Confesiunea Augustana - despre folosirea Sacramentelor, ArtICOLUL XIII

TEXTUL ARTICOLULUI XIII 

1] Despre folosirea Sacramentelor, [Bisericile noastre] învață că Sacramentele au fost rânduite, nu doar ca semne de profesiune între oameni, ci mai degrabă ca semne și mărturii ale voinței lui Dumnezeu 2] față de noi, instituite pentru a trezi și a confirma credința în cei care le folosesc. De aceea, trebuie să folosim Sacramentele astfel încât credința să se adauge pentru a crede în promisiunile care sunt oferite și prezentate prin Sacramente.

3] prin urmare, [Bisericile noastre] condamnă pe cei care învață că Sacramentele justifică prin actul exterior și care nu învață că, în folosirea Sacramentelor, este necesară credința care crede că păcatele sunt iertate.

INTRODUCERE

Tema sacramentelor ocupă un loc central și definitoriu în spiritualitatea, doctrină și practica Bisericii Lutherane. În tradiția Reformei Lutherane, nu există aproape nici un alt subiect - exceptând doctrina justificării numai prin credință - care să fi generat atâtea clarificări, dispute, mărturisiri și dezvoltări teologice. Înțelegerea corectă a sacramentelor determină structura liturgică, ethosul comunității, modul în care credinciosul se raportează la Dumnezeu și, mai specific, modul în care primește darurile divine ale iertării, vieții și mântuirii. Astfel, nu este o temă periferică, ci un punct de convergență între dogmatică, ecleziologie, spiritualitate, catehetică și pastorație.

Articolul din Confesiunea Augustană pe care îl analizăm astăzi: „Despre folosirea sacramentelor”, face parte dintre articolele doctrinare fundamentale ale credinței lutherane ci nu dintre acelea considerate „adiaphora”. Aceasta arată că lutheranii au considerat învațătura despre sacramente drept o chestiune esențială pentru identitatea dogmatică a Bisericii Lutherane și pentru integritatea Evangheliei. Articolul vine într-un moment în care teologia medievală ajunsese să rigidizeze sacramentele într-un sistem juridic sacralizat și să le rupă de elementul esențial al credinței personale, transformându-le în acțiuni eficiente doar prin simpla lor administrare externă (ex opere operato). De cealaltă parte, sectele protestante radicale le reduceau la simple simboluri sau acte comemorative, refuzând orice dimensiune obiectivă sau mântuitoare. În acest context tensionat, Confesiunea Augustană formulează o poziție echilibrată, profund ancorată în Scriptură, în Tradiția Bisericii primare și în centralitatea Evangheliei.

Importanța acestui articol rezultă și din faptul că sacramentele nu sunt percepute doar ca simple rânduieli ale Bisericii ci ele sunt definite ca instituții divine, rânduite de Cristos însuși. Acest statut nu poate fi modificat sau relativizat, deoarece sacramentele sunt mijloace prin care Dumnezeu își comunică harul în mod concret, vizibil și tangibil. Creștinismul nu este o religie pur spiritualistă, ci una în care Dumnezeu lucrează prin mijloace externe, materiale, instituite de către Cristos, care însuși s-a întrupat, s-a atins de oameni, a folosit apa, pâinea, vinul și cuvântul rostit. Astfel, sacramentele sunt o continuare a iconomiei divine a întrupării în care  Dumnezeu se apropie de om nu în mod abstract, ci prin mijloace văzute care poartă cu ele promisiunea nevăzută.

