Despre o ”comuniune organică” A BISERICII LUI CRISTOS

În lumea creștină contemporană, practica numită adesea „comuniune închisă” este frecvent percepută drept o expresie a exclusivismului, a lipsei de iubire față de ceilalți creștini sau a promovării dezbinării creștine. Totuși, pentru Bisericile Lutherane Confesionale, această practică nu izvorăște nici din mândrie confesională și nici din dorința de separare arbitrară, ci dintr-o înțelegere profund biblică și apostolică a naturii Bisericii, a Sacramentului Euharistiei și a unității credinței pe care Biserica o mărturisește.

Mai mult, expresia „comuniune închisă” poate crea impresia greșită că lutheranii confesionali ar interzice accesul unor oameni la harul lui Dumnezeu din motive pur instituționale. În realitate, ceea ce Bisericile Lutherane Confesionale practică este mai degrabă o „comuniune organică”, adică o comuniune rezervată celor care sunt deja uniți organic în același Trup al lui Cristos, adică în aceeași credință, aceeași mărturisire și aceeași învățătură apostolică.

SACRAMENTUL EUHARISTIEI, TRUPUL ȘI SÂNGE LUI CRISTOS

Temelia practicii lutherane confesionale privind comuniunea este doctrina prezenței reale a lui Cristos în Sacramentul Euharistie. Pentru lutherani, pâinea și vinul nu sunt simple simboluri sau metafore ale trupului și sângelui lui Cristos, așa cum este cazul creștinilor protestanți evanghelici: baptisti, penticostali, creștini după Evanghelie, adventiști, etc. În credința Lutherană, pâinea și vinul sunt cu adevărat, în chip real și substanțial, trupul și sângele Domnului care ni se oferă nouă, spre iertarea păcatelor și spre mântuirea noastră.

Cuvintele lui Cristos sunt clare și nu lasă loc reinterpretărilor simbolice: „Acesta este trupul meu, care se dă pentru voi; faceţi aceasta în amintirea mea!” (Luca 22,19) respectiv: „Acest potir este noua alianţă în sângele meu, care se varsă pentru voi.” (Luca 22,20). Domnul Isus Cristos nu spune: „acesta simbolizează trupul meu”, ci: „acesta este trupul meu”. Lutheranii confesionali iau aceste cuvinte exact așa cum au fost rostite de către însuși Cristos. De aceea, Euharistia nu este doar un act memorial sau un simbol pedagogic, ci adevărata împărtășire mântuitoare cu Cristos însuși.

Sfântul Apostol Paul afirmă limpede: „Paharul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare comuniunea cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare comuniunea cu trupul lui Cristos?” (1Corinteni 10,16). Aici, termenul folosit de către Apostolul Paul este κοινωνία (koinonia) = comuniune, participare reală. Credinciosul nu participă doar la un simbol, ci la adevăratul trup și adevăratul sânge al lui Cristos. Din acest motiv, Sfânta Euharistie este un act sfânt și solemn, care nu poate fi redus la o simplă expresie sentimentală a unei fraternități creștine.

COMUNIUNEA CU CRISTOS ESTE COMUNIUNE CU BISERICA SA

Participarea la Euharistie nu înseamnă doar comuniune verticală cu Cristos, ci și comuniune orizontală cu Trupul său care este Biserica. Sfântul Apostol Paul continuă, spunând: „Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulţi, suntem un singur trup, căci toţi ne împărtăşim din aceeaşi pâine.” (1Corinteni 10,17). Prin urmare, cei care se împărtășesc împreună mărturisesc public nu doar că Isus Cristos este Domnul și Mântuitorul lor, ci și că ei aparțin aceleiași Biserici și mărturisesc aceeași credință.

Sacramentul Euharistiei nu creează artificial unitatea dintre persoane care cred lucruri contradictorii despre Dumnezeu, ci exprimă sacramental unitatea deja existentă în credința și în mărturisirea acestora. De aceea, comuniunea euharistică este expresia vizibilă a unei unități doctrinare reale dintre cei care se împărtășesc. Acesta este motivul pentru care Biserica Apostolică și Post-Apostolică a refuzat întotdeauna să împărtășească persoane care nu aparțineau credinței Bisericii.

