Despre Oficiul Pastoral și fidelitatea față de Reforma Lutherană

În cadrul acestui scurt articol, doresc să formulez câteva clarificări necesare din perspectiva în care eu înțeleg Oficiul Pastoral în Biserica Lutherană, nu pe baza unor opinii personale ci în baza unui studiu atent atât al Scripturii, cât și al scrierilor lui Luther, Melanchthon, Chemnitz și al Confesiuniunilor Lutherane din Secolul al XVI-lea. Clarificările pe care urmează să le expun, au ca țintă afirmația care spune: ”Biserica este prezentă acolo unde Cristos este prezent în preoția sa”.

Lutheranii mărturisesc fără echivoc că există un Oficiu al Slujirii Publice (Predigtamt sau ministerium ecclesiasticum), instituit de către Domnul Isus Cristos însuși. Confesiunea Augustana afirmă limpede: „Pentru a dobândi această credință, Dumnezeu a instituit slujirea predicării Evangheliei și administrării Sacramentelor” (Art.V). Așadar, în Biserica Lutherană nu avem de-a face cu un mecanism automat al Cuvântului, ci cu o slujire reală, publică, rânduită a Bisericii.

 Totuși, este esențial să păstrăm distincția pe care Reformatorii Lutherani au apărat-o constant. Cristos este prezent și lucrător în Biserica sa nu printr-un caracter sacerdotal ontologic al slujitorului, fie ca îl numim pastor sau preot, ci prin Cuvânt și Sacramente, administrate conform poruncilor sale. Martin Luther insistă că slujitorul nu acționează ”ex opere operantis” (din puterea care rezida in sine însuși), ci ”in persona Christi” (prin autoritatea lui Cristos și în numele lui Cristos) numai în sensul proclamării și administrării mandatului lui Cristos ci nu al unei preoții sacramentale distincte. Aceste detalii pot fi studiate în cartea lui Martin Luther: Despre Captivitatea Babiloniană a Bisericii.

De asemenea, Philip Melanchthon este foarte precis în Apologia Confesiunii Augustana, Articolul XIII, acolo unde spune faptul că slujirea în închinarea publică a Bisericii nu reprezintă o stare care conferă un nou statut al slujitorului înaintea lui Dumnezeu ca și când are loc o schimbare ontologică în acest om, ci afirmă în mod clar faptul că este o rânduială pentru binele Bisericii, pentru ca Evanghelia să fie proclamată prin predicare și Sacramentele să fie administrate legitim, conform cu instituirea lor. În aceeași notă, Martin Chemnitz, în Examen Concilii Tridentini, avertizează explicit împotriva identificării Bisericii cu o succesiune sacerdotală sau cu o prezență eclezială condiționată de o preoție sacrificială.

De aceea, a spune că „Biserica este prezentă acolo unde Cristos este prezent în preoția sa” necesită un mare discernământ teologic și o formulare foarte atentă. Conform Confesiunilor Lutherane, Biserica este acolo unde: ”Evanghelia este propovăduită curat și Sacramentele sunt administrate potrivit Evangheliei” (Confesiunea Augustana, Art.VII). Oficiul slujirii este necesar Bisericii și, de asemenea, este divin instituit de către Cristos însuși, dar pastorul este chemat, ordinat și trimis să slujească în Biserică în calitate de slujitor al Cuvântului ci nu în calitate de mediu ontologic al prezenței mântuitoare a lui Cristos. De altfel, nu există niciun fel de afirmație în Scriptură, în Confesiunile Lutherane sau în scrierile Reformatorilor Lutherani cu privire la faptul că Dumnezeu ar lucra mântuirea prin intermediul pastorului (sau preotului) ci mereu se afirmă faptul că mântuirea este lucrată prin predicarea Evangheliei și prin administrarea Sfintelor Sacramente, pastorul (sau preotul) având rol mai degrabă instrumental sau ministerial în tot acest tablou, adică fiind acela prin care Dumnezeu predică Evangheliei și administrează Sfintele Sacramente.

