De ce este important să mergem la Biserică?

Într-o epocă în care aproape orice poate fi urmărit de acasă, apare tot mai des întrebarea: de ce mai trebuie să merg fizic la Biserică? Nu pot să cred în Dumnezeu acasă, să citesc Biblia, să mă rog și să ascult o predică pe internet? Desigur, omul se poate ruga acasă, iar citirea personală a Sfintei Scripturi este folositoare și necesară. Dumnezeu este pretutindeni și ascultă rugăciunea credinciosului oriunde s-ar afla. Totuși, viața creștină nu a fost rânduită ca o relație individuală, izolată și exclusiv interioară cu Dumnezeu.

Creștinismul nu înseamnă doar că eu mă gândesc la Dumnezeu! Creștinismul înseamnă și faptul că Dumnezeu vine în mod concret la mine. El îmi vorbește prin Cuvântul său, mă spală prin Sfântul Botez, îmi iartă păcatele prin Absoluțiune și îmi dă adevăratul Trup și adevăratul Sânge al lui Cristos în Sfânta Euharistie. Biserica este locul în care Dumnezeu a rânduit ca aceste daruri să fie împărțite poporului său.

De aceea, întrebarea corectă nu este doar: „De ce trebuie să merg la Biserică?”, ci mai ales: „Ce vrea Dumnezeu să-mi dăruiască atunci când mă cheamă la Biserică?”

DUMNEZEU NE CHEAMĂ LA BISERICĂ PENTRU A NE SLUJI

Noi vorbim adesea despre mersul la Biserică asemenea unei obligații pe care trebuie să o îndeplinim pentru Dumnezeu. Avem impresia că Dumnezeu stă în cer și așteaptă să-i demonstrăm credincioșia noastră prin prezență, rugăciuni, cântări și donații financiare. Din această perspectivă, Liturghia divin devine o lucrare pe care noi o facem pentru Dumnezeu.

În realitate, centrul închinării creștin este lucrarea pe care Dumnezeu o face pentru noi. Venim înaintea lui cu păcatele, slăbiciunile, îndoielile, temerile și poverile noastre, iar Dumnezeu ne iartă și ne slujește prin Mijloacele Harului. Dumnezeu nu ne cheamă deoarece ar avea nevoie de prezența noastră, ci pentru că noi avem nevoie de darurile sale.

Acesta este motivul pentru care Liturghia poate fi numită pe bună dreptate ”Serviciu Divin”. Mai întâi, Dumnezeu ne slujește nouă. El ne cheamă la pocăință, ne iartă, ne vorbește, ne hrănește și ne binecuvântează. Abia apoi noi  răspundem harului lui Dumnezeu prin rugăciune, laudă, mărturisirea credinței și slujirea aproapelui.

Mersul la Biserică nu este, așadar, prețul pe care îl plătim pentru har, ci drumul pe care îl facem pentru a primi darurile oferite gratuit de Dumnezeu.

LA BISERICĂ PRIMIM CUVÂNTUL CARE CREEAZĂ ȘI PĂSTREAZĂ CREDINȚA

Credința creștină nu se naște din puterea voinței noastre și nici nu supraviețuiește prin simpla păstrare a unor convingeri religioase. Apostolul Paul spune: „Aşadar, credinţa vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos” (Romani 10:17).

În Biserică, Sfânta Scriptură nu este doar citită ca o carte veche și nici analizată ca un document istoric. Cuvântul lui Dumnezeu este proclamat în prezent unei comunități reale. Prin predicare, Legea lui Dumnezeu ne descoperă, aici și acum, păcatul și distruge falsa noastră siguranță, iar Evanghelia ni-l dăruiește, aici și acum, pe Cristos, cel răstignit și înviat pentru iertarea noastră.

Avem nevoie să auzim mereu această distincție dintre Lege și Evanghelie. Inima omului transformă cu ușurință creștinismul fie într-un sistem de merite, fie într-o scuză pentru nepăsare. Legea ne arată că nu ne putem mântui singuri. Evanghelia ne vestește că ceea ce noi nu puteam face a făcut Cristos pentru noi.

