Despre rătăcirea legalismului și libertatea creștinului în Cristos

Una dintre cele mai mari tragedii teologice ale creștinismului modern este aceea că numeroase comunități creștine care mărturisesc, cel puțin la nivel declarativ, principiul justificării păcătosului numai prin har, numai datorită lui Cristos și numai prin credință ajung, în practica lor religioasă, să condiționeze mântuirea de ascultarea față de anumite reguli de pietate personală. Astfel, ceea ce este mărturisit ca dar gratuit al lui Dumnezeu ajunge să fie tratat ca o răsplată pentru comportamentul religios al omului.

Acest paradox este cu atât mai evident în anumite comunități provenite din mișcările de reformă radicală, din trezirile spirituale și din curentele revivaliste dezvoltate ulterior Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea. Deși multe dintre aceste comunități își revendică, într-o formă sau alta, moștenirea Reformei și afirmă că mântuirea este primită numai prin credință, unele dintre ele au ajuns să promoveze o înțelegere a vieții creștine în care ascultarea de reguli religioase, majoritatea cu origini umane, devine practic condiția păstrării mântuirii.

Deși nu este deloc corect să atribuim tuturor comunităților neoprotestante aceeași concepție despre justificare sau sfințire, rămâne adevărat faptul că în multe dintre formele protestantismului radical și revivalist întâlnim o tendință legalistă care trebuie examinată cu seriozitate în lumina Sfintei Scripturi. Problema fundamentală nu este faptul că aceste comunități îi îndeamnă pe creștini la o viață sfântă. Scriptura însăși ne cheamă la o viață sfântă. Problema apare atunci când sfințirea este transformată din rod al credinței în condiție a mântuirii, iar Legea este așezată acolo unde Dumnezeu a rânduit să fie proclamată Evanghelia.

Aceasta este, în esență, problema pe care Reforma Lutherană a identificat-o în teologia medievală a gloriei și împotriva căreia a proclamat din nou, cu deplină claritate, Evanghelia lui Isus Cristos.

În teologia Lutherană, distincția corectă dintre Lege și Evanghelie nu reprezintă o subtilitate teologică și nici o simplă metodă de organizare a predicării. Ea este fundamentală pentru înțelegerea întregii Sfinte Scripturi și, mai ales, pentru înțelegerea modului în care Dumnezeu îl justifică pe omul păcătos.

Legea și Evanghelia sunt amândouă Cuvântul lui Dumnezeu, însă ele îndeplinesc lucrări distincte. Legea descoperă voința sfântă a lui Dumnezeu cu privire la cum trebuie omul să își trăiască viața. Ea ne arată ceea ce Dumnezeu ne poruncește, ceea ce este bine și ceea ce este rău. Legea cere iubire desăvârșită față de Dumnezeu și față de aproapele nostru. Ea descoperă păcatul, demască falsa noastră dreptate și pronunță condamnarea asupra neascultării noastre. Evanghelia, în schimb, nu este o nouă Lege și nici un program de perfecționare morală. Evanghelia este vestea cea bună că Dumnezeu a făcut deja, în Domnul Isus Cristos, tot ceea ce era necesar pentru reconcilierea păcătosului cu el. Ea proclamă iertarea păcatelor, justificarea și viața veșnică, toate dăruite gratuit datorită meritelor lui Cristos și primite numai prin credință.

Legea spune: „Fă aceasta!”. Evanghelia spune: „Cristos a făcut aceasta pentru tine!”. Legea ne arată ceea ce noi îi datorăm lui Dumnezeu. Evanghelia ne descoperă ceea ce Dumnezeu ne dăruiește nouă în și prin Cristos. Legea ne cere dreptate noastră. Evanghelia ne dăruiește dreptatea lui Cristos.

