastre, ci Dumnezeu coboară la noi în Cristos și ne mântuiește prin har. Nu că noi devenim vrednici, ci că suntem declarați neprihăniți datorită Lui. De aceea, chemarea rămâne aceeași, atunci ca și acum: pocăință și credință. Nu perfecțiune morală, ci inimă zdrobită. Nu auto-justificare, ci încredere în Cristos. Căci numai acolo unde omul încetează să se mai îndreptățească pe sine, începe cu adevărat să fie justificat de Dumnezeu.