Predica nu este doar o lecție care ne oferă informații religioase. Atunci când predica este credincioasă Scripturii, ea este glasul exterior prin care Cristos își caută, mustră, mângâie și întărește turma. Noi nu ne putem predica singuri cu deplină obiectivitate. Atunci când rămânem singuri cu gândurile noastre, avem tendința fie să ne justificăm păcatele, fie să ne condamnăm fără speranță. La Biserică auzim din afara noastră promisiunea concretă: Cristos a murit pentru tine și, de aceea, păcatele îți sunt iertate!

LA BISERICĂ PRIMIM IERTAREA ÎN MOD PERSONAL

În Absoluțiune, iertarea câștigată de Cristos pe cruce nu rămâne o idee generală. Ea ne este adresată personal. Domnul înviat le-a spus apostolilor: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20:22–23).

Pastorul nu iartă păcatele în virtutea unei puteri personale și nici pentru că ar fi mai sfânt decât ceilalți. El slujește în numele și din porunca lui Cristos. Când Absoluțiunea este rostită potrivit poruncii Domnului, credinciosul nu trebuie să se întrebe dacă Dumnezeu poate că îl va ierta cândva. El poate primi cuvântul iertării ca pe promisiunea lui Cristos adresată lui aici și acum.

Omul izolat este adesea prizonierul propriilor acuzații. Își amintește păcatele, își analizează sentimentele și încearcă să descopere în sine dovada împăcării cu Dumnezeu. Absoluțiunea ne mută privirea de la noi înșine spre promisiunea obiectivă a lui Cristos. Siguranța mântuirii nu stă în intensitatea emoțiilor noastre, ci în Cuvântul Celui care nu minte.

LA BISERICĂ PRIMIM TRUPUL ȘI SÂNGELE LUI CRISTOS

Sfânta Euharistie arată cu cea mai mare claritate de ce participarea fizică la viața Bisericii nu poate fi înlocuită printr-o transmisie online. Predica poate fi ascultată prin internet, dar trupul și sângele Domnului nu pot fi primite prin ecran. 

În noaptea în care a fost trădat, Isus a luat pâinea și a spus: „Acesta este trupul meu, care este pentru voi. Faceţi aceasta în amintirea mea!”. Apoi a luat potirul și a spus: „Acest potir este noua alianţă în sângele meu” (1 Corinteni 11:23–25). În Euharistie, Cristos nu ne oferă doar un simbol care ne ajută să ne amintim de el. Potrivit cuvintelor sale, Cristos ne dă adevăratul său trup și adevăratul său sânge, sub pâine și vin, pentru iertarea păcatelor. Aici Evanghelia devine aproape imposibil de confundat cu o simplă idee. Cristos pune în gura noastră prețul cu care am fost răscumpărați.

Creștinul nu vine la Sacramentul Euharistiei pentru că ar fi lipsit de păcat, ci tocmai pentru că este păcătos și are nevoie de medicamentul nemuririi. Cel bolnav nu evită medicul până când se vindecă singur. În același fel, nu așteptăm să devenim suficient de vrednici pentru a veni la Cristos. Vrednicia noastră stă în recunoașterea nevoii și în credința în cuvintele sale: „dat și vărsat pentru voi, spre iertarea păcatelor”.

LA BISERICĂ SUNTEM READUȘI LA DARUL SFÂNTULUI BOTEZ

Sfântul Botez nu este doar ceremonia care a avut loc cândva în trecut. Este lucrarea lui Dumnezeu prin care am fost uniți cu moartea și învierea lui Cristos, am primit iertarea și am fost așezați în familia sa.

De fiecare dată când ne mărturisim păcatele și primim Absoluțiunea, ne întoarcem la promisiunea Botezului. Omul cel vechi este chemat din nou la moarte, iar omul cel nou este ridicat să trăiască înaintea lui Dumnezeu în credință și înaintea aproapelui în iubire.