BISERICA ESTE UNITATE DE CREDINȚĂ

Apartenența la Biserică nu este o simplă afiliere culturală sau sentimentală. A fi parte a Bisericii înseamnă a mărturisi credința Bisericii. Sfântul Paul îi îndeamnă pe creștini, spunând: „Vă îndemn, fraţilor, în numele Domnului nostru Isus Cristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în acelaşi cuget şi aceeaşi gândire.” (1Corinteni 1,10).  Biserica este o unitate de credință. Oamenii care alcătuiesc Biserica mărturisesc aceeași Evanghelie, aceeași doctrină și aceleași adevăruri revelate.

Aceasta nu este o idee neobișnuită sau specific religioasă. Orice apartenență autentică la un grup presupune asumarea acelorași valori, principii și convingeri. Membrii unui partid politic împărtășesc aceeași ideologie politică. Suporterii unei echipe împărtășesc aceeași loialitate și identitate comună. Cu atât mai mult, apartenența la Biserică presupune mărturisirea aceleiași credințe.

De aceea, cei care propovăduiesc învățături contrare credinței Bisericii nu pot fi considerați în deplină comuniune eclezială. Sfântul Paul avertizează: „Vă îndemn, fraţilor, să-i evitaţi pe cei care provoacă dezbinări şi scandaluri împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o.” (Romani 16,17). Iar în Epistola către Tit spune: „După întâia şi a doua mustrare, îndepărtează-te de omul eretic.” (Tit 3,10). Aceste texte arată limpede că unitatea Bisericii nu este o simplă unitate afectivă, ci o unitate doctrinară și sacramentală.

PRACTICA APOSTOLICĂ ȘI POST-APOSTOLICĂ

Încă din epoca apostolică, Biserica a practicat excluderea de la Euharistie a celor care mărturiseau doctrine false sau provocau schisme. În Didahia, unul dintre cele mai vechi documente creștine post-apostolice, citim că nimeni nu trebuie să mănânce și să nu bea din Euharistie, în afară de cei botezați în numele Domnului. Aceeași practică apare constant în scrierile Părinților Bisericii. Sfântul Ignațiu al Antiohiei avertiza împotriva celor care se separau de credința apostolică, arătând că aceștia nu trebuie primiți la comuniunea Bisericii. Pentru creștinii primelor secole, Sacramentul Euharistiei era semnul suprem al unității de credință. Tocmai de aceea, ereticii și schismaticii nu erau admiși la masa euharistică.

Prin urmare, practica Bisericilor Lutherane Confesionale nu reprezintă o inovație modernă sau o rigiditate confesională recentă. Din contră, ea constituie o dovadă clară a continuității teologice și liturgice cu Biserica Apostolică și Post-Apostolică.

PERICOLUL UNEI COMUNIUNI FĂRĂ UNITATE DOCTRINARĂ

A te împărtăși împreună cu persoane care mărturisesc o credință diferită înseamnă a afirma public existența unei unități care, în realitate, nu există. Dacă Sacramentul Euharistiei este cu adevărat comuniune cu trupul lui Cristos și cu trupul său care este Biserica, atunci împărtășirea comună presupune unitate reală de credință. În caz contrar, comuniunea devine o contradicție vizibilă: un singur trup care proclamă doctrine incompatibile între ele.

Nu poate exista adevărată unitate sacramentală acolo unde există haos doctrinar. A împărtăși împreună persoane care neagă prezența reală, botezul regenerativ, eficacitatea harului sacramental sau alte articole fundamentale ale credinței înseamnă a transforma Sacramentul Euharistiei într-un simbol gol al unei unități inexistente. Scriptura vorbește foarte serios despre această problemă: „Cine mănâncă pâinea sau bea potirul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului.” (1Corinteni 11,27). Și mai departe: „Căci cine mănâncă şi bea fără să discearnă trupul Domnului îşi mănâncă şi îşi bea propria condamnare.” (1Corinteni 11,29)

Pentru lutheranii confesionali, aceste avertismente nu sunt metafore retorice. Împărtășirea nevrednică aduce judecata lui Dumnezeu asupra celui care participă fără credință adevărată și fără discernământ. Din iubire pastorală și responsabilitate spirituală, Biserica nu poate invita oamenii la ceva ce le poate aduce condamnare.

