Confesare și absoluțiunea păcatelor sau despre Spovedanie

Reformatorul Martin Luther a criticat numeroase erori care au fost introduse în dogmatica și închinarea Bisericii Medievale prin abuzul de autoritate exercitat de către Papă. Unul dintre aspectele dogmatice intens criticat a fost Sacramentul Penitenței, așa cum aceasta era predicat și practicat de către Biserica Medievală. Cu toate acestea, Martin Luther a avut o poziție teologică foarte favorabilă cu privire la învățătura și practica confesării și absoluțiunii, mai precis cu privire la mărturisirea păcatelor de către păcătos și iertarea acestora de către pastor. 

Opoziția lui Martin Luther față de învățătura și practica Sacramentului Penitenței așa cum acestea se regăseau în Biserica Medievală provenea din faptul că reformatorul considera că acest Sacrament promova o falsă auto-îndreptățire pe de o parte, respectiv, pe de altă parte, conducea la o anxietate severă deoarece Biserica Medievală predica faptul că omul trebuie să își mărturisească absolut toate păcatele comise deoarece doar acele păcate mărturisite aveau să fie iertate prin absoluțiune. De asemenea, pentru ca absoluțiunea să fie eficientă, era necesar ca penitentul să îndeplinească anumite fapte de penitență pe care i le prescria preotul. 

Soteriologia predicată de către Martin Luther pornește de la ideea că întreaga omenire este înrobită păcatului și că această stare de fapt îl face pe om incapabil de a putea să facă distincția dintre bine și rău prin sine însuși. De aceea omul are nevoie de sacrificiul înlocuitor al lui Cristos pentru a putea fi eliberat din acestă robie a păcatului, a morții și a diavolului. Iertarea păcatelor este mare dar al harului pe care Cristos l-a lucrat prin jertfa sa. Iar acestă iertare a păcatelor este primită de către păcătos exclusiv prin credință. 

Din această cauza, Martin Luther s-a opus oricărei forme de autoritate pe care pastorii ar avea-o asupra conștiinței laicilor, așa cum se presupunea în Biserica Medievală. O astfel de pretenție a fost considerată ca fiind o uzanță abuzivă a puterii cheilor, o putere despre care Luther credea că a fost lăsată de Dumnezeu întregii sale Bisericii ci nu doar unui grup de oameni. Totuși, Martin Luther a insistat ca Biserica să păstreze ritualul confesiunii și absoluțiunii private ca pe un ritual central în slujirea pastorală a parohiei. Niciodată nu a făcut însă din ritualul confesiunii și absoluțiunii private o obligație pentru credincioși ci a insistat ca el să fie uzat doar acolo unde este cerut. 

Eforturile lui Martin Luther a fost acela de a reforma ritualul confesiunii și absoluțiunii ci nu de al aboli, asemenea altor credințe și practici liturgice moștenite din Biserica Medievală. Luther era foarte convins de faptul că ritualul confesiunii și absoluțiunii private creează o legătură cu totul specială între credincios și pastor, oferind cel mai prielnic mediu pentru predicarea Evangheliei lui Cristos unui suflet împovărat de păcat.

Atunci când Andreas Karstadt a insistat pentru abolirea ritualului confesiunii și absoluțiunii private la Wittenberg – în perioada în care Martin Luther se afla la Castelul Wartburg – reformatorul a revenit și a predicat celebra sa predică din Duminica Invocabit din anul 1522, predică în care afirma faptul că și-ar dori ca fiecare membri al parohiei să participe la ritualul confesiunii și absoluțiunii private și că nu va fi de acord ca Biserica să renunțe la o astfel de comoară prin care conștiința păcătosului poate obține confort și încurajare. Nimeni nu poate să înțeleagă mai bine valoarea acestui ritual al Bisericii până când nu experimentează groaza și strâmtorarea pe care le lucrează păcatul. Luther afirma că diavolul ne-ar zdrobi conștiința sub apăsarea păcatului dacă ritualul confesiunii și absoluțiunii private ar înceta să mai existe în Biserică (LW.51,99). 

Cu toate acestea, trebuie să repet faptul că Martin Luther a insistat asupra faptului că ritualul confesiunii și absoluțiunii private trebuie să rămână la libertatea creștinului și nimeni nu ar trebui să fie forțat în a participa la acest ritual dacă nu simte el însuși această dorință. Dar, în același timp, dacă un om își manifestă liber dorința de a participa la ritualul confesiunii și absoluțiunii private, Biserica nu trebuie să îl oprească deoarece acel om are nevoie să primească acestă consolare a iertării păcatelor sale din gura pastorului. 