Participarea la viața Bisericii ne împiedică să transformăm Botezul într-o simplă amintire de familie sau într-un certificat păstrat într-un sertar. În comunitatea credincioșilor, identitatea noastră baptismală este hrănită și trăită. Acolo suntem învățați să spunem din nou: eu nu îmi aparțin mie însumi; aparțin lui Cristos.

NU EXISTĂ CREȘTINISM FĂRĂ COMUNIUNEA BISERICII

Primii creștini „erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune” (Faptele Apostolilor 2:42). Observăm că viața lor nu era alcătuită dintr-o credință privată, completată ocazional printr-o întâlnire religioasă. Ei stăruiau împreună în Cuvânt, Euharistie și rugăciune.

Prin credință suntem uniți cu Cristos și, tocmai de aceea, suntem uniți și unii cu alții. Biserica nu este o sală în care indivizi fără legătură între ei asistă la același program. Ea este Trupul lui Cristos. Nu putem spune că dorim să rămânem uniți cu capul, dar nu avem nevoie de celelalte mădulare.

La Biserică învățăm să purtăm poverile altora și să le permitem și lor să le poarte pe ale noastre. Acolo ne rugăm pentru cei bolnavi, îi mângâiem pe cei îndoliați, îi încurajăm pe cei slabi, îi învățăm pe copii, îi sprijinim pe bătrâni și împărțim darurile primite de la Dumnezeu. Comuniunea poate fi uneori dificilă, deoarece Biserica este formată din păcătoși. Dar tocmai aici învățăm iertarea, răbdarea și împăcarea.

Singurătatea poate crea iluzia unei credințe fără conflicte. Este ușor să-i iubim pe oameni în teorie. În Biserică suntem chemați să iubim persoane concrete, cu slăbiciuni concrete, așa cum și ele sunt chemate să ne iubească pe noi.

ESTE SUFICIENT SĂ MERGEM LA BISERICĂ O SINGURĂ DATĂ PE SĂPTĂMÂNĂ?

Participarea duminicală la Liturghie este ritmul firesc și fundamental al vieții creștine. Duminica este ziua învierii Domnului și ziua în care comunitatea se adună în jurul Cuvântului și al Sfintei Euharistii. Porunca lui Dumnezeu de a sfinți ziua de odihnă nu trebuie redusă la o regulă despre prezența într-o clădire, dar nici golită de conținut. Sfințim ziua atunci când ținem Cuvântul lui Dumnezeu sfânt, îl ascultăm cu bucurie și primim darurile sale.

Totuși, întrebarea „Este suficient o dată pe săptămână?” poate ascunde o înțelegere greșită. Dacă întrebăm care este numărul minim de participări necesar pentru a ne păstra statutul de creștini, am transformat harul într-un barem și Biserica într-o obligație administrativă. Dragostea nu întreabă: „Care este cel mai puțin timp pe care trebuie să-l petrec cu persoana iubită fără ca relația să se destrame?”.

Participarea duminicală nu reprezintă o cantitate mică. Este centrul săptămânii creștine. Dar acolo unde Biserica oferă Vespera, studiu biblic, cateheză, rugăciune comună sau alte ocazii de a auzi Cuvântul, este bine să ne folosim de ele atât cât ne îngăduie chemările noastre familiale și profesionale. Nu fiecare credincios poate participa la fiecare slujbă, iar numărul prezențelor nu măsoară automat credința. Totuși, dacă avem posibilitatea de a primi mai des Cuvântul, de ce am considera acest lucru inutil?

Nu mergem mai des pentru a acumula merite, ci pentru că avem nevoie permanentă de Cristos. Păcatul, ispita, frica și descurajarea nu ne vizitează doar duminica. De aceea avem nevoie ca ritmul întregii vieți să fie pătruns de Cuvânt, rugăciune și comuniune.

