Despre creștin și CEA DE-a doua uzanță a Legii

În teologia lutherană confesională, doctrina Legii și a Evangheliei nu este o schemă didactică abstractă, ci cheia hermeneutică prin care este păstrată Evanghelia curată și este protejată conștiința credinciosului. Acolo unde această distincție se estompează, fie Legea devine Evanghelie falsă, fie Evanghelia este transformată într-o Lege mascată. De aceea, întrebarea dacă creștinul justificat mai are nevoie de cel de-al doilea uz al Legii nu este una marginală, ci atinge chiar inima vieții creștine.

Problema se formulează astfel: dacă omul este justificat pe deplin prin credință, dacă este regenerat prin Duhul Sfânt și trăiește o viață nouă, mai este necesar ca Legea să-i descopere păcatul, să-i expună gravitatea acestuia, și să-l cheme la pocăință? Sau acest rol aparține exclusiv vieții de dinainte de credință, fiind înlocuit ulterior doar de uzul al treilea al Legii, acela care prezintă Legea ca îndrumar al vieții justificate și regenerate?

Confesiunile Lutherane răspund fără echivoc: cel de-al doilea uz al Legii rămâne necesar pentru creștin, nu în ciuda justificării, ci tocmai din cauza realității continue a păcatului care locuiește în carne, în și prin vechiul Adam care rămâne prezent în tenebrele cărnii omului justificat și regenerat.

JUSTIFICAREA ȘI REGENERAREA

desăvârșite dar nu consumate

Teologia lutherană afirmă fără rezerve realitatea deplină a justificării. Creștinul este declarat drept înaintea lui Dumnezeu numai prin har, numai pentru Cristos, numai prin credință, fără faptele Legii. Sfântul Apostol Paul formulează această realitate fundamentală atunci când spune: „Omul este justificat prin credință, fără faptele Legii” (Romani 3,28). Această justificare este una forensică (juridică), completă și ireversibilă. Păcatele celui care crede sunt iertate, iar neprihănirea lui Cristos este imputată credinciosului (cf. 2 Corinteni 5,21).

Confesiunea Augustana afirmă limpede faptul că oamenii nu pot fi justificați înaintea lui Dumnezeu prin puterile, meritele sau faptele lor, ci sunt justificați gratuit pentru Cristos, prin credință (vezi: Art.IV). Această afirmație exclude orice idee de justificare progresivă sau incompletă.

În același timp, justificarea nu rămâne o realitate externă fără efect interior. Prin Cuvânt și Sacramente, Duhul Sfânt regenerează omul, creează omul cel nou și începe lucrarea sfințirii. Scriptura vorbește despre această înnoire reală: „Dacă cineva este în Cristos, este o creație nouă; cele vechi au trecut” (2 Corinteni 5,17).

Această sfințire nu este de natură imaginară sau simbolică. Omul cel nou, omul justificat și regenerat, iubește voia lui Dumnezeu, se bucură de Legea lui Dumnezeu și dorește să umble în faptele bune pregătite de Dumnezeu (cf. Efeseni 2,10). Martin Luther însuși subliniază că omul nou ascultă „de bună voie și cu plăcere”, nu constrâns de amenințare.

Totuși, această viață nouă nu reprezintă starea finală a existenței creștine.

VECHIUL ADAM

răstignit dar încă prezent și activ în creștin

Realismul teologiei lutherane refuză orice idealizare a vieții creștine prezente. Sfânta Scriptură mărturisește constant că păcatul rămâne o realitate activă în credincios. Sfântul Apostolul Paul descrie această tensiune interioară: „Nu fac binele pe care îl vreau, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl fac” (Romani 7,19). Această mărturie nu aparține unui om neconvertit, ci unui Apostol care trăiește deja în Cristos, fiind justificat și regenerat.

Sfânta Scriptură ne învață faptul că vechiul Adam este răstignit împreună cu Cristos (cf. Romani 6,6), dar nu este încă anihilat. El rămâne prezent în carnea păcătoasă, se opune Duhului și produce pofte și lucrări contrare voii lui Dumnezeu după cum spune Sfântul Apostol Paul: „Carnea poftește împotriva Duhului, iar Duhul împotriva cărnii” (Galateni 5,17).

Această coexistență definește existența creștină ca ”simul iustus et peccator”: în același timp drept înaintea lui Dumnezeu și păcătos în sine. Formula Concordiei afirmă că păcatul rămâne în natura umană regenerată, până la moarte (vezi: Declarația Solidă, Art.II).

În acest context, ideea că Legea nu ar mai avea rol acuzator în viața creștinului devine nu doar nerealistă, ci periculoasă.

CEL DE-AL DOILEA UZ AL LEGII

o funcție permanentă pentru cel care trăiește în acest trup de carne

Teologia Lutherană vorbește despre faptul că cel de-al doilea uz al Legii este acela de a descoperi păcatul, de a acuza conștiința și de a conduce omul la pocăință. Sfânta Scriptură afirmă explicit această funcție: „Prin Lege vine cunoașterea păcatului” (Romani 3,20). Legea nu creează păcatul în viața omului, ci îl scoate la lumină și îl numește și îl condamnă.

