Rev. Sorin H. Trifa
Pastor Misionar Biserica Lutherană Sinodul Missouri
Pastor Parohia Sfânta Maria din Brașov
sorin_trifa@bisericalutherana.ro
Există predicatori penticostali care par să creadă că puterea unei predici se măsoară în intensitatea zbierătelor, în numărul lacrimilor, în violența gesturilor și în severitatea condamnărilor rostite. Cu cât predicatorul zbiară mai tare, cu cât pare mai indignat și cu cât impune mai multe interdicții ascultătorilor, cu atât este considerat mai „plin de Duhul Sfânt”. Predica ajunge astfel să semene cu o furtună emoțională în care Evanghelia este acoperită de vocea predicatorului.
Desigur, această descriere nu se aplică tuturor neo-protestanților și nici tuturor pastorilor penticostali. Există între ei predicatori serioși, echilibrați și preocupați sincer de Sfânta Scriptură. Problema analizată aici este un anumit mod de predicare, suficient de vizibil încât să influențeze imaginea publică a întregului creștinism.
Atunci când predicarea devine zbierată, delirantă, amenințătoare și aproape „talibanică”, răul produs nu se limitează la predicatorul respectiv sau la comunitatea sa. Mulți necredincioși nu cunosc diferențele dintre lutherani, ortodoxi, romano-catolici, baptiști sau penticostali. Ei văd un om care strigă în numele lui Isus și trag concluzia că așa arată creștinismul.
VOLUMUL VOCII NU ESTE PUTEREA EVANGHELIEI
Sfânta Scriptură nu condamnă emoția. Domnul Isus Cristos însuși a plâns, profeții au vorbit cu pasiune, iar Sfântul Apostol Paul a avertizat uneori „cu lacrimi” (Faptele Apostolilor 20:31). Există momente în care predicatorul poate ridica vocea, fiind profund mișcat de gravitatea textului. Problema nu este intensitatea ocazională, ci transformarea predicării într-o tehnică de intimidare și manipulare emoțională.
Un predicator nu este chemat să provoace o criză psihologică prin strigăte, repetiții obsesive, condamnări și amenințări. El este chemat să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Puterea nu se află în temperamentul, volumul sau lacrimile lui, ci în Cuvântul Evangheliei. Sfântul Apostol Paul spune că Evanghelia „este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede” (Romani 1:16). Nu predicatorul face Evanghelia puternică. Evanghelia este deja puterea lui Dumnezeu.
Predicatorul nu trebuie să încerce să producă artificial convertirea. Credința nu este rezultatul presiunii psihologice, al muzicii repetitive, al vinovăției cultivate metodic sau al fricii provocate prin zbierăte. Duhul Sfânt lucrează credința prin Evanghelie, după cum mărturisim în Confesiunea Augustana: Duhul Sfânt este dăruit prin Cuvânt și Sacramente și produce credința unde și când îi place lui Dumnezeu.
Predica nu este spectacolul predicatorului. Este locul în care Cristos îi caută pe păcătoși prin Cuvântul Său.
MÂNIA PREDICATORULUI NU ÎMPLINEȘTE DREPTATEA LUI DUMNEZEU
Unii predicatori penticostali își justifică agresivitatea spunând că apără adevărul. Dar nu orice formă de furie devine sfântă numai pentru că folosește cuvinte biblice. Sfântul Apostol Iacob avertizează limpede: „Mânia omului nu împlineşte dreptatea lui Dumnezeu” (Iacob 1:20).
Se poate predica o afirmație corectă din punct de vedere doctrinar într-un mod profund necreștin. Se poate vorbi despre sfințenie cu ură, despre modestie cu vulgaritate și despre familie prin umilirea femeii. Se poate predica împotriva păcatului fiind, în același timp, stăpânit de păcatul mândriei.
Sfântul Apostol Petru ne cere să fim gata să răspundem celor care ne întreabă despre speranța noastră, însă adaugă imediat: „dar cu blândeţe şi bună cuviinţă” (1 Petru 3:15–16). Blândețea nu este trădarea adevărului. Buna-cuviință nu este relativism. Un creștin poate spune un „nu” foarte limpede fără să urle, să insulte sau să transforme interlocutorul într-un dușman.