Tema sacramentelor implică, de asemenea, modul în care este înțeleasă credința. În timp ce Lutheranii au accentuat justificarea numai prin credință, acest articol clarifică faptul că sacramentele nu sunt nici înlocuitorul credinței, nici un adaos exterior, ci instrumente prin care Dumnezeu trezește și întărește credința. Cu alte cuvinte, ele sunt parte integrantă a iconomiei credinței. Credința vine doar din auzirea Cuvântului (Rom. 10:17), iar sacramentele sunt „Cuvântul vizibil”, prin care aceeași promisiune este proclamată în formă materială. Aici rezidă o tensiune creativă pe care Confesiunea Augustană o gestionează magistral: pe de o parte, sacramentele au o realitate obiectivă ca mijloace ale harului; pe de altă parte, această realitate devine mântuitoare doar prin credință, care primește promisiunea.

În sens practic, importanța temei se vede în viața comunităților creștine. În absența unei teologii sănătoase despre sacramente, Biserica riscă să devină fie ritualistă (pune accentul doar pe actul exterior), fie subiectivistă (accent exclusiv pe trăirea interioară), fie dezordonată liturgic (practică sacramentele fără învățătură adecvată). Articolul XIII vine să protejeze comunitățile lutherane împotriva acestor deviații, afirmând o viziune clară și echilibrată. Sacramentele sunt daruri ale lui Dumnezeu, lucrătoare prin promisiune, primite prin credință, în cadrul Bisericii. Această viziune are efecte directe asupra catehezei, asupra felului în care sunt educați copiii și adulții în credință, asupra modului în care sunt administrate Botezul și Euharistia, și asupra modului în care credincioșii sunt îndrumați să trăiască.

Din perspectivă misionară - o dimensiune prezentă în mod clar în activitatea Bisericilor noastre - sacramentele devin puncte de întâlnire dintre om și Dumnezeu. Ele nu sunt doar „doctrină de manual”, ci mijloace prin care Cristos însuși atinge, mângâie, iartă și înnoiește. O teologie sacramentală solidă este esențială pentru misiune, deoarece oamenii au nevoie de certitudine, de o întâlnire reală cu harul, nu de simple simboluri sau metafore. Sacramentele oferă tocmai acest lucru: o promisiune divină aplicată personal.

Din toate aceste motive - dogmatice, istorice, biblice, liturgice și pastorale - înțelegerea corectă a folosirii sacramentelor nu este doar o problemă academică, ci un element vital pentru viața și sănătatea spirituală a Bisericii. Articolul XIII al Confesiunii Augustane constituie astfel un nod doctrinar esențial pentru întreaga construcție teologică a Reformei lutherane și pentru misiunea Bisericii în orice context.

LECTURA TEXTUALĂ A ARTICOLULUI XIII

”… nu doar pentru a fi semne ale mărturiei în rândul oamenilor ...”

Formula inițială introduce critic o delimitare fundamentală față de orice interpretare în care sacramentele ar fi considerate simple simboluri sociale, marcaje vizibile ale apartenenței la o comunitate sau gesturi ceremoniale fără conținut teologic interior. 

Reformatorii lutherani, conștienți de tendințele medievale de a înțelege participarea la sacramente ca o demonstrație publică de fidelitate eclezială, resping ideea că esența sacramentului ar consta într-o identitate externă, asemănătoare purtării unui insigne sau a unei embleme. În această respingere nu este negată valoarea comunitară și vizibilă a sacramentelor, ci se reafirmă faptul că ele nu sunt în primul rând acțiuni ale oamenilor spre Dumnezeu, ci acțiuni ale lui Dumnezeu spre oameni. Așadar, sacramentele nu trebuie reduse la dimensiunea lor sociologică, deoarece o asemenea reducere transformă mijloacele harului în simple ritualuri omenești.

”…ci mai degrabă să fim semne și mărturii ale voinței lui Dumnezeu față de noi…”

Textul reprezintă centrul dogmatic al întregului articol. Prin această afirmație, sacramentele sunt prezentate nu ca simboluri ale credinciosului, ci ca acte declarative ale lui Dumnezeu, ca Evanghelia făcută vizibilă și concretă. Termenul „mărturie” indică faptul că, în sacrament, Dumnezeu vorbește și promite, oferind beneficii reale, precum regenerarea în Botez sau iertarea păcatelor în Euharistie. Această perspectivă se întemeiază pe antropologia reformatorilor, care recunosc incapacitatea omului căzut de a ajunge la Dumnezeu prin propriile puteri, motiv pentru care Dumnezeu coboară spre om prin sacramente. Astfel, sacramentele nu sunt simple reprezentări simbolice, ci sunt veritabile instrumente ale harului, prin care Dumnezeu aplică în mod personal și concret darurile răscumpărării.

