Cuvântul lui Dumnezeu ca  ”Verbul Efficax”

În tradiția Lutherană expresia: ”Cuvântul lui Dumnezeu” semnifică o varietate de domenii semantice aflate în relație reciprocă și care se nasc din studiul textului biblic și care sunt, fiecare dintre ele, modelate de către mărturisirile de credință trinitare și cristologice ale Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea. Paradigmatic, Dumnezeu vorbește și cheamă prin Cuvântul său toate lucrurile care nu există să vină la existență și, de asemenea, tot prin Cuvântul său, Dumnezeu dă viață la cei care sunt morți după cum ne spune Sfântul Apostol Paul în Epistola sa către Romani unde citim astfel: ”Dumnezeu [...] care dă viaţă celor morţi şi cheamă la fiinţă cele ce nu sunt” (Rom.4,17). Astfel, putem să spunem faptul că expresia: ”Cuvântul lui Dumnezeu” descrie modul în care Dumnezeu creează, susține întreaga sa creație și dă viață acelora care sunt fie în moarte spirituală fie în moarte fizică. Despre om citim faptul că a fost creat de către Dumnezeu, după chipul sau imaginea lui Dumnezeu (Imago Dei), pentru viață, pentru activitate și pentru durată. Cu alte cuvinte, Dumnezeu l-a creat pe om după imaginea sa pentru ca omul să fie viu și activ pentru eternitate. Dumnezeu îl invită pe om prin Cuvântul său într-o relație specială cu sine, o relație în care identitatea lui Dumnezeu, caracterizată de dragoste și milă față de lume și față de omenire, este revelată pe deplin. Din Cuvântul lui Dumnezeu aflăm faptul că același Cuvânt (λόγος) care a vorbit și cosmosul a venit la existență și care promite să fie plin de milă și de dragoste față de poporul lui Dumnezeu s-a întrupat în Isus din Nazareth. Scriptura ne spune faptul că ”la început” (Gen.1,1) Dumnezeu a vorbit și absolut tot ceea ce există a venit la existență prin Cuvânt (λόγος) după cum citim: ”Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există” (In.1,3). În Cuvântul întrupat, Domnul Isus Cristos, Dumnezeu vine în lumea noastră și vorbește din nou într-un mod în care revelează iubirea sa față de o lume care zace în robia păcatului, a morții și a diavolului. Cuvântul întrupat vine în această lume și îl învinge pe diavol, îl reconciliază pe Dumnezeu cu omul căzut în păcat și reînnoiește relația lui Dumnezeu cu umanitatea și cu întreaga creație.

Proclamarea apostolică a Cuvântului viu al lui Dumnezeu, fundamentată pe moartea și învierea Domnului Isus Cristos este, după cum ne spune Sfântul Apostol Paul: ”puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui [om] care crede, mai întâi a iudeului şi [apoi] a grecului” (Rom.1,16). Prin această proclamare a Cuvântului lui Dumnezeu, vechiul Adam este pus în moarte împreună cu Cristos și este readus la viață împreună cu Cristos. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu este viu și activ în Biserica lui Cristos fiind unealta prin care Duhul Sfânt proclamă ceea ce Dumnezeu a făcut pentru păcătos în întruparea, nașterea, viața, suferința, moartea și învierea Domnului nostru Isus Cristos. În acord cu teologia Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, Biserica Lutherană Confesională predică faptul că același Cuvânt (λόγος) care este activ în proclamarea apostolică a Cuvântului lui Dumnezeu este prezent la fel de activ în Sfintele Sacramente, Sfântul Botez și Sfânta Euharistie. Astfel, în ”Cuvântul vizibil” prezent în Sfintele Sacramente, prezența reală a Domnului Isus Cristos împlinește promisiunea de iertare a păcatelor a tuturor acelora care cred promisiunea Evangheliei. În acord cu Sfânta Scriptură, Biserica Lutherană Confesională învață faptul că prin proclamarea Cuvântului asupra elementelor naturale ale Sacramentelor: apa, pâinea și vinul, acestor elemente li se atașează prezența lui Cristos, o prezență care nu este absolut dependentă de opinia sau de credința omului. În același fel, Biserica Lutherană Confesională, în acord cu învățătura Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea, predică faptul că același Cuvânt (λόγος) care este activ în proclamarea apostolică a Cuvântului lui Dumnezeu se ”înscripturează” devenind ”θεόπνευστος” sau ”respirația lui Dumnezeu”, o expresie tradusă în limba română prin ”inspirată de Dumnezeu” după cum citim în A Doua Epistolă către Timotei: ”Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos pentru a învăţa, a dojeni, a îndrepta, a educa în dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pe deplin pregătit pentru orice lucrare bună” (2Tim.3,16-17). Teologia Lutherană învață faptul că așa cum Fiul purcede la de la Dumnezeu Tatăl, la fel, Duhul Sfânt purcede din Cuvânt (λόγος) indicându-se astfel o legătură inseparabilă între Dumnezeu Tatăl, Cuvânt (λόγος) și Duhul Sfânt în Sfânta Treime. În Articolele Schmalkaldice Martin Luther vorbește despre legătura între Cuvânt (λόγος) și Duhul Sfânt afirmând faptul că Duhul Sfânt nu dă nimănui Duhul Sfânt în afara proclamării Cuvântului lui Dumnezeu. Martin Luther predica faptul că Dumnezeu este prezent în întreaga lume prin Duhul Sfânt însă Dumnezeu nu vrea ca noi să îl căutăm pe Duhul Sfânt oriunde ci Duhul Sfânt vine la noi în și prin Cuvântul lui Dumnezeu (LW.36,342)

