Despre Cristos ca sfârșitul Legii 

INTRODUCERE: O PROPOZIȚIE CARE NU POATE FI DESPĂRȚITĂ ÎN DOUĂ

„Căci Cristos este sfârșitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea” (Romani 10,4). Puține texte pauline au fost invocate atât de frecvent pentru a susține o concluzie pe care contextul nu o permite: aceea că venirea lui Cristos ar fi desființat Legea și ar fi înlocuit-o fie cu Evanghelia, fie cu un nou sistem de porunci numite „poruncile Evangheliei” sau „poruncile lui Cristos”. O asemenea interpretare confundă Legea cu legământul mozaic, Evanghelia cu o legislație nouă și justificarea cu trecerea de la un cod moral la altul.

Perspectiva Reformei Lutherane pornește de la o distincție fundamentală: Legea și Evanghelia sunt două Cuvinte distincte ale lui Dumnezeu, având funcții distincte. Legea poruncește, descoperă păcatul, acuză și condamnă; Evanghelia nu formulează condiții noi, ci vestește ceea ce Dumnezeu a împlinit în Cristos pentru păcătos. Legea spune: „Fă aceasta!”; Evanghelia spune: „Cristos a făcut aceasta pentru tine!”. De aceea, Evanghelia nu este o Lege mai blândă și nici Cristos un nou Moise care înlocuiește Decalogul cu un set creștin de porunci.

Afirmația Sfântului Apostol Paul din Epistola către Romani trebuie citită integral. Expresia „Cristos este sfârșitul Legii” este determinată de cuvintele care urmează: ”pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea” sau, după traducerea romano-catolică: „spre justificarea fiecăruia care crede”. Tema centrală a acestui verset nu este abolirea normei morale a Legii, ci modul în care omul este justificat înaintea lui Dumnezeu în si prin credința în Cristos. Sfântul Apostol Paul ne spune faptul că pentru acela care crede, Cristos este sfârșitul Legii ca drum imposibil către justificare și sfârșitul condamnării rostite de Lege, fiindcă Domnul Isus Cristos a împlinit activ toate cerințele ei și a suportat pasiv întreaga ei pedeapsă.

CONTEXTUL IMEDIAT: DREPTATEA PROPRIE CARE VINE PRIN LEGE ȘI DREPTATEA LUI DUMNEZEU CARE VINE PRIN CREDINȚĂ

Textul din Romani 10,4 aparține argumentului început de către Sfântul Apostol Paul în Romani 9,30. Neamurile, care nu urmăreau o dreptate întemeiată pe fapte, adică pe Lege, au primit dreptatea prin credință. În schimb, spune Apostolul Paul, Israel, urmărind „o Lege a dreptății”, nu a ajuns la ea, deoarece a căutat-o „ca și cum ar veni din fapte”, adică prin Lege, nu din credință. Problema nu era că Legea lui Dumnezeu ar fi fost rea. Să nu uităm faptul că Sfântul Apostol Paul deja numise Legea ca fiind „sfântă”, iar porunca „sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7,12). Problema evreilor era folosirea Legii ca mijloc prin care omul păcătos încearcă să-și stabilească propria dreptate înaintea lui Dumnezeu.

Versetele premergătoare textului nostru, mai precis Romani 10,2–3, descriu exact această tragedie: râvna fără cunoaștere caută să statornicească dreptatea proprie și refuză supunerea față de dreptatea oferită de către Dumnezeu. Apoi vine versetul 4 care ne spune faptul că Domnul Isus Cristos este răspunsul lui Dumnezeu la această căutare greșită. Versetul 5 reia contrastul deja discutat: dreptatea urmărită prin Lege cere împlinirea poruncilor Legii. Dacă omul își întemeiază viața înaintea lui Dumnezeu pe Lege, el trebuie să o împlinească, nu selectiv, ci pe deplin. În Galateni 3,10–12, Sfântul Apostol Paul face explicită concluzia aceasta: cel care se sprijină pe faptele Legii se află sub blestem, fiindcă nimeni nu rămâne în toate cele scrise pentru a le face.