CE SE ÎNTÂMPLĂ ATUNCI CÂND NE ÎNDEPĂRTĂM DE BISERICĂ?

Absența ocazională, provocată de boală, îngrijirea unui copil, muncă inevitabilă, distanță sau altă împrejurare serioasă, nu trebuie tratată prin învinovățire legalistă. Dumnezeu nu încetează să ne iubească atunci când suntem împiedicați să ajungem la slujbă. În asemenea situații, Biserica este chemată să vină spre cel bolnav sau izolat prin vizita pastorului, Cuvânt, Absoluțiune și, când este posibil, Euharistie.

Altceva este însă absența devenită alegere constantă. Atunci când omul se retrage voit din Biserică, nu pierde doar contactul cu o instituție. Se îndepărtează de locul în care Cristos a promis să-l hrănească prin Mijloacele Harului. Credința nu dispare neapărat într-o singură zi. De cele mai multe ori, ea se stinge încet: rugăciunea devine rară, păcatul pare mai puțin grav, pocăința devine inutilă, iar Dumnezeu este redus la o idee îndepărtată.

De aceea, Scriptura ne îndeamnă „să nu părăsim adunarea noastră, după cum au unii obiceiul, ci să ne încurajăm” (Evrei 10:25). Acesta nu este glasul unui Dumnezeu preocupat de statistica prezenței, ci avertismentul Păstorului care știe cât de ușor se rătăcește oaia despărțită de turmă.

BISERICA NU ESTE O POVARĂ, CI UN PRIVILEGIU!

Există oameni care călătoresc ore întregi pentru a ajunge la o Biserică în care Evanghelia este predicată curat și Sacramentele sunt administrate potrivit instituirii lui Cristos. Alții s-au mutat într-un alt oraș pentru a putea trăi aproape de o asemenea comunitate. Ei nu fac aceste sacrificii deoarece cred că distanța parcursă le câștigă mântuirea, ci pentru că au înțeles valoarea darului aflat la capătul drumului.

Dacă Biserica ne pare mereu o povară, trebuie să ne întrebăm cum am ajuns să vedem întâlnirea cu Cristos ca pe o pierdere de timp. Poate că am uitat ce primim acolo. Poate că ne-am obișnuit atât de mult cu disponibilitatea Evangheliei, încât am încetat să o mai considerăm o comoară.

Venim la Biserică nu pentru a-i demonstra lui Dumnezeu că suntem oameni buni, ci pentru că știm că suntem păcătoși care au nevoie de iertare. Nu venim pentru a-l face pe Dumnezeu prezent, ci pentru că el a promis să fie prezent pentru noi prin Cuvânt și Sacramente. Nu venim pentru a ne câștiga locul în familia sa, ci pentru a primi din nou ceea ce Cristos ne-a câștigat deja prin cruce.

La Biserică, Dumnezeu îl caută pe cel pierdut, îl iartă pe cel vinovat, îl ridică pe cel căzut, îl întărește pe cel slab, îl hrănește pe cel flămând și îl așază pe cel singur într-o familie. Acolo ni se vestește că păcatele noastre sunt iertate. Acolo trupul și sângele lui Cristos ne sunt oferite pentru viață și mântuire. Acolo credința noastră este susținută nu de puterea sentimentelor noastre, ci de promisiunile obiective ale lui Dumnezeu.

De aceea mergem la Biserică. Nu fiindcă Dumnezeu ar avea nevoie de prezența noastră, ci fiindcă noi avem nevoie de prezența Lui plină de har. Nu pentru a îndeplini o corvoadă săptămânală, ci pentru a veni acolo unde Tatăl ne cheamă, Cristos ne iartă, iar Duhul Sfânt ne adună, ne luminează și ne păstrează în adevărata credință.

Biserica nu este povara pe care Dumnezeu o așază peste viața noastră. Biserica este locul în care Dumnezeu vine să ne poarte poverile.