Nu îmi doresc ca în această ocazie să abordez învățătura Bisericii Lutherane Confesionale despre Cuvântul lui Dumnezeu în stilul în care teologia dogmatică o face. De altfel nici nu este loc pentru așa ceva. Cei care doresc să aprofundeze această învățătură au la dispoziție mai multe resurse pe site-ul Bisericii Lutherane Confesionale. Cu această ocazie vreau să expun învățătura despre Cuvântul lui Dumnezeu concentrându-mă pe chestiunile care disting teologia Lutherană confesională de alte sisteme teologice creștine. 

Un prim aspect pe care îl voi aborda este cel care vorbește despre Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind ”Verbum efficax” sau ”Cuvântul eficace”. Teologia Lutherană Confesională predă învățătura Reformei Lutherane din Secolul al XVI-lea care spune faptul că ceea ce Dumnezeu spune acel lucru se face sau se întâmplă. Martin Luther definește ”Verbum efficax” folosind expresia: ”thettel-Wort”. Această expresie face referire la un cuvânt care are puterea să împlinească ceea ce afirmă și care mereu face ceea ce spune. ”Cuvântul eficace” - ”Verbum efficax” respectiv ”thettel-Wort” – spunea Martin Luther, reprezintă acel cuvânt care aduce la existență din nimic ceva ce nu poate exista separat de acest cuvânt. Pentru Martin Luther, ”Cuvântul eficace” este instrumentul prin care Dumnezeu mântuiește omul din robia păcatului, a morții și a diavolului. 

Teologia Lutherană predă, de exemplu, faptul că acele cuvinte folosite de păstor pentru a comunica absoluțiunea păcatelor, cuvinte care sună astfel: ”te iert de păcatele tale în numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt” sunt  ”Verbum efficax” sau ”Cuvântul eficace”. Aceste cuvinte nu sunt cuvinte ale Legii deoarece ele nu proclamă condamnarea păcătosului. Ele nu afirmă ceva ce deja există ci aceste cuvinte sunt ”Cuvântul eficace”. Cu alte cuvinte, proclamarea Absoluțiunii creează o nouă relație între cel în al cărui nume sunt exprimate aceste cuvinte și cel în dreptul căruia sunt exprimate aceste cuvinte. De aceea cuvintele de Absoluțiune sunt cuvinte care aduc eliberare deoarece ele creează această eliberare pe care o proclamă. În acest sens spunem faptul că: ”Verbum efficax” este un cuvânt divin eficace după cum ni se spune în cartea Sfântului Profet Isaia unde citim astfel:

”la fel va fi cuvântul meu care a ieşit din gura mea: nu se va întoarce la mine în mod zadarnic, fără ca să facă ceea ce îmi place şi să aibă succesul pentru care l-am trimis” (Is.55,11)

Martin Luther ne spune faptul că Dumnezeu vorbește ”Verbum efficax” iar acest ”Verbum efficax” împlinește mereu ceea ce spune (LW.7,138). Acesta a fost mereu poziția reformatorului Martin Luther, a Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea și credința Bisericii Lutherane Confesionale. 