„ ... instituită pentru a trezi și a confirma credința ...”

În continuare, Confesiunea afirmă că sacramentele au fost instituite pentru „a trezi și a întări credința”, definind astfel funcția lor reală. Această funcție nu este una magică sau mecanică, ci una hristologică, deoarece sacramentele sunt eficiente prin promisiunea lui Cristos care le însoțește. Trezirea credinței se referă la faptul că sacramentul, conținând promisiunea iertării, generează credință prin auzul Cuvântului și prin încrederea în promisiunea sa. Întărirea credinței se explică prin aceea că sacramentele oferă credincioșilor o ancorare obiectivă în harul lui Dumnezeu, independentă de stările lor lăuntrice fluctuante. În sacramente, Dumnezeu este agentul activ, iar credinciosul este cel care primește darul divin prin credință. De aceea, eficacitatea sacramentului nu rezidă în gestul exterior, ci în unirea dintre Cuvântul promis și credința care îl primește. Sacramentele, în această viziune, nu sunt vehicule ale unei energii sacre impersonale, ci expresii concrete ale lucrării lui Dumnezeu.

„Trebuie să folosim sacramentele astfel încât să se adauge credința...”

Afirmarea necesității de a folosi sacramentele „într-un asemenea fel încât credința să fie adăugată” introduce dimensiunea pastorală a articolului, subliniind că există o folosire corectă și una greșită a sacramentelor. Folosirea corectă presupune legătura permanentă dintre sacrament și Cuvânt, precum și dintre sacrament și credința care primește promisiunea. Credința nu completează sacramentul ca și cum acesta ar fi insuficient, ci îl primește ca sacrament, deoarece fără credință darul rămâne neasimilat. Astfel, administrarea sacramentelor trebuie însoțită de predicare și cateheză, de explicarea clară a promisiunii divine și de chemarea credincioșilor la pocăință și încredere. În absența acestei legături vii cu Evanghelia, sacramentul riscă să devină un ritual repetat mecanic, lipsit de orientare soteriologică. Pastorul este chemat să administreze sacramentele astfel încât promisiunea să fie primită clar, iar credinciosul este chemat să se apropie cu credință vie, înțelegând că harul se primește prin încrederea în promisiunea lui Dumnezeu.

„Prin urmare, ei condamnă pe cei care învață că sacramentele justifică prin actul exterior...”

Partea polemică a articolului afirmă că sunt condamnați aceia care învață că sacramentele justifică prin actul exterior, ceea ce reprezintă o delimitare necesară față de concepțiile medievale deformate care atribuiau sacramentelor o eficacitate automată. Această critică atacă teologia catolică în forma ei oficială și în forma ei nuanțată care sugerau că simpla efectuare a ritualului, independent de credință, produce justificarea. Confesiunea Augustana refuză acest automatism sacramental deoarece el transformă sacramentul într-un mecanism magic și separă sacramentul de Evanghelie, anulând necesitatea credinței. Astfel, sacramentul nu este un obiect cu putere intrinsecă, ci un instrument al harului, al cărui beneficiu este primit doar prin credință.