Formula Concordiei respinge ideea că acest uz al Legii ar fi limitat exclusiv la cei neconvertiți. Teologia lutherană afirmă faptul că Legea trebuie predicată nu numai celor neconvertiți și necredincioși, ci și celor cu adevărat credincioși și convertiți (vezi: Formula Concordiei, Declarația Solidă, Art.V). Motivul este unul foarte clar: păcatul nu dispare din viața omului odată cu nașterea credinței.

Pentru creștin, acest al doilea uz al Legii are rolul de a-l readuce mereu și mereu la pocăință, dar fără al condamna, deoarece: „nu este nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus” (Romani 8,1). În cazul creștinului, prin al doilea său uz, Legea acuză nu pentru a distruge credința, ci pentru a o curăța de o falsă siguranță și autosuficiență, ispite care mereu rămân ca un pericol în carnea omului justificat și regenerat.

Pastoral vorbind, acolo unde al doilea uz al Legii este abandonat, credinciosul este expus fie la mândrie spirituală, fie la autoamăgire. El începe să confunde roadele Duhului cu temeiul justificării și să creadă că pocăința nu mai este necesară în viața sa deoarece sfințenia sa a învins păcatul definitiv.

RELAȚIA DINTRE AL DOILEA ȘI AL TREILEA UZ AL LEGII ÎN VIAȚA CREȘTINULUI

Al treilea uz al Legii, recunoscut și predicat de către teologia lutherană, descrie Legea ca fiind un îndrumar al vieții noi, al vieții creștinului în Cristos. Omul cel nou, care este omul justificat și regenerat, are nevoie de Lege pentru a discerne voia lui Dumnezeu în mod concret. Astfel se explică afirmația Sfântului Apostol Paul: „Legea este bună dacă cineva o foloseşte în mod legitim” (1 Timotei 1,8).

Totuși, uzul al treilea nu poate înlocui niciodată uzul al doilea pentru că cele două uzuri ale Legii se adresează unor realități diferite din aceeași persoană. În timp ce al treilea uz se adresează omului nou, al doilea uz se adresează doar vechiului Adam. Cât timp ambii coexistă, în creștin, ambele uzuri sunt necesare.

Dacă Legea este redusă exclusiv la rolul de ghid, fără funcție acuzatoare, păcatul este minimalizat, iar Evanghelia este golită de puterea ei mângâietoare. Acolo unde nu mai există păcat recunoscut, harul devine o noțiune abstractă, nu o necesitate vitală.

DIMENSIUNEA PASTORALĂ 

Legea care omoară și Evanghelia care aduce viață

Din perspectivă pastorală, cel de-al doilea uz al Legii este un dar pentru creștin, nu o amenințare. Această uzanță a Legii îl păstrează pe credincios într-o pocăință vie și zilnică de care creștinul are nevoie dar fiind lupta continua a omului nou, a omului justificat și regenerat, cu vechiul Adam. Martin Luther descrie viața creștină ca o continuă întoarcere la Botez, unde vechiul Adam este omorât zilnic, iar omul nou este zi de zi ridicat. Auzirea Legii contribuie decisiv la acest stil de viață creștin. Spre diferență de omul neconvertit, această moarte zilnică nu este disperare pentru creștin, ci o veritabilă și zilnică pregătire pentru Evanghelie. Numai cel care este confruntat în mod real de Lege poate fi mângâiat în mod real de Cristos prin Evanghelia sa. Numai cel care își cunoaște și recunoaște păcatul poate auzi cu adevărat cuvintele: „Fiule, păcatele îți sunt iertate” (Marcu 2,5).

Astfel, predicarea continuă a Legii, în a doua ei uzanță, în viața Bisericii nu este un semn de legalism, ci un semn concret de fidelitate față de Evanghelie.

CONCLUZIE

Creștinul justificat și regenerat, deși nu mai este sub nicio formă condamnat de către Lege, rămâne sub uzul al doilea al Legii atâta timp cât trăiește în acest trup de carne și în acestă lume coruptă de păcat. Aceasta nu înseamnă o revenire sub condamnarea Legii, ci o păstrare în adevăr, smerenie și credință vie. Vechiul Adam nu este încă mort, iar Legea trebuie să-l omoare zilnic prin cel de-al doilea său uz, pentru ca omul cel nou să trăiască zilnic din Evanghelie și să poată experimenta cel de-al treilea uz al Legii.

Această învățătură nu slăbește Evanghelia, așa cum ar putea afirma anumite persoane, ci o apără. Pentru că numai acolo unde Legea își face lucrarea deplină, Evanghelia poate fi auzită ca ceea ce este cu adevărat: puterea lui Dumnezeu spre mântuire pentru oricine crede (cf. Romani 1,16).