Pornind de la această înțelegere a eficienței Cuvântului devine simplu să înțelegem de ce Martin Luther punea un accent atât de mare pe predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Trebuie să reținem faptul că predicare Cuvântului era pentru Martin Luther același Cuvânt viu și eficient pe care în găsim în Sfânta Scriptură. Luther preda faptul că gura Sfântului Apostol Paul, gura Sfinților Apostoli ca și gura predicatorilor chemați și ordinați de către Biserică sunt toate ”gura lui Dumnezeu” (LW.17,258). Pentru că Cuvântul predicat de către predicatorilor chemați și ordinați de către Biserică este Cuvântul lui Dumnezeu, el însuși este ”Verbum efficax” la fel cum este Cuvântul Sfintei Scripturi. Aceste afirmații sunt fundamentul pentru înțelegerea Bisericii ca o ”casă a Cuvântului”, după cum Luther afirma în anul 1522 într-o predică din Duminica Ad Te Levavi - Prima Duminică după Advent. În această predică, Martin Luther susținea faptul că mesajul Evangheliei a fost mereu prezent în Sfânta Scriptură însă acest mesaj nu a fost proclamat oral și public până la întruparea Fiului lui Dumnezeu și la misiunea Sfinților Apostoli. Cu alte cuvinte, Luther afirma faptul că mesajul Evangheliei a început să fie proclamat public la scară largă o dată cu nașterea Bisericii lui Cristos. Biserica este astfel o ”casă a Cuvîntului lui Dumnezeu” deoarece în ea este predicat pe cale orală Evanghelia lui Cristos, o Evanghelie care până atunci fusese prezentă în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament dar nu fusese deslușită într-un mod clar. Martin Luther reamintește faptul că Domnul Isus Cristos nu ne-a lăsat absolut nimic scris și nici nu găsim vreo referință cu privire la faptul că el personal ar fi poruncit Sfinților Apostoli să scrie ceea ce el proclama prin viu grai. De aceea Sfinții Apostoli nu și-au început lucrarea de proclamare publică a Evangheliei până la Sărbătoarea Cincizecimii – sau Rusaliile – arunci când Cristos și-a întemeiat Biserica. Abia din acel moment, Biserica a început să pună în scris Cuvântul pe care Sfinții Apostoli l-au predicat în numeroase rânduri pe cale orală. 

Îmi doresc ca în această ocazie să mai vă pun în vedere un mod distinctiv în care teologia Bisericii Lutherane Confesionale se apropie de Cuvântul lui Dumnezeu, deși acest aspect în voi relua mult mai în detaliu în ocaziile viitoare. Totuși este cazul să îl trecem în revistă la acest moment în care discutăm despre Cuvântul lui Dumnezeu. Este vorba despre bine cunoscuta distincție dintre Lege și Evanghelie pe care o face Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea și care este pe deplin împărtășită și predicată de către Biserica Lutherană Confesională.

Chiar dacă Martin Luther a insistat în mai multe ocazii pe importanța Cuvântului proclamat prin predicare, nu se poate spune sub nici o formă faptul că el a neglijat cumva importanța Cuvântului scris, adică a Sfintei Scripturi. Sfânta Scriptură este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu sau Cuvântul sacramental în care Domnul Isus Cristos, prin puterea Duhului Sfânt, lucrează în același chip eficient ca ”Verbum efficax”. Trebuie să nu uităm faptul că Martin Luther nu a fost doar un predicator al Sfintei Scripturi ci și un profesor al Scripturii la Universitatea din Wittenberg. Mai mult, Martin Luther a fost și traducător al Sfintei Scripturi în limba Germană, atât al Noului Testament cât și al Vechiului Testament, aspect pe care îl vom detalia ulterior. Cu alte cuvinte, Martin Luther a fost un exeget, un traducător și un predicator al Sfintelor Scripturi în același timp. Tot în același timp el a fost și păstor al Bisericii lui Cristos ceea ce vine să spună faptul că Martin Luther a administrat ”Verbum efficax” și proclamarea Absoluțiunii și prin celebrarea Sfintelor Sacramente, Sfântul Botez și Sfânta Euharistiei. 

Tradiția Lutherană înțelege Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind ”Verbum efficax” în trei forme: proclamarea orală a Cuvântului prin predicarea lui de către pastorii Bisericii; Cuvântul sacramental proclamat în mod vizibil prin celebrarea Sfintelor Sacramente, Sfântul Botez și Sfânta Euharistiei; și Cuvântul scris care este proclamat în paginile Sfintei Scripturi. Scopul tuturor acestor trei forme ale ”Verbum efficax” este justificarea păcătosului înaintea lui Dumnezeu prin nașterea și întărirea credinței în promisiunile lui Dumnezeu făcute în Cristos așa cum acestea sunt regăsite în Evanghelie. Cuvântul lui Dumnezeu, în toate aceste trei forme, vine la noi să ne proclame iertarea păcatelor noastre în moartea și în învierea Domnului nostru Isus Cristos ca un dar plin de iubire pe care Dumnezeu ni-l oferă exclusiv prin har. Este foarte adevărat faptul că teologii Ortodoxiei Lutherane au depus numeroase eforturi pentru a explica aspecte ale teologiei luterane cu privire la inspirația, infailibilitatea, imuabilitatea, eficiența și autoritatea Sfintei Scripturi, însă acest aspect care ne vorbește despre Cuvântul lui Dumnezeu ca ”Verbum efficax” reprezintă un aspect al teologiei Lutherane prin care acesta se distinge de restul sistemelor teologice protestante și nu numai.