„... și care nu învață că, în folosirea sacramentelor, este necesară credința care crede că păcatele sunt iertate”

Textul încheie afirmând că sunt condamnați cei care nu învață că în folosirea sacramentelor este necesară credința care crede că păcatele sunt iertate, ceea ce reprezintă concluzia logică a întregului articol. Credința necesară este credința vie, orientată spre promisiunea concretă a iertării. Fără ea, sacramentul rămâne un ritual gol, nu pentru că Dumnezeu ar fi absent, ci pentru că darul divin nu este primit. În același timp, credința fără sacrament riscă să devină abstractă, lipsită de ancorarea într-o promisiune tangibilă. Sacramentul oferă credinței un obiect: promisiunea sigură a lui Dumnezeu în Cuvânt și semn. Astfel, sacramentul și credința se susțin reciproc, iar miezul teologiei sacramentale luterane rămâne unitatea profundă dintre Cuvântul divin, semnul vizibil și credința care primește harul.

CRITICI MODERNE ŞI ÎNTREBĂRI DESCHISE

În prezent, teologia sacramentală luterană se confruntă cu provocări: secularizarea liturgică, înţelegerea ecumenică a Euharistiei, şi provocările pastorale ale unor comunităţi cu credinţă slabă. 

Întrebările practice rămân: cum să ne asigurăm că sacramentele rămân „mijloace ale harului” în Biserici unde participarea este mai mult culturală? Cum se răspunde ecumenic când alţi confesiuni au înţelegeri diferite despre condiţiile eficacităţii sacramentului? Răspunsul confesional rămâne aceeaşi: întoarcerea la Cuvânt, cateheză şi folosirea sacramentelor în contextul instituirii lor și al promisiunii divine.

PROBLEME EXEGETICE ȘI HERMENEUTICE

În analiza Articolului XIII apar două probleme exegetice și hermeneutice care merită o atenție deosebită, deoarece ele ating atât înțelegerea credinței, cât și modul în care sacramentele funcționează în viața spirituală a credinciosului. 

Prima problemă se referă la ceea ce se înțelege prin expresia „credință care crede că păcatele sunt iertate”. În limbajul confesiunilor luterane, credința nu este un sentiment vag sau o stare afectivă, ci o încredințare concretă față de promisiunea lui Dumnezeu. Credința presupune acceptarea reală și conștientă a faptului că Cristos a murit și a înviat pentru iertarea păcatelor noastre și că Dumnezeu iartă pe cel care crede, transformând această promisiune într-o certitudine personală. Astfel, credința nu „produce” iertarea, nici nu adaugă merite proprii, ci ia în posesie promisiunea divină, făcând-o activă în viața spirituală a celui care o primește. Credința devine astfel instrumentul prin care harul se realizează în inima omului, fiind simultan darul lui Dumnezeu și răspunsul liber al credinciosului.

A doua problemă se referă la eficacitatea sacramentelor și compatibilitatea acesteia cu libertatea credinciosului. Luteranismul răspunde la această dilemă afirmând că Dumnezeu personal a rânduit ca mijloacele harului, adică Cuvântul și sacramentele, să acționeze asupra inimii omului într-un mod real și eficace. În acest cadru, omul răspunde prin credință, o credință care nu este constrânsă, ci dăruitoare, liberă și primitoare, ceea ce păstrează demnitatea persoanei și participarea sa responsabilă. 

Nu este vorba despre un determinism magic, prin care gestul sacramental ar produce automat efectul dorit, ci despre utilizarea mijloacelor indicate de Dumnezeu, prin care harul este comunicat și credința este activată și susținută. Astfel, eficacitatea sacramentului și libertatea credinciosului nu se exclud, ci se armonizează reciproc. Dumnezeu lucrează în mod real prin mijloacele harului, iar credinciosul participă liber, primind și acceptând promisiunea divină. Această înțelegere reconciliatează fidelitatea față de suveranitatea lui Dumnezeu cu responsabilitatea personală și cu experiența credinței, oferind o soluție hermeneutică coerentă pentru modul în care sacramentele funcționează în viața spirituală a fiecărui credincios.