Această distincție este exprimată limpede în Formula Concordiei, în Articolul al V-lea, unde Legea este prezentată ca învățătura care descoperă păcatul și condamnarea, iar Evanghelia, în sensul ei propriu, ca proclamarea harului și a iertării păcatelor datorită lui Cristos. Atunci când această distincție este neglijată, Evanghelia încetează să mai fie auzită ca promisiune necondiționată a harului lui Dumnezeu și începe să fie tratată ca un nou sistem de obligații religioase. Cristos nu mai este proclamat în primul rând ca Mântuitorul care a împlinit Legea în locul nostru și a purtat condamnarea păcatelor noastre, ci devine, aproape exclusiv, modelul moral pe care trebuie să îl imităm pentru a rămâne acceptați de Dumnezeu. În acest fel, creștinismul riscă să fie redus la o religie a performanței morale, iar credința să fie înlocuită treptat cu evaluarea permanentă a propriei pietăți.

Una dintre cele mai vizibile manifestări ale legalismului religios este tendința de a identifica adevărata credință creștină cu respectarea unui anumit cod de comportament. În asemenea comunități, predicarea nu mai este fundamentată pe ceea ce a făcut Cristos pentru mântuirea ta ci pe ceea ce trebuie să faci tu pentru a demonstra că sunt un creștin adevărat și pentru a nu pierde mântuirea.

Astfel, calitatea de creștin ajunge să fie evaluată prin criterii precum felul în care omul se îmbracă, folosirea sau nefolosirea produselor cosmetice, purtarea bijuteriilor, consumul anumitor alimente sau băuturi, participarea la spectacole, cinematograf, teatru ori evenimente sportive, practicarea dansului, utilizarea rețelelor sociale sau desfășurarea unor activități recreative. În anumite comunități, femeia care poartă pantaloni este considerată lipsită de evlavie. În altele, purtarea cerceilor, folosirea machiajului sau adoptarea unei anumite coafuri devin dovezi ale unei presupuse îndepărtări de Dumnezeu. Există medii religioase în care participarea la un concert, vizionarea unui film, mersul la stadion sau practicarea anumitor activități sportive sunt privite ca manifestări incompatibile cu adevărata credință creștină. În alte situații, accentul cade asupra duratei rugăciunilor, intensității experiențelor religioase, frecvenței postului sau respectării unor reguli privind lipsa oricărei activități într-o anumită zi a săptămânii.

Nu discutăm aici despre faptul că anumite comportamente pot fi păcătoase în împrejurări concrete. Evident, beția, desfrânarea, idolatria, lipsa de cumpătare și disprețul față de aproapele sunt păcate condamnate de Sfânta Scriptură. Libertatea creștină nu poate fi niciodată invocată pentru justificarea unui comportament contrar poruncilor lui Dumnezeu. Problema apare atunci când o comunitate religioasă transformă propriile tradiții, preferințe culturale sau reguli disciplinare în porunci divine și condiții ale mântuirii. Acolo unde Dumnezeu nu a poruncit, omul nu are autoritatea de a inventa porunci în numele lui Dumnezeu. Acolo unde Dumnezeu nu a numit un lucru păcat, Biserica nu are autoritatea de a-l declara păcat prin simpla exercitare a puterii religioase. Aceasta este tocmai eroarea împotriva căreia Domnul Isus Cristos îi mustră pe farisei atunci când aceștia transformă tradițiile omenești în obligații religioase.

Din perspectiva Lutherană, asemenea reguli țin de domeniul ”adiaphora”, adică al lucrurilor care nu sunt nici poruncite, nici interzise de Dumnezeu. Desigur, exercitarea libertății creștine trebuie călăuzită de iubire, responsabilitate și grijă față de aproapele. Dar ceea ce aparține libertății creștine nu poate fi transformat în condiție a justificării înaintea lui Dumnezeu. Articolul al XV-lea al Confesiunii Augustana respinge tocmai ideea că tradițiile și rânduielile omenești ar putea fi necesare pentru dobândirea harului sau pentru satisfacerea lui Dumnezeu. De aceea, trebuie să afirmăm limpede faptul că un creștin nu este justificat înaintea lui Dumnezeu pentru că nu poartă bijuterii, nu merge la cinematograf, nu dansează sau respectă un anumit cod vestimentar. El este justificat numai datorită lui Isus Cristos și primește această justificare numai prin credință.