Eu, ca lutheran confesional, nu mă distanțez de realitatea și importanța Oficiului Pastoral în Biserica. Dimpotrivă, sunt un pastor și teolog lutheran care apăr cu foarte mare seriozitate acest lucru. Cred și vorbesc despre faptul că este deosebit de importat pentru Biserică să respecte buna rânduială lăsată de către Cristos și transmisă de către Sfinții Apostoli cu privire la slujirea publică a Bisericii lui Cristos. Dar tocmai pentru a proteja Oficiul Pastoral de învățături care nu provin din învățătura apostolică și nici din cea a Reformei Lutherane, refuz să leg eficacitatea Oficiului Pastoral de predicare a Evangheliei și de administrare a Sfintelor Sacramente de un statut sacerdotal al slujitorului, un statul distinct de Cuvântul lui Dumnezeu. Scriptura însăși ne învață faptul că Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător prin Duhul Sfânt, iar Oficiul Pastoral al Bisericii a fost instituit de către Cristos nu ca să poarte mântuirea în mod ”ex opere operantis” (prin sine însuși) ci tocmai pentru ca acest Cuvânt viu și lucrător să fie predicat public, audibil și să fie oferit în chip sacramental oamenilor prin administrarea Sfintelor Sacramente, Botezul și Euharistia.

Cred că aici se află cheia unei poziționări corecte din punct de vedere biblic și confesional. Nu în negarea Oficiului Pastoral, nu în minimizarea rolului acestuia în Biserică, ci în refuzul transformării lui într-o preoție sacrificială care redefinește locul unde este Biserica și modul în care este prezent Cristos în chip mântuitor în Biserica sa.

Chiar dacă ar putea să pară o îndrăzneală necuvenită din părea mea, consider necesar să exprim o avertizare teologică serioasă, formulată nu din spirit polemic ci din responsabilitate pastorală cu care Biserica m-a delegat și din fidelitate confesională. Istoria Bisericii ne arată limpede că ori de câte ori Oficiul Pastoral a fost desprins de caracterul său strict ministerial și a fost transformat într-o realitate sacerdotală ontologică, s-a produs inevitabil o eclipsare a Evangheliei și o subminare gravă a articolului justificării numai prin credință (articulus stantis et cadentis ecclesiae).

Învățăturile medievale romano-catolice despre preoție, succesiunea apostolică și medierea ontologică a harului au fost criticate ferm de către Martin Luther și de către ceilalți Reformatori nu din motive disciplinare sau instituționale, ci pentru că nu aveau suport biblic și pentru că mutau accentul mântuirii de pe Cristos și promisiunea sa pe o structură clericală investită cu o putere sacramentală proprie. Martin Luther a văzut limpede că o astfel de teologie nu este una neutră, ci are consecințe devastatoare deoarece ea leagă mângâierea conștiinței de o instituție și de un statut clerical, nu de Cuvântul făgăduinței lui Dumnezeu.

Confesiunile Lutherane sunt unanime în a respinge orice concepție potrivit căreia justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu ar depinde, fie și implicit, de o mediere ontologică exercitată de un cler investit sacramental. Articolul justificării afirmă fără echivoc că omul este socotit justificat înaintea lui Dumnezeu numai pentru Cristos, numai prin har și numai prin credință, fără contribuția vreunei stări, lucrări sau ordini ecleziastice (Vezi: Confesiunea Augustana, Art. IV; Apologia Confesiunii Augustana, Art. IV).

Orice încercare de a reintroduce în Biserica Lutherană o teologie a preoției care face din Oficiul Pastoral un purtător ontologic al prezenței mântuitoare a lui Cristos riscă să ne întoarcă exact la acele erori împotriva cărora Reforma Lutherană a trebuit să se ridice. O astfel de orientare nu doar că slăbește distincția esențială dintre Cuvânt și slujitorul Bisericii, ci creează, chiar dacă neintenționat, premisele unei noi forme de dependență spirituală a conștiinței păcătosului de o instituție clericală, și nu de Evanghelia lui Cristos.

Tocmai de aceea, fidelitatea față de Scriptură, față de Reforma Lutherană și față de Confesiunile Lutherane mă obligă să insist asupra faptului ca Oficiul Pastoral în Biserica Lutherană trebuie să fie păstrat în demnitatea sa autentică, adică cea rânduită de către Cristos însuși. Oficiul Pastoral este, negreșit, necesar Bisericii, pentru că este instituit de către Cristos tocmai pentru a fi de folos Bisericii. Trebuie respectat și apărat cu fermitate. Dar niciodată nu trebuie absolutizat, ontologizat sau transformat într-un substitut al Evangheliei lui Cristos. Numai astfel Biserica rămâne cu adevărat Biserică, iar Cristos rămâne cu adevărat singurul Mijlocitor, singurul Mântuitor și singurul temei al justificării noastre înaintea lui Dumnezeu.