Teologia Reformei Lutherane face o corectă paralelă între Romani 1,16 și Romani 10,4. În ambele locuri apar cuvintele „pentru mântuirea oricărui care crede”. Evanghelia este puterea lui Dumnezeu „pentru mântuirea oricărui om care crede” (Romani 1,16), iar Cristos este sfârșitul Legii „spre justificarea fiecăruia care crede” (Romani 10,4). Prin urmare, centrul propoziției nu este o schimbare de legislație, ci Cristos care ne este dăruit credinței. Expresia „spre justificarea” explică finalitatea întregii afirmații: în Cristos, păcătosul primește dreptatea pe care nu o poate produce prin propria ascultare de Lege.

SENSUL CUVÂNTULUI τέλος: ÎNCETARE, ȚINTĂ ȘI CULMINARE

Termenul grecesc τέλος (telos) poate desemna sfârșitul sau încetarea unui lucru, ținta către care el se îndreaptă ori rezultatul său. Nu este necesar să alegem arbitrar un singur sens, dar contextul exclude categoric interpretarea care vrea să spună că : „Legea a încetat să existe și a fost înlocuită cu Evanghelia” deoarece o astfel de înțelegere l-ar contrazice pe însuși Domnul Isus Cristos care ne spune: „Să nu credeți că am venit să desființez Legea sau Profeții; n-am venit să desființez, ci să împlinesc” (Matei 5,17–18).

Sfântul Apostol Paul afirmă că prin credință noi ”nu desființăm Legea”, ci o confirmăm (Romani 3,31). În Romani 13,8–10, Apostolul Paul continuă să folosească poruncile și declară că ”dragostea este împlinirea Legii”. Așadar, el nu poate susține în Romani 10,4 dispariția Legii, pentru ca ulterior să-i confirme autoritatea și să le ceară creștinilor să trăiască în acord cu ea.

În înțelegerea Reformei Lutherane, ”Cristos este τέλος-ul Legii” mai întâi ca țintă și culminare. Întreaga Scriptură mărturisește despre Cristos ca soluția lui Dumnezeu pentru mântuirea omului păcătos. Făgăduințele, tipurile, jertfele și mărturia profetică își găsesc în Cristos împlinirea. Dacă prin „Lege” se înțelege aici Torah în ansamblul ei, Cristos este sensul ei cristologic. Scripturile lui Israel conduc spre dreptatea lui Dumnezeu revelată și dăruită în Mesia. Traducerea „scopul Legii este Cristos” redă legitim această dimensiune.

În același timp, Cristos este „sfârșitul” Legii în raport cu stăpânirea ei condamnatoare asupra credinciosului. Nu încetează porunca lui Dumnezeu, ci încetează verdictul ei de condamnare asupra celui îmbrăcat în Cristos, după cum citim: „Acum nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus” (Romani 8,1).

Legea cere ascultare perfectă și moartea celui care păcătuiește. Cristos a satisfăcut ambele cerințe. Prin ascultarea sa activă, el a împlinit perfect Legea în locul nostru; prin ascultarea sa pasivă, până la moartea crucii, el a purtat blestemul și pedeapsa Legii pentru noi.

Aceasta este distincția decisivă: Legea nu este terminată ca adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu, ca descoperire a voii sale, ca oglindă a păcatului ori ca îndrumare pentru viața credinciosului. Este însă terminată pretenția omului de a se justifica prin Lege și, pentru cel aflat în Cristos, este terminată și condamnarea Legii. Cristos nu anulează dreptatea cerută de Lege ci el o împlinește. Nu declară pedeapsa imaginară, ci o primește în trupul Său. Crucea nu dovedește că Legea ar fi fost dispensabilă, ci tocmai seriozitatea ei absolută.

DOMNUL ISUS CRISTOS ȘI APOSTOLII NU SPUN NIMIC DESPRE O  „EVANGHELIE A PORUNCILOR”

Nicăieri Domnul Isus Cristos nu definește Evanghelia ca pe un cod nou care ar lua locul Legii. Cristos poruncește, fără îndoială, deoarece el predică Legea în toată asprimea ei. Predica de pe Munte nu diminuează Legea, ci îi descoperă adâncimea. Cristos ne spune faptul că mânia este ucidere în inimă, pofta este adulter în inimă, iar iubirea îl cuprinde chiar și pe vrăjmaș. Aceste cuvinte sunt dumnezeiești și obligatorii, dar, în măsura în care cer ceva de la om, ele sunt Lege, nu Evanghelie.