Sfântul Apostol Paul identifică această problemă în Epistola către Galateni, atunci când îi întreabă pe creștinii care începuseră să condiționeze apartenența la poporul lui Dumnezeu de respectarea unor prescripții ale Legii: „Sunteți atât de fără minte? După ce ați început în Duh, sfârșiți acum în trup?” (Galateni 3,3). Întrebarea Apostolului este de o actualitate extraordinară. Cum este posibil ca un om să mărturisească faptul că a fost mântuit numai prin har, dar apoi să creadă că păstrarea mântuirii depinde de propriile sale performanțe religioase? Cum putem afirma că justificarea este darul gratuit al lui Dumnezeu, pentru ca ulterior să o transformăm într-o răsplată condiționată de respectarea unui sistem de reguli? Cum putem proclama că Isus Cristos este singurul nostru Mântuitor, dar să trăim permanent cu impresia că lucrarea sa nu este suficientă fără contribuția meritorie a propriei noastre pietăți?

Aceasta este contradicția fundamentală a legalismului religios. În asemenea sisteme teologice, harul este proclamat ca început al mântuirii, dar omul ajunge să fie responsabil pentru completarea sau conservarea ei prin propriile sale fapte. Astfel, ceea ce a început prin Evanghelie riscă să fie continuat prin Lege. Sfântul Apostol Paul afirmă însă: „Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Cristos Isus” (Galateni 3,26). Observăm că Apostolul Paul nu spune că suntem fii ai lui Dumnezeu datorită performanțelor noastre morale, intensității rugăciunilor sau respectării unor reguli de pietate. Suntem fii ai lui Dumnezeu prin credința în Cristos Isus. Această credință nu este o lucrare meritorie a omului și nici o contribuție prin care acesta completează lucrarea Mântuitorului. Credința este instrumentul prin care primim ceea ce Dumnezeu ne dăruiește gratuit în Cristos.

Articolul al IV-lea al Confesiunii Augustana afirmă că oamenii nu pot fi justificați înaintea lui Dumnezeu prin propriile puteri, merite sau fapte, ci sunt justificați gratuit, datorită lui Cristos, prin credință. Aceasta este inima teologică a Reformei Lutherane! Nu suntem justificați pentru că am devenit suficient de sfinți, ci suntem justificați pentru că Isus Cristos este dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu.

O altă problemă fundamentală a legalismului religios privește predicarea. Atunci când viața creștină este înțeleasă în primul rând ca un efort permanent de conformare la anumite reguli, predicarea riscă să devină o succesiune nesfârșită de îndemnuri, avertismente, interdicții și amenințări. Creștinului i se spune permanent ce trebuie să facă, ce trebuie să evite, ce trebuie să schimbe și ce trebuie să îmbunătățească. Dar mult prea rar i se spune, cu aceeași claritate, ce a făcut Dumnezeu pentru el în Isus Cristos.

În loc să fie condus la certitudinea iertării păcatelor, omul este împins către o examinare neîncetată a propriei performanțe spirituale. Am fost suficient de ascultător? M-am rugat suficient de mult și de intens? Am postit suficient? Am renunțat la suficiente lucruri? Sunt suficient de sfânt pentru ca Dumnezeu să mă primească? Aceste întrebări nu pot oferi niciodată pacea conștiinței, deoarece Legea nu poate produce certitudinea justificării. Legea poate descoperi păcatul și îl poate condamna. Legea arătă voința lui Dumnezeu dar nu poate dărui iertarea păcatelor și nu poate naște credința mântuitoare.

Sfântul Apostol Paul afirmă: „Deci credința vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos” (Romani 10,17). Credința este creată și susținută de Duhul Sfânt prin Evanghelie. De aceea, în teologia Lutherană, predicarea nu este în primul rând un discurs motivațional despre îmbunătățirea comportamentului uman. Ea este proclamarea lui Cristos răstignit și înviat pentru păcătoși. Aceasta nu înseamnă că Legea trebuie eliminată din predicare. Dimpotrivă, Legea trebuie proclamată în întreaga ei severitate, pentru ca păcătosul să își cunoască păcatul și nevoia de Mântuitor. Dar Legea nu trebuie confundată cu Evanghelia. Predicarea care descoperă păcatul, dar nu îl dăruiește apoi pe Cristos păcătosului însetat de iertare, este o predicare care lasă conștiința sub condamnare.