COMUNIUNEA ”ORGANICĂ” A BISERICII

Din acest motiv, expresia „comuniune închisă” poate fi mai greu de digerat pentru că ea sugerează ideea unei comunități care ridică ziduri arbitrare în jurul altarului. Mai corect, poate, este să vorbim despre o „comuniune organică”.

Biserica este trupul lui Cristos: „Voi sunteţi trupul lui Cristos şi mădulare fiecare în parte.” (1Corinteni 12,27). Într-un organism viu, comuniunea există între mădularele aceluiași trup. Ochii, mâinile și picioarele aparțin aceluiași organism deoarece împărtășesc aceeași viață. La fel, comuniunea euharistică aparține celor care sunt uniți organic în trupul lui Cristos prin aceeași credință și aceeași mărturisire.

Astfel, Biserica Lutherană Confesională nu spune: „Nu vrem ca voi să veniți!”. Ea spune: „Euharistia exprimă o unitate care trebuie să existe deja între noi”. Oricine este parte organică a Bisericii lui Cristos, mărturisind aceeași credință apostolică, este primit la Altar. Cei care mărturisesc o altă credință nu sunt excluși din răutate, ci sunt opriți spre binele lor și spre protejarea unității Bisericii. Aceasta este o expresie a responsabilității pastorale, nu a superiorității confesionale.

DRAGOSTEA ADEVĂRATĂ NU SEPARĂ ADEVĂRUL DE COMUNIUNE

În cultura modernă, iubirea este adesea opusă adevărului doctrinar. Ni se spune că unitatea trebuie păstrată indiferent de diferențele teologice. Dar Scriptura nu cunoaște o astfel de separare între adevăr și comuniune. Sfântul Apostol Ioan scrie: „Dacă vine cineva la voi şi nu aduce această învăţătură, să nu-l primiţi în casă şi să nu-l salutaţi!” (2 Ioan 10). Aceste cuvinte pot părea dure sensibilității moderne, dar ele exprimă convingerea apostolică potrivit căreia adevărul Evangheliei este vital pentru mântuirea oamenilor.

Adevărata dragoste nu ignoră eroarea doctrinară. Dimpotrivă, ea caută unitatea autentică în adevărul lui Cristos. Comuniunea euharistică fără unitate doctrinară nu este iubire, ci confuzie. Ea transmite mesajul că doctrina nu contează și că adevărul revelat poate fi relativizat. Însă Cristos s-a rugat Tatălui: „Sfinţeşte-i în adevăr! Cuvântul tău este adevăr.” (Ioan 17,17). Unitatea Bisericii există numai în adevăr.

CONCLUZIE

Practica „comuniunii închise” din Bisericile Lutherane Confesionale nu este o expresie a exclusivismului, ci rezultatul unei înțelegeri profund biblice a Euharistiei, a Bisericii și a unității creștine. Pentru lutheranii confesionali, Sacramentul Euharistiei este adevărata împărtășire cu trupul și sângele lui Cristos. Tocmai de aceea, ea nu poate fi separată de unitatea credinței și de comuniunea reală a Bisericii.

Încă din epoca apostolică, Biserica a păzit Altarul de erezie și schismă, nu din lipsă de iubire, ci din fidelitate față de Cristos și față de adevărul Evangheliei. Astfel, ceea ce este numit adesea „comuniune închisă” este, în realitate, o comuniune organică: comuniunea acelora care sunt uniți în același trup, aceeași credință și aceeași mărturisire.

Această practică nu este o negare a unității creștine, ci o afirmare solemnă a faptului că adevărata unitate nu poate exista fără adevăr, fără doctrină și fără credință comună în Cristos și în Evanghelia sa.