Evanghelia este vestea că Împărăția lui Dumnezeu a venit la noi în persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, că Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască ceea ce era pierdut, că Domnul Isus Cristos își dă viața ca răscumpărare pentru mulți și că iertarea păcatelor este proclamată în numele lui.

Sfinții Apostoli păstrează aceeași distincție. Sfântul Apostol Paul poate da porunci apostolice, dar niciodată și niciunde nu le numește ca fiind Evanghelie. Evanghelia sa este mesajul despre Fiul lui Dumnezeu care se întrupează, se naște, moare pentru păcatele noastre și învie pentru justificarea noastră. A numi poruncile lui Cristos „Evanghelie” nu le face evanghelice ci transformă vestea darului mântuirii într-o nouă condiție pe care omul trebuie să o îndeplinească pentru a avea parte de acest dar.

Nici Părinții Bisericii nu au cunoscut schema simplistă potrivit căreia Legea ar fi fost înlocuită de Evanghelie ca două coduri succesive. Origen, citat în documentul atașat, surprinde legătura cu credința: Cristos este sfârșitul Legii pentru cei care cred. Augustin distinge între litera care poruncește fără să dea putere și Duhul care dă ceea ce poruncește Dumnezeu. Chiar acolo unde vocabularul patristic diferă de precizia lutherană ulterioară, nu întâlnim ideea unei mântuiri realizate prin schimbarea Legii vechi cu „poruncile Evangheliei”.

MARTIN LUTHER: CRISTOS, CONȚINUTUL SCRIPTURII ȘI ELIBERAREA CONȘTIINȚEI

În Lecturile despre Romani, Martin Luther nu oferă la Romani 10,4 nicio explicație punctuală, așa cum cititorul modern s-ar putea aștepta. Totuși, el folosește versetul în cadrul comentariului pentru a exprima un principiu hermeneutic decisiv: întreaga Scriptură, privită în profunzime, vorbește despre Cristos. Totul își găsește sensul în Cristos. Iată ceea ce Luther spune în comentariul său la Epistola către Romani: ”Întreaga Scriptură se referă pretutindeni numai la Cristos, dacă este privită în profunzime, chiar dacă la prima vedere ar putea părea altfel, prin folosirea umbrelor și a simbolurilor. De aceea, [Paul] spune, de asemenea, că Cristos este sfârșitul Legii (v.4), ca și cum ar spune că întreaga Scriptură își găsește sensul în Cristos. Că acest lucru este absolut adevărat, o dovedește faptul că acest cuvânt, care se referă cel mai mult la Cristos, îl desemnează pe Cristos” (vezi: Luther’s Works, volumul 25, pagina 405). Astfel, pentru Martin Luther, Cristos nu este distrugătorul Scripturii, ci cheia, conținutul și împlinirea ei.

Prefața la Epistola către Romani clarifică distincția. Legea este Cuvântul care ne arată ce trebuie să facem, dar nu ne dă puterea de a-l împlini. Legea descoperă boala păcatului și zdrobește prezumția dreptății proprii. Credința, dimpotrivă, este lucrarea lui Dumnezeu prin Evanghelie, care îl unește pe om cu Cristos și îl face viu. Așadar, ieșirea de sub condamnarea Legii nu se produce fiindcă porunca ar fi retrasă, ci fiindcă dreptatea lui Cristos este atribuită celui care crede.

În Micul Catehism și în Catehismul Mare găsim o dovadă imposibil de ocolit împotriva ideii că Luther ar fi considerat Legea abrogată și înlocuită de către ”poruncile Evangheliei”. Martin Luther așază Cele Zece Porunci - pe care le numește ”Cele Zece Porunci” nu ”poruncile Evangheliei” - în prima parte a catehezei creștine și le explică pe larg credincioșilor botezați. Aceasta deoarece, pentru Martin Luther, Cele Zece Porunci rămân oglinda păcatului și descrierea concretă a iubirii datorate lui Dumnezeu și aproapelui. Dacă Romani 10,4 ar însemna dispariția Legii, întreaga structură a celor două Catehisme ale lui Martin Luther ar fi inexplicabilă.