Articolul al V-lea al Confesiunii Augustana afirmă că Dumnezeu a instituit Oficiul Predicării Evangheliei și administrării Sacramentelor pentru ca noi să dobândim credința. Prin aceste mijloace, Duhul Sfânt lucrează credința acolo și atunci când îi place lui Dumnezeu, în cei care aud Evanghelia. Aici întâlnim una dintre diferențele fundamentale dintre teologia Lutherană și multe forme ale religiozității revivaliste. Credința nu este produsul unei decizii autonome a voinței umane și nici rezultatul unui efort psihologic de transformare interioară. Ea este darul Duhului Sfânt, lucrat prin mijloacele harului. De aceea, Biserica nu este chemată să inventeze permanent noi tehnici de motivare religioasă, ci să proclame cu fidelitate Cuvântul lui Dumnezeu și să administreze Sacramentele instituite de Cristos.

Sfânta Scriptură ne descoperă două principii fundamental diferite atunci când vorbește despre dreptatea înaintea lui Dumnezeu. Primul este principiul Legii care ne învață faptul că omul trebuie să împlinească în mod desăvârșit voința lui Dumnezeu. Legea nu cere o ascultare aproximativă, o pietate satisfăcătoare sau un nivel rezonabil de moralitate. Ea cere desăvârșire. Prin urmare, dacă omul ar căuta să fie justificat prin Lege, ar trebui să împlinească întreaga Lege, fără niciun păcat. Dar Sfânta Scriptură afirmă că toți oamenii sunt păcătoși și că nimeni nu poate dobândi justificarea prin faptele Legii.

Al doilea principiu este cel al Evangheliei care ne spune faptul că Dumnezeu îl justifică pe păcătos gratuit, datorită lui Cristos, prin credință. Aceasta nu este o a doua metodă de mântuire care funcționează în paralel cu prima. În realitate, pentru omul căzut în păcat, singura mântuire este aceea pe care Dumnezeu o dăruiește în Cristos. Sfântul Apostol Paul afirmă: „Dacă justificarea vine prin Lege, atunci în zadar a murit Cristos” (Galateni 2,21). Aceste cuvinte sunt decisive. Dacă omul ar putea dobândi dreptatea înaintea lui Dumnezeu prin propria ascultare, moartea lui Cristos nu ar mai fi necesară pentru justificarea sa. Dar Cristos a venit tocmai pentru că omul nu se poate salva singur.

Cristos a împlinit Legea în locul nostru. El a purtat păcatele noastre. El a suferit condamnarea pe care noi o meritam. Prin moartea și învierea sa, Cristos a dobândit pentru noi iertarea păcatelor, dreptatea și viața veșnică. Acesta este motivul pentru care teologia Lutherană insistă asupra caracterului exclusiv al justificării prin credință. Nu Cristos și meritele noastre. Nu harul și performanțele noastre religioase. Nu credința și respectarea unor reguli omenești. Numai Cristos! Numai harul! Numai credința! Aceasta nu înseamnă că faptele bune sunt inutile sau că Dumnezeu nu le poruncește. Înseamnă că ele nu constituie temeiul, cauza sau instrumentul justificării noastre.

În acest punct apare, aproape inevitabil, o obiecție. Dacă mântuirea nu depinde de faptele noastre, nu înseamnă aceasta că omul poate păcătui fără nicio preocupare pentru sfințenie? Dacă suntem justificați numai prin credință, de ce ar mai trebui să ascultăm de poruncile lui Dumnezeu? Această obiecție nu este nouă. Sfântul Apostol Paul o întâmpină în Epistola către Romani: „Ce vom spune atunci? Să rămânem în păcat ca să se înmulțească harul? Nicidecum!” (Romani 6,1–2).