POLEMICA ISTORICĂ: CONTRA „SACRAMENTALISMULUI” ȘI A  „REDUCȚIONISMULUI SIMBOLIC”

Istoria Reformei Lutherane evidențiază clar două tabere criticate de Melanchthon și Luther în mod repetat, fiecare reprezentând un pericol teologic pentru înțelegerea corectă a sacramentelor. 

Prima dintre acestea este reprezentată de rigorismul catolic medieval, unde sacramentele, plasate sub un aparat juridic și sacramental complex, au fost tratate în cadrul unei teologii legale care punea accent exagerat pe eficacitatea formală a gestului și care putea separa complet actul exterior de credința celui care îl primește. Această abordare a condus, în practică, la experiențe de mângâiere formală, lipsită de convertire autentică sau de transformare spirituală, iar Confesiunea Augustană respinge ferm această viziune, reafirmând necesitatea legăturii între sacrament, promisiunea divină și credința celui care primește darul. 

A doua tabără criticată de Reforma Lutherană este cea a reformaților și a anabaptiștilor, unii dintre ei minimalizând sau reinterpretând sacramentele ca simple simboluri, memoriale ale unui eveniment trecut, fără a recunoaște o eficacitate reală dată de har. Confesiunea Augustană respinge și această poziție, revendicând o realitate sacramentală autentică, care nu este magică în sensul de putere inerentă a gestului, ci mediatoare, prin care Dumnezeu dă efectul harului Său și realizează mântuirea promisă. 

În această perspectivă, analiza confesiunii se situează între extremele „magiei gestului” și ale „memorialismului pur”, stabilind că sacramentul devine un semn eficace al harului numai atunci când este legat indisolubil de Cuvântul lui Dumnezeu și crezut în credința vie a credinciosului. Astfel, Confesiunea Augustană propune un echilibru între suveranitatea harului și participarea activă a credinciosului, păstrând sacramentul ca mijloc al harului, real și eficace, fără a-l reduce la un simbol gol sau a-l transforma într-un mecanism automat juridic.

VALOAREA PASTORALĂ A ARTICOLULUI

Articolul despre folosirea sacramentelor din Confesiunea Augustană oferă o teologie echilibrată: sacramentele sunt importante şi reale - adică mijloace prin care Dumnezeu comunică harul - dar asta nu le transformă în «maşini» care produc harul automat. Ele cer credinţa care primeşte promisiunea. Aceast aspect pune responsabilitatea pe Biserică: să predice şi să catehizeze, să administreze sacramentele cu grijă şi cu respect pentru darul promis. 

Articolul XIII are consecințe pastorale clare și directe, care trebuie înțelese ca orientări pentru viața comunității și pentru administrarea sacramentelor în Biserică.

În primul rând, predicarea și cateheza constituie cadrul indispensabil pentru folosirea sacramentelor, deoarece acestea trebuie precedate și însoțite de Cuvântul lui Dumnezeu pentru ca credința să fie trezită și consolidată. Administrarea „searbădă” a sacramentelor, fără predică sau explicație, riscă să transforme actele sacramentale în ritualuri sterile, lipsite de impact spiritual, ceea ce poate conduce la rutină sau la reducerea lor la simple gesturi sociale. 

În al doilea rând, cerința credinței implică examinarea conștiinței și pregătirea atentă a credincioșilor pentru participarea la Sfânta Împărtășanie. Aceasta presupune îndrumare pastorală și catehetică, astfel încât fiecare participant să înțeleagă promisiunea care stă în spatele semnului sacramental și să o primească cu încredere vie, conștient de darul divin pe care îl primește. 

În al treilea rând, Biserica trebuie să caute un echilibru între disciplină și libertate, respingând excluderea automată sau aplicarea unui rigorism legalist care ar limita accesul la sacramente, dar solicitând în același timp o primire conștientă și responsabilă.  Sacramentele nu trebuie instrumentate ca simple mijloace sociale sau de control, ci trebuie prezentate ca întâlniri reale cu harul lui Dumnezeu, astfel încât fiecare credincios să participe liber și informat. 