Articolele de la Schmalkalden, scrise tot de către Martin Luther, sunt și mai explicite cu privire la lucrarea Legii. Luther spune explicit faptul că Legea trebuie să descopere păcatul, să-l facă evident și să arate mânia lui Dumnezeu împotriva lui. După ce Legea face această lucrare, vine Evanghelia și aduce vestea ce bună și oferă ajutor împotriva păcatului, nu printr-o poruncă nouă, ci prin oferirea harului în multiple forme: Cuvântul predicat, Botezul, Sacramentul Euharistiei și Absoluțiunea. În această arhitectură, Cristos este sfârșitul Legii pentru justificare deoarece Evanghelia dă ceea ce Legea nu poate da: iertare, dreptate și pacea conștiinței.

Martin Luther respinge în mod direct transformarea lui Cristos într-un nou legiuitor. În comentariul său la Epistola către Galateni, Luther avertizează împotriva celor care, după ce pretind că vechea Lege a fost abrogată, fac din Cristos întemeietorul unei Legi noi. Pentru Luther, Cristos trebuie definit în mod paulin: Fiul lui Dumnezeu care, din milă și iubire, s-a dat pe sine pentru păcătoși.

Desigur, Luther vorbește despre faptul că în Scriptură îl vedem pe Cristos cum poruncește; dar atunci când Cristos poruncește, el vorbește Legea, nu Evanghelia. Atunci când ni se dă pe sine pentru iertare, auzim Evanghelia, nu Legea.

PHILIP MELANCHTHON: ÎNTREAGA SCRIPTURĂ ESTE LEGE ȘI PROMISIUNE

În Loci Communes din 1521, Philip Melanchthon formulează una dintre cele mai influente expresii ale distincției lutherane dintre Lege și Evanghelie: întreaga Scriptură este Legea și promisiune. Legea cere și acuză; promisiunea oferă mila lui Dumnezeu în Cristos și este primită prin credință.

Această schemă nu este cronologică, de parcă Vechiul Testament ar fi numai Lege, iar Noul Testament numai Evanghelie. Melanchthon afirmă faptul că Legea și promisiunea străbat întreaga Scriptură. Venirea lui Cristos nu transformă Evanghelia în poruncă; dimpotrivă, Cristos este conținutul promisiunii Evangheliei.

În Confesiunea Augustană și Apologia Confesiunii Augustana, concepția este matur exprimată de către Philip Melanchthon. Articolul IV mărturisește justificarea gratuită pentru Cristos, prin credință iar Articolul VI afirmă necesitatea faptelor bune, dar exclude meritul lor justificator. Apologia Confesiunii Augustana, în Articolul IV, distinge promisiunea iertării de Lege și insistă că promisiunea poate fi primită numai prin credință.

Aceasta este și logica textului din Romani 10,4: dreptatea nu mai gravitează în jurul performanței păcătosului, ci în jurul lui Cristos, primit prin credință.

Philip Melanchthon nu afirmă niciunde faptul că Legea ar fi fost înlocuită cu o morală evanghelică. El păstrează Legea pentru cunoașterea păcatului, pentru disciplina exterioară și pentru învățarea voii lui Dumnezeu, dar o exclude radical din articolul justificării. Ceea ce se încheie în Cristos este încercarea de a trata Legea ca scară spre Dumnezeu. Credința nu este o faptă mai ușoară cerută în locul ascultării; este mâna goală care primește făgăduința.

CHEMNITZ ȘI GERHARD: SATISFACȚIA JERTFEI CRISTOS ȘI PERMANENȚA LEGII

Martin Chemnitz, „al doilea Martin”, dezvoltă aceeași structură în examinarea doctrinei justificării și a satisfacției lui Cristos. Legea cere ascultare și pronunță blestemul asupra neascultării. Fiul lui Dumnezeu, născut sub Lege, împlinește ascultarea pe care noi o datorăm și suportă pedeapsa pe care noi am meritat-o. Dreptatea sa este imputată credinciosului. Astfel, justificarea nu înseamnă că Dumnezeu încetează să ia Legea în calcul, ci că judecata Legii a fost executată în înlocuitorul nostru care este Cristos.