Sfântul Apostol Paul le poruncește colosenilor: „Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei din afară”, iar apoi: „Cuvântul vostru să fie întotdeauna cu har, cu [un dram de] sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Coloseni 4:5–6). „Cu har” și „fiecăruia” exclud discursul mecanic, uniform și agresiv.
LEGEA LUI DUMNEZEU ȘI LEGALISMUL OMENESC
Un simptom evident al acestei predicări penticostale dezechilibrate este concentrarea obsesivă asupra vestimentației femeii, bijuteriilor, mersului la mare, lungimii părului, consumului de bere fără alcool, mersul la sală sau altor reguli transformate în măsuri ale adevăratei credințe.
Sfânta Scriptură condamnă lipsa de modestie, beția, desfrânarea și folosirea libertății pentru a-l răni pe aproapele. Biserica trebuie să predice aceste lucruri. Beția este păcat; alcoolul nu este în sine păcat. Lipsa de decență trebuie mustrată; mersul la mare sau la piscină nu este în sine păcat. Ostentația și transformarea trupului în instrument al seducției trebuie criticate; existența unei bijuterii sau mersul la sală nu dovedește absența credinței.
Sfântul Apostol Paul spune: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14:17). Imediat, el îndeamnă Biserica să urmărească „cele ale păcii şi cele ale edificării reciproce” (Romani 14:19).
Legalismul începe acolo unde poruncile omenești sunt așezate pe același nivel cu Legea lui Dumnezeu, iar preferințele unei comunități sunt prezentate drept condiții ale mântuirii. În acel moment, predicatorul nu mai formează conștiința prin Cuvânt, ci încearcă să o controleze prin autoritatea sa personală.
O predicare autentic creștină trebuie să distingă între păcat și adiaphora, între ceea ce Dumnezeu interzice și ceea ce predicatorului nu îi place. A declara păcat ceea ce Dumnezeu nu a declarat păcat înseamnă a uzurpa autoritatea lui Dumnezeu.
LEGEA TREBUIE SĂ UCIDĂ, IAR EVANGHELIA TREBUIE SĂ ÎNVIE
Predicarea lutherană nu îndulcește Legea. Legea trebuie predicată în toată severitatea ei. Ea ne descoperă păcatul, ne închide orice cale de autojustificare și ne arată că merităm condamnarea lui Dumnezeu. Dar Legea nu este un bici pus în mâna predicatorului pentru a-i ține pe oameni sub control.
Legea ne ucide pretenția că ne putem mântui singuri. Evanghelia îl oferă însă păcătosului pe Cristos, care a purtat această condamnare pe Cruce. Când predica se încheie numai cu frică, amenințare și cerințe, ea nu a ajuns încă la Evanghelie.
Predicatorul poate face întreaga sală să plângă și totuși să nu fi predicat Evanghelia. Lacrimile nu sunt dovada convertirii. Emoția nu este credință. Iar promisiunea că omul va deveni mai bun nu este Vestea cea Bună. Evanghelia spune că, deși păcătosul nu se poate salva, Cristos a murit pentru el, a înviat și îi dăruiește gratuit iertarea, dreptatea și viața veșnică.
RĂUL FĂCUT MĂRTURIEI CREȘTINE
Oamenii aflați în afara Bisericii aud aceste predici agresive și ajung să creadă că Dumnezeu este asemenea predicatorului: nervos, imprevizibil, preocupat obsesiv de haine, coafuri, bijuterii și băuturi. Domnul Isus Cristos dispare în spatele unui sistem de interdicții, iar Evanghelia devine o ideologie a controlului.
De aceea, asemenea manifestări nu sunt doar excentricități nevinovate. Ele pun o piedică inutilă înaintea celor cărora dorim să le facem cunoscută mântuirea. Scandalul Crucii nu trebuie înlocuit cu scandalul lipsei noastre de discernământ.
Slujitorul lui Cristos trebuie să fie ferm fără să fie violent, limpede fără să fie isteric și pastoral fără să fie manipulator. El condamnă păcatul, dar nu îl strivește pe păcătos. Apără adevărul, dar nu își transformă temperamentul în normă doctrinară. Mai presus de toate, nu se predică pe sine, ci îl predică pe Cristos răstignit și înviat pentru păcătoși.
Creștinismul nu are nevoie de predicatori care să strige mai tare decât lumea. Are nevoie de slujitori prin a căror predicare să poată fi auzit limpede glasul Bunului Păstor.