În al patrulea rând, sacramentele oferă mângâiere pastorală, fiind mijloace prin care Dumnezeu aduce alinare sufletelor și confirmă iertarea păcatelor; accentul pus pe expresia „crede că păcatele sunt iertate” furnizează temeiul pastoral pentru aplicarea iertării, de exemplu în contextul absoluțiunii, asigurând credincioșilor conștientizarea darului divin. 

Aceste principii sunt implementate și în practica luterană confesională contemporană, inclusiv în comunitățile luterane din tările noastre, unde articolele și materialele catehetice insistă pe legătura inseparabilă dintre sacrament și Cuvânt, pe o pregătire conștientă a credincioșilor și pe participarea la comuniune într-un mod „învățat” și „credincios”, asigurând astfel că sacramentele rămân mijloace reale ale harului în viața Bisericii și ale întăririi credinței.

CRITICI MODERNE ȘI ÎNTREBĂRI CARE RĂMÂN DESCHISE

În prezent, teologia sacramentală luterană se confruntă cu provocări semnificative care țin atât de contextul social, cât și de practicile pastorale ale Bisericii. Secularizarea liturgică a Bisericilor Lutherane a redus adesea participarea la sacramente la un act cultural sau formal, ceea ce riscă să transforme sacramentele în gesturi exterioare fără impact asupra credinței. 

În plus, dialogul ecumenic ridică întrebări complexe, mai ales în privința Euharistiei, deoarece diferitele confesiuni au înțelegeri distincte privind condițiile administrării sacramentului și natura harului transmis. Aceasta generează provocări pastorale, în special în comunitățile lutherane în care credința este slabă sau inconsistentă, unde riscăm ca sacramentele să fie percepute mai mult ca tradiție socială decât ca mijloc real al harului. 

Întrebările practice rămân de actualitate: cum poate Biserica să asigure că sacramentele rămân adevărate mijloace ale harului și cum poate răspunde teologic și pastoral atunci când alte Bisericii lutherane oferă interpretări diferite despre sacramente? Răspunsul confesional-lutheran rămâne fidel principiilor fundamentale stabilite de Confesiunea Augustană și de Apologia acesteia: întoarcerea la Cuvântul lui Dumnezeu, cateheza atentă și folosirea sacramentelor în contextul promisiunii divine, astfel încât credința vie să fie activată și harul să fie comunicat real. Această orientare subliniază că, în ciuda provocărilor moderne, sacramentele trebuie să rămână instrumente reale și eficiente ale harului, menținând legătura indispensabilă între Cuvânt, semn vizibil și credința celui care primește darul divin.

CONCLUZIE

Articolul despre folosirea sacramentelor din Confesiunea Augustană oferă o teologie echilibrată și profundă, în care sacramentele sunt recunoscute ca reale și importante, fiind mijloace prin care Dumnezeu comunică harul Său, dar fără a le transforma în „mașini” care produc harul automat sau independent de credința celui care le primește. 

Sacramentele cer o credință vie, care să primească promisiunea divină, iar acest fapt plasează responsabilitatea pe Biserică, chemând-o să predice și să catehizeze cu claritate, să administreze sacramentele cu grijă și respect pentru darul promis, și să vegheze ca ele să fie primite în credință. 

Din perspectivă misionară și pastorală, articolul invită la o lucrare activă și conștientă: predica trebuie să fie clară și fidelă Cuvântului, cateheza trebuie să pregătească inimile credincioșilor, iar practica pastorală trebuie să conducă oamenii să primească sacramentele în credință, astfel încât promisiunea iertării păcatelor și întărirea credinței să devină o experiență reală și personală. 

În acest mod, Confesiunea Augustană reafirmă legătura indestructibilă dintre Cuvânt, sacrament și credință, oferind Bisericii un cadru teologic și pastoral solid pentru transmiterea harului în viața comunității și pentru întărirea credinței în mod concret și vizibil.