Teologia Lutherană nu învață că justificarea prin credință ar transforma păcatul într-un lucru neimportant. Dimpotrivă, creștinul este omul care a fost unit cu Cristos prin Botez, care a murit față de păcat și a fost adus la o viață nouă. Dar această viață nouă nu este cauza justificării sale, ci consecința lucrării harului lui Dumnezeu. Aici trebuie păstrată cu mare atenție distincția dintre justificare și sfințire. Justificarea este actul prin care Dumnezeu îl declară drept pe păcătos datorită lui Cristos, prin credință. Sfințirea este lucrarea Duhului Sfânt prin care omul justificat este înnoit și adus la o viață de credință și iubire. Cele două nu pot fi despărțite, dar nici confundate.

Sfințirea nu completează o justificare insuficientă și nici nu corectează o justificare imperfectă. Faptele bune nu adaugă ceva la meritele lui Cristos. Ascultarea creștinului nu reprezintă plata pentru păstrarea harului. În același timp, credința vie nu rămâne fără roade. Articolul al VI-lea al Confesiunii Augustana învață că această credință trebuie să aducă roade bune și că este necesar să facem faptele bune poruncite de Dumnezeu, nu pentru a merita justificarea, ci pentru că aceasta este voința lui Dumnezeu. Prin urmare, creștinul nu disprețuiește Legea ci recunoaște că Legea este sfântă, dreaptă și bună, după cum afirmă Sfântul Apostol Paul. Dar creștinul nu mai caută în Lege temeiul păcii sale cu Dumnezeu. El îl caută în Cristos.

Creștinul continuă să fie păcătos în sine însuși, în timp ce este drept înaintea lui Dumnezeu datorită lui Cristos: ”simul iustus et peccator”. De aceea, viața sa este o viață de pocăință zilnică, de întoarcere la Botez, de ascultare a Cuvântului, de primire a absoluțiunii și de împărtășire cu adevăratul trup și adevăratul sânge al Domnului în Sfânta Euharistie. El nu trăiește din certitudinea propriei desăvârșiri, ci din certitudinea promisiunii lui Cristos. Apostolul Paul proclamă: „Așadar, acum nu este nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus” (Romani 8,1). Aceasta este libertatea creștinului. Nu libertatea de a transforma păcatul într-o virtute, ci libertatea de a nu mai căuta justificarea în propria performanță morală.

O altă obiecție frecventă împotriva justificării numai prin credință este întemeiată pe Epistola Sfântului Iacov. Apostolul afirmă: „Credința, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăși” (Iacov 2,17). De asemenea, el îi îndeamnă pe creștini să fie împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători ai acestuia (Iacov 1,22). La prima vedere, aceste afirmații ar putea părea în contradicție cu învățătura Sfântului Apostol Paul despre justificarea numai prin credință. Dar contradicția dispare atunci când înțelegem că cei doi Apostoli combat două erori diferite.

Apostolul Paul combate ideea că omul ar putea fi justificat înaintea lui Dumnezeu prin faptele Legii. Iacov combate ideea că simpla afirmare intelectuală a unor adevăruri religioase ar constitui, în sine, o credință vie. Paul vorbește despre temeiul justificării. Iacov vorbește despre manifestarea credinței autentice în viața omului. Atunci când Iacov afirmă că o credință fără fapte este moartă, el nu spune că faptele sunt adăugate credinței pentru a completa meritele insuficiente ale lui Cristos. El arată că o credință autentică nu este o simplă declarație verbală, lipsită de orice iubire față de aproapele.

Contextul este esențial. Iacov vorbește despre un frate sau o soră care nu au haine și duc lipsă de hrana zilnică. Dacă cineva le adresează cuvinte frumoase, dar nu le oferă ajutorul de care au nevoie, declarația sa de credință este lipsită de roadele iubirii. Observăm că Sfântul Iacov nu discută despre purtarea bijuteriilor, participarea la spectacole, mersul la stadion sau respectarea unor coduri vestimentare. El vorbește despre iubirea concretă față de aproapele. Despre milostenie. Despre grija față de cel flămând. Despre ajutorarea celui lipsit. Despre o credință care nu rămâne o simplă afirmație, ci se manifestă în viața omului.