Cuvântul lui Dumnezeu exprimat ca ”Verbum efficax” prin predicare, Scriptură, administrarea Absoluțiunii și a Sfintelor Sacramente, este descris de către teologia luterană în termenii dialectici ale Legii și Evangheliei. În această exprimare – Lege și Evanghelie – deși cuvântul Lege are o multiplă înțelegere, Luteranii au în vedere cea de-a doua uzanță a Legii – cunoscută drept: ”usus theologicus” – ci nu prima uzanță a Legii – cunoscută drept: ”usus politicus”. Dacă despre prima uzanță a Legii, teologia luterană învață faptul că are ca scop împiedicarea extinderii păcatului în societatea umană, cea de-a doua uzanță are scopul pe care Sfântul Apostol Paul îl expune atunci când afirmă: ”prin Lege [vine] numai cunoaşterea păcatului” (Rom.3,20). Această a doua uzanță a Legii este direct legată cu conceptul de: ”harul vieții celei noi” spre deosebire de prima uzanță a legii care este legată de conceptul de ”harul de prezervare a creației”. Cea de-a doua uzanță a Legii - ”usus theologicus” – este acela de al face pe om conștient cu privire la faptul că este un păcătos expunându-i necontenit păcatele astfel încât omul să moară față de Lege iar Evanghelia să poată veni și să ofere o viață nouă acolo unde Legea a ucis cu litera ei. Privind la aceste afirmații, teologia luterană învață faptul că Cuvântul lui Dumnezeu este ”Verbum efficax” în două direcții. El îl ucide pe vechiul Adam și îl aduce la viață de noul Adam. În această dialectică, Legea este experimentată ca lucrarea pe care Dumnezeu o face pentru al conduce pe omul păcătos la Cristos. În același timp, Evanghelia este înțeleasă ca lucrarea directă pe care Dumnezeu o face pentru mântuirea omului păcătos în Cristos. Evanghelia este despre mila și harul lui Dumnezeu pe care omul îl experimentează atunci când este justificat prin har și prin credință în baza meritelor lui Cristos. De aceea, teologia Lutherană spune faptul că Evanghelia lui Cristos ne revelează adevărata identitate al lui Dumnezeu ci nu Legea.

Prin distincția dintre Lege și Evanghelie, la un nivel simplu, Biserica Lutherană Confesională învață faptul că Dumnezeu folosește Legea și Evanghelia în scopuri diferite însă finalitatea ambelor unelte este mântuirea omului. Martin Luther afirma faptul că această distincție dintre Lege și Evanghelie este un exercițiu foarte dificil dar care poate să fie ușor de învățat dacă suntem fundamentați pe Cuvântul lui Dumnezeu prin credință. Legea este legată de starea noastră de păcătoșenie și de necredință în timp ce Evanghelia este legată de viața cea nouă în Cristos care este oferită prin har celui care crede mesajul Evangheliei. Cum creștinul este pe tot parcursul vieții lui ”simul iustus et peccator” - adică justificat și păcătos în același timp - el este, de asemenea, ”semper in motu et initio” – adică în mereu în creștere spirituală și mereu la începutul vieții spirituale. Cu alte cuvinte, omul justificat trăiește mereu și mereu o viață de pocăință și de smerenie. Viața creștinului constă în creștere spirituală tocmai prin faptul că el se întoarce mereu și mereu la promisiunile pe care Dumnezeu i le-a făcut în Sacramentul Sfântului Botez. Astfel, putem spune că progresul spiritual al creștinului este unul ascuns dar nu putem să vorbim despre absența acestuia. Ceea ce vrem să spunem este faptul că pe tot parcursul vieții pe acest pământ nici un creștin nu poate să spună că a atins perfecțiunea cerută de către Dumnezeu ci mereu și mereu el are toate motivele să vină înaintea lui Dumnezeu prin credință, să își ceară iertare pentru păcatele săvârșite care îi sunt descoperite mereu și mereu de către Lege și prin credință să primească iertarea lui Dumnezeu care vine la noi prin mijloacele harului: predicarea Evangheliei, administrarea Absoluțiunii și administrarea Sfintelor Sacramente. Dar despre toate acestea aspecte: cele trei uzanțe ale Legii lui Dumnezeu dar și despre mijloacele harului vom discuta în detaliu în viitorul foarte apropiat.