În Enchiridion și în lucrările sale polemice, Martin Chemnitz păstrează distincția dintre Lege și Evanghelie. Evanghelia nu mustră pentru a produce merit și nu impune o satisfacție omenească ci ea vestește satisfacția deplină realizată de Cristos. Tocmai de aceea, credinciosul eliberat de condamnarea Legii este chemat la ascultarea Evangheliei, fără să transforme această ascultare în temelia acceptării sale înaintea lui Dumnezeu.

Johann Gerhard preia și sistematizează această moștenire în Loci theologici. El distinge abolirea unor rânduieli ceremoniale și judiciare legate de economia mozaică de permanența Legii morale. În raport cu justificarea, Cristos este sfârșitul Legii deoarece împlinește cerința ei și ne răscumpără de sub blestem. În raport cu viața creștină, Legea continuă să acuze omul vechi și să indice faptele plăcute lui Dumnezeu. Gerhard nu poate fi folosit pentru a susține înlocuirea Legii cu Evanghelia, fiindcă întreaga sa teologie depinde de distincția dintre Lege și Evanghelie.

La Chemnitz și Gerhard, ca și la Martin Luther, satisfacția înlocuitoare este esențială. Dacă Legea ar fi fost pur și simplu anulată, crucea ar deveni inutilă ca purtare a blestemului. Dumnezeu ar fi putut doar să retragă cerința. Dar Evanghelia proclamă ceva mult mai profund: cerința dreaptă a fost împlinită, vina a fost ispășită, iar sentința a căzut asupra lui Cristos.

Harul nu este indiferența lui Dumnezeu față de Lege, ci darul gratuit al unei dreptăți dobândite de Cristos cu prețul sângelui său.

CARTEA CONCORDIEI: LEGEA RĂMÂNE LEGE, EVANGHELIA RĂMÂNE EVANGHELIE

Cartea Concordiei exclude orice interpretare antinomiană. Confesiunea Augustană afirmă justificarea fără merite și, imediat, necesitatea faptelor bune. Apologia Confesiunii Augustana apără această ordine: faptele urmează credinței și sunt roadele Duhului, nu prețul iertării. Catehismele lui Martin Luther predau Decalogul tuturor creștinilor. Articolele de la Schmalkalden descriu lucrarea continuă a Legii în pocăință.

Formula Concordiei oferă cea mai precisă sinteză. Articolul V afirmă că distincția dintre Lege și Evanghelie trebuie păstrată cu mare grijă. Legea este doctrina care arată ce este drept și plăcut lui Dumnezeu și condamnă contrariul în timp ce Evanghelia este doctrina care îl învață pe omul care nu a păzit Legea ce trebuie să creadă, mai precis faptul că Domnul Isus Cristos a ispășit toate păcatele și a dobândit iertarea fără meritul păcătosului.

Formula Concordiei, Declarația Solidă, Articolul V, face referire directă Romani 10,4. Predicarea Legii îi aduce pe cei nepocăiți la cunoașterea păcatului; apoi Evanghelia îi mângâie, arătând că Dumnezeu le iartă păcatele prin Cristos și îi justifică numai din har. Legea, ca pedagog, conduce spre Cristos, care este sfârșitul Legii.

În Articolul VI, despre al treilea uz al Legii, Formula Concordiei afirmă că Legea este necesară și credincioșilor. Omul nou se bucură de voia lui Dumnezeu, dar creștinul rămâne în această viață ”simul iustus et peccator”. Omul vechi are nevoie de mustrarea și constrângerea Legii. Legea nu justifică și nu sfințește prin propria ei putere, dar indică forma concretă a faptelor pe care Dumnezeu le voiește.

Această mărturie face imposibilă lectura textului din Romani 10,4 ca abolire generală a Legii.

CE ANUME S-A SFÂRȘIT ȘI CE ANUME RĂMÂNE?