Fundamentați pe acestă poziție a lui Martin Luther, luteranii au elaborat o formulă liturgică pentru ritualul confesiunii și absoluțiunii private la care se face referire în Confesiunea Augustană în Articolul XI și care a fost adăugată în Micul Catehism în anul 1531. Astfel, fiecare Biserică Lutherană a practicat acest ritual al confesiunii și absoluțiunii private până în perioada modernă. 

Ritualul confesiunii și absoluțiunii private constă din patru părți. O examinare a credinței, o examinare a înțelegerii cu privire la starea de păcătos, o confesare voluntară a păcatelor care pun apăsare peste conștiință și pronunțarea absoluțiunii. Tradiția Evului Media afirma faptul că penitentul trebuie să își mărturisească absolut toate păcatele deoarece acele păcate nemărturisite aveau să nu fie iertate și acestea aveau să fie ispășite în Purgatoriu. De asemenea, penitentul trebuia să dea dovadă de reală pocăință cu privire la păcatele confesate. Se făcea distincția între vina pentru păcat (culpa) și pedeapsa pentru păcat (poena), iar formula de absoluțiune spunea: ego absolvo te, eu te absolv.

Reforma ritualului confesiunii și absoluțiunii private a condus la faptul că pastorul care asculta confesiunea nu mai era un judecător al conștiinței penitentului. Pastorul devine un slujitor al Evangheliei lui Cristos care este prezent acolo să ofere confort sufletului care se confesează prin administrarea harului. Astfel, ritualul confesiunii și absoluțiunii private a devenit unul centrat nu pe Lege – așa cum era în Biserica Evului Mediu – ci pe Evanghelie. 

În mod tradițional, Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea practica ritualul confesiunii și absoluțiunii private în fiecare Sâmbătă, în cadrul Slujbei de Seară. Biserica îi încuraja pe toți aceia care doreau să se împărtășească cu Sacramentul Euharistiei în cadrul Liturghiei Duminicale să participe la acest ritual al confesiunii și absoluțiunii private cu o zi înainte. 

Despre ritualul confesiunii și absoluțiunii private în Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea, Martin Luther a scris în lucrarea: Despre Captivitatea Babiloniană a Bisericii din anul 1520. La începutul acestei lucrări, Luther vorbea despre existența a trei Sacramente în Biserică. Este vorba despre Sacramentele Botezului, Penitenței și Absoluțiunii. La finalul lucrării însă, Luther trage concluzia că există doar două Sacramente propriu-zise, Sacramentul Botezului și Sacramentul Euharistiei, Penitența nefiind alt ceva decât o reîntoarcere la promisiunile făcute de către Dumnezeu în Sacramentul Botezului. Astfel, Penitența nu a mai fost văzută ca un Sacrament în toate drepturile sale. 

Trebuie să admitem faptul că acest ultim aspect nu a găsit o armonie generală în Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea, controversa specială fiind generată de relația dintre confesiunea și absoluțiunea privată respectiv generală sau publică. De exemplu, Andreas Osiander, pastor la Nuremberg, considera faptul că practicarea confesiunii și absoluțiunii generale reprezenta un abuz asupra puterii cheilor deoarece pastorul care asculta confesiunea generală nu avea de unde să știe care dintre participanții la Liturghie se pocăiau cu adevărat pentru păcatele lor, motiv pentru care nu putea să pronunțe o absoluțiune generală. De asemenea, Osiander afirma faptul că practica confesiunii și absoluțiunii generale degrada în mintea credincioșilor nevoia pentru confesiunea și absoluțiunea privată. 

Trebuie să afirmăm faptul că atât Martin Luther cât și Philip Melanchthon au fost favorabili dorinței lui Andreas Osiander de a promova ritualul confesiunii și absoluțiunii private în detrimentul celui general. Cu toate acestea, Martin Luther a insistat pentru valabilitatea ritualului confesiunii și absoluțiunii generale sau publice, așa cum acesta era deja practicat în Biserică și că toți aceia care își mărturiseau astfel starea de păcătos, primeau cu adevărat iertarea păcatelor. În cele din urmă, Andreas Osiander a cedat în această controversă, Biserica Lutherană din Secolul al XVI-lea păstrând atât ritualul privat cât și cel public al confesiunii și absoluțiunii.

Nu putem să nu amintim și faptul că nu puțini au fost aceia care au văzut confesiunea și absoluțiunea privată cu oarecare suspiciuni, bănuind o reîntoarcere la practicile Bisericii Medievale. Totuși, deoarece timpul nu a confirmat aceste bănuieli, și, ținând cont de insistența Bisericilor Reformate de a aboli acest ritual, confesiunea și absoluțiunea privată a câștigat mult teren în practica Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea și al XVII-lea.

