Despre sinceritate vs. credința în Cristos

Afirmația des întâlnită în anumite cercuri creștine: „Dumnezeu răspunde celui sincer” pare, la prima vedere, evlavioasă și plină de bun simț. Problema este însă că ea mută accentul de pe adevărul revelat de Dumnezeu pe o calitate interioară a omului. Într-o perspectivă lutherană, această afirmație este o eroare serioasă, deoarece Sfânta Scriptură nu vorbește niciodată despre sinceritate ca fiind criteriul prin care omul primește harul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu privește la sinceritate, ci la credința în Cristos!

Desigur, sinceritatea poate fi o virtute omenească. Un om poate fi sincer în convingerile lui, sincer în religia lui, sincer în intențiile lui. Dar sinceritatea nu are putere mântuitoare! Un om poate fi foarte sincer și totuși complet greșit! Sfânta Scriptură este plină de exemple în acest sens.

Sfântul Apostol Paul vorbește despre iudeii care aveau: „zel pentru Dumnezeu”, însă „nu conform cunoașterii adevărate” (Romani 10,2). Ei erau sinceri, dar sinceritatea lor nu i-a justificat înaintea lui Dumnezeu. Dimpotrivă, tocmai această sinceritate ruptă de adevărul Evangheliei i-a făcut să devină vrăjmași ai lui Cristos.

La fel, Saul din Tars a persecutat Biserica cu deplină sinceritate religioasă. El însuși mărturisește că a făcut aceasta „din neștiință” (1Timotei 1,13). Totuși, sinceritatea lui nu l-a făcut drept înaintea lui Dumnezeu. A fost nevoie ca Dumnezeu să îl zdrobească prin Lege și să îl aducă la credința în Cristos prin Evanghelie.

În mod similar, Uza a întins mâna să sprijine Chivotul Domnului. Gestul lui pare unul foarte sincer și bine intenționat, dar Dumnezeu îl lovește cu moartea (2 Samuel 6,6-7). De ce? Pentru că Dumnezeu nu se lasă judecat după standardele emoționale ale omului. El cere ascultare de Cuvântul Său, nu intenții sincere. 

Problema afirmației: „Dumnezeu răspunde celui sincer” este că transformă sinceritatea într-o condiție a harului. Dar aceasta contrazice doctrina justificării numai prin credință. Confesiunile lutherane afirmă clar faptul că omul este mântuit numai prin har, numai prin credință, numai datorită lui Cristos. 

Scriptura spune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2,8-9). Observăm faptul că Sfânta Scriptură nu spune: „prin sinceritate”. Credința însăși este darul lui Dumnezeu, lucrat prin predicarea Cuvântului și administrarea Sfintelor Sacramente. În teologia lutherană, omul natural nu poate produce nici măcar credință autentică prin propriile lui puteri, cu atât mai puțin o sinceritate care să-l impresioneze pe Dumnezeu. 

Mai mult, sinceritatea este profund ambiguă. Sunt sincer față de ce? Un musulman poate să fie un om foarte sincer. Un păgân poate fie deosebit de sincer. Un idolatrul poate să fie sincer. Dar sinceritatea nu transformă niciodată minciuna în adevăr!  Dumnezeu nu răspunde sincerității ca unei virtuți autonome, ci răspunde rugăciunii făcute în credință, adică rugăciunii potrivit voii sale și în numele lui Cristos.

Domnul Isus Cristos nu spune: „Oricine este sincer va fi mântuit”, ci: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (Ioan 14,6). Aceasta este piatra de poticnire pentru religiozitatea umană. Omul vrea mereu să ofere ceva bun lui Dumnezeu: sinceritate, intenții bune, emoții autentice, căutări spirituale. Însă Evanghelia zdrobește orice merit omenesc. Dumnezeu nu caută ceva bun în om, ci îl învie pe omul mort în păcate prin Cuvântul său.

De aceea, limbajul corect biblic nu este „Dumnezeu răspunde celui sincer”, ci „Dumnezeu își ține promisiunile față de cei care cred în Cristos”. Chiar și această credință nu este meritul omului, ci lucrarea Duhului Sfânt prin auzirea predicării Evangheliei. Biserica Lutherană Confesională insistă asupra faptului că adevărul nu este validat de sinceritatea omului, ci sinceritatea trebuie judecată după standardul adevărului Scripturii. 

În final, problema acestei expresii populare este că ea mută centrul dinspre Cristos spre om. Dar creștinismul autentic nu este despre sinceritatea omului față de Dumnezeu, ci despre fidelitatea lui Dumnezeu față de promisiunea sa în Cristos. Acolo este temelia credinței, a mântuirii și a oricărei adevărate nădejdi!