Pentru claritate, trebuie formulate simultan patru afirmații.

În primul rând, s-a sfârșit Legea ca pretinsă cale de justificare. De fapt, Legea nu a fost niciodată dată păcătoșilor ca mijloc eficient de dobândire a dreptății înaintea lui Dumnezeu. Folosirea Legii în acest sens a fost mereu o întrebuințare greșită. Avraam a fost justificat prin credință, iar Israel a fost mai întâi eliberat din Egipt și abia apoi a primit Decalogul.

În al doilea rând, pentru cel care crede în Cristos s-a sfârșit condamnarea Legii. Păcatele sale sunt într-adevăr condamnate, însă condamnarea a fost purtată de Cristos. Legea nu mai poate cere a doua oară plata aceleiași datorii de la cel unit prin credință cu Mijlocitorul.

În al treilea rând, s-a încheiat economia ceremonială și civilă proprie legământului mozaic, în măsura în care tipurile și umbrele și-au găsit împlinirea în Cristos. Această realitate nu trebuie confundată cu anularea voii morale a lui Dumnezeu sau cu dispariția funcției acuzatoare a Legii.

În al patrulea rând, rămâne Legea ca sfântă voință a lui Dumnezeu, ca oglindă care descoperă păcatul, ca frâu în viața socială și ca regulă care descrie viața de iubire a creștinului. Rămâne și Evanghelia ca promisiune necondiționată a iertării pentru Cristos. Ele nu se succed ca două epoci care se exclud, ci lucrează distinct în predicarea Bisericii până la sfârșitul veacului.

CONCLUZIE: SFÂRȘITUL DREPTĂȚII PROPRII, ÎNCEPUTUL LIBERTĂȚII ÎN CRISTOS

Romani 10,4 nu anunță moartea Legii, ci moartea pretenției păcătosului de a se prezenta drept înaintea lui Dumnezeu prin Lege. Cristos este ținta Torei, împlinitorul poruncilor ei și purtătorul blestemului ei. Pentru fiecare care crede, Cristos este sfârșitul condamnării și izvorul dreptății. Expresia paulină nu poate fi desprinsă de finalitatea ei: „spre justificarea fiecăruia care crede”.

Domnul Isus Cristos, Sfinții Apostolii, mărturia patristică a Bisericii, Martin Luther, Melanchthon, Chemnitz, Gerhard și Confesiunile Lutherane nu predică niciunde substituirea Legii printr-o Evanghelie alcătuită din porunci. Această schemă este străină teologiei Reformei Lutherane, gramaticii biblice a mântuirii și distincției istorice dintre poruncă și promisiune.

Poruncile pe care Cristos le predică sunt adevărate, sfinte și obligatorii; tocmai de aceea, în funcția lor imperativă, ele sunt parte a Legii. Evanghelia este vestea că acela care poruncește s-a așezat el însuși sub Lege, a împlinit-o și a purtat sentința ei pentru noi.

Mântuirea nu mai gravitează în jurul întrebării: „Ce trebuie să fac pentru a-mi câștiga dreptatea?”, ci în jurul mărturisirii: „Ce a făcut Cristos pentru mine?”. Credința nu desființează Legea ci ea încetează să caute în Lege ceea ce Dumnezeu a promis numai în Evanghelie. Eliberat de necesitatea de a se justifica pe sine, creștinul poate, în sfârșit, să împlinească Legea în libertate, nu pentru a deveni copil al lui Dumnezeu, ci fiindcă în Cristos a fost deja primit ca fiu.

Aceasta este teologia Reformei Lutherane: Cristos este sfârșitul Legii nu fiindcă Dumnezeu nu mai poruncește, ci fiindcă Dumnezeu justifică păcătosul prin credință, numai pentru meritele lui Cristos. Legea rămâne Cuvântul sfânt care poruncește și descoperă păcatul. Evanghelia rămâne Cuvântul mântuitor care dă iertarea. Iar între ele nu stă confuzia, ci crucea devine locul unde Legea a fost împlinită, condamnarea a fost purtată și dreptatea lui Cristos a devenit dar pentru fiecare care crede.