Aceasta este o distincție fundamentală. Faptele bune nu sunt rădăcina justificării, ci roadele credinței. Un pom nu devine viu pentru că produce fructe. El produce fructe pentru că este viu. La fel, creștinul nu dobândește viața în Cristos prin faptele sale, ci face fapte bune pentru că Duhul Sfânt i-a dăruit viață prin Evanghelie.

Acest lucru nu înseamnă că faptele bune ar fi întotdeauna spontane sau lipsite de luptă interioară. Creștinul continuă să se confrunte cu firea sa păcătoasă și are nevoie permanentă de îndrumarea Legii. Tocmai de aceea, Formula Concordiei, în Articolul al VI-lea, vorbește despre folosirea Legii și în viața celor regenerați. Dar Legea, chiar și atunci când îl călăuzește pe creștin, nu devine instrumentul justificării sale. Iubirea față de aproapele este rodul credinței lucrătoare prin iubire, nu prețul plătit pentru a cumpăra bunăvoința lui Dumnezeu.

Legalismul produce adesea o formă de religiozitate în care omul este preocupat permanent de imaginea sa spirituală. El trebuie să demonstreze comunității că este suficient de evlavios, suficient de ascultător și suficient de diferit de cei din afara grupului. În asemenea condiții, pietatea riscă să devină o performanță publică. Omul poate ajunge să respecte exterior toate regulile comunității, fără ca aceasta să însemne că inima sa este plină de iubire față de Dumnezeu și față de aproapele.

Poate să nu meargă niciodată la cinematograf, dar să fie plin de invidie. Poate să nu poarte niciodată bijuterii, dar să fie dominat de mândrie. Poate să nu consume niciodată alcool, dar să își disprețuiască aproapele. Poate să se roage ore întregi, dar să refuze iertarea celui care i-a greșit. Poate să respecte cu strictețe toate regulile comunității sale și, totuși, să nu cunoască pacea pe care Evanghelia o dăruiește păcătosului.

Adevărata pietate creștină nu constă în construirea unei imagini de superioritate morală, ci în viața credinței care se încrede în Cristos și se manifestă prin iubire față de aproapele. Martin Luther a exprimat această realitate în mod memorabil în tratatul său Despre Libertatea Creștinului din anul 1520. El scrie faptul că creștinul este liber față de toate lucrurile, nefiind supus nimănui în ceea ce privește justificarea sa, și, în același timp, este slujitorul tuturor, datorită iubirii.

Aceasta este frumusețea libertății creștine. Nu mai trebuie să facem fapte bune pentru a câștiga iubirea lui Dumnezeu. Le facem pentru că Dumnezeu ne-a iubit deja în Cristos. Nu trebuie să ne demonstrăm valoarea înaintea lui Dumnezeu printr-un spectacol al pietății. Valoarea noastră înaintea lui Dumnezeu se întemeiază pe Cristos, care ne-a răscumpărat cu propriul său Sânge. Nu trebuie să trăim într-o permanentă teamă că o abatere de la o regulă omenească ne va lipsi de har. Suntem chemați să trăim în pocăință și credință, încrezându-ne în promisiunile lui Dumnezeu.

În cele din urmă, problema legalismului nu este numai una de morală creștină. Este o problemă profund cristologică și eclesiologică. Întrebarea fundamentală este: ce anume constituie centrul vieții Bisericii? Este Biserica, în primul rând, o comunitate în care oamenii învață să respecte un anumit cod de comportament? Sau este Biserica locul în care Cristos vine la păcătoși prin Cuvântul său și prin Sacramente, dăruindu-le iertarea păcatelor și viața veșnică?

Articolul al VII-lea al Confesiunii Augustana definește Biserica drept adunarea sfinților în care Evanghelia este învățată în mod curat și Sacramentele sunt administrate în mod corect. Observăm că această definiție nu pune în centrul identității Bisericii un anumit cod vestimentar, un sistem de interdicții culturale sau o anumită formă de disciplină exterioară. Centrul Bisericii este Evanghelia lui Cristos și administrarea Sacramentelor potrivit instituirii sale.

Biserica există pentru ca păcătoșii să îl primească pe Cristos. Pentru ca omul condamnat de Lege să audă absoluțiunea. Pentru ca cel împovărat de păcat să primească iertarea. Pentru ca cel slab în credință să fie întărit prin Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru ca cel botezat să fie readus permanent la promisiunea Botezului său. Pentru ca cel flămând după dreptate să primească adevăratul trup și adevăratul sânge al Domnului Isus Cristos, date și vărsate pentru iertarea păcatelor.

Aceasta este adevărata Biserică a Evangheliei. O Biserică în care Legea este predicată cu fidelitate, dar în care Legea nu este niciodată lăsată să ocupe locul Evangheliei. O Biserică în care faptele bune sunt învățate și încurajate, dar în care ele nu sunt transformate în temei al justificării. O Biserică în care păcatul este condamnat, dar în care păcătosul pocăit este îndreptat întotdeauna către Cristos. O Biserică în care omul nu este chemat să privească permanent la sine însuși pentru a descoperi dacă este suficient de sfânt, ci este chemat să privească la Cristos, singura sa dreptate înaintea lui Dumnezeu.

Marea problemă a legalismului religios este aceea că, în cele din urmă, mută privirea creștinului de la Cristos la sine însuși. În loc să se întrebe ce a făcut Dumnezeu pentru el, omul ajunge să se întrebe permanent dacă a făcut suficient pentru Dumnezeu. În loc să se încreadă în promisiunea Evangheliei, începe să se încreadă în propria ascultare. În loc să găsească pace în meritele lui Cristos, caută siguranță în intensitatea propriei pietăți.

Dar nicio faptă a noastră nu poate oferi ceea ce numai Cristos poate dărui. Nicio rugăciune, oricât de lungă și insistentă, nu poate constitui temeiul justificării noastre. Niciun post, oricât de riguros, nu poate șterge păcatul. Niciun cod vestimentar, nicio abstinență culturală și nicio disciplină religioasă nu pot înlocui dreptatea lui Cristos. Toate faptele bune pe care Dumnezeu ni le poruncește își au locul lor în viața creștină. Dar niciuna dintre ele nu poate ocupa locul Mântuitorului.

Cristos nu a murit pe cruce pentru a ne oferi o șansă de a ne mântui singuri printr-o viață suficient de evlavioasă. El a murit pentru a-i mântui pe cei care nu se pot mântui singuri. Aceasta este Evanghelia! Și tocmai de aceea, creștinul nu trăiește sub tirania permanentă a întrebării: „am făcut eu suficient pentru a fi mântuit?” ci trăiește prin credința în promisiunea lui Dumnezeu care spune: „Cristos a făcut ceea ce era necesar pentru mântuirea mea”.

Această credință nu îl transformă într-un om indiferent față de păcat, ci într-un om care, eliberat de condamnarea Legii, este chemat să își slujească aproapele în iubire. Acolo unde Legea este transformată în mijloc al justificării, Evanghelia este mereu întunecată. Acolo unde regulile omenești sunt transformate în condiții ale mântuirii, libertatea creștină este mereu amenințată. Dar acolo unde Cristos este proclamat ca singura dreptate a păcătosului, acolo unde iertarea păcatelor este dăruită prin Evanghelie și Sacramente, acolo unde credința este îndreptată către promisiunile lui Dumnezeu, Biserica își împlinește adevărata chemare. Pentru că Biserica nu există pentru a-i învăța pe păcătoși cum să devină propriii lor mântuitori, ci pentru a le proclama și dărui pe singurul Mântuitor: Isus Cristos. Iar acolo unde este iertarea păcatelor, acolo sunt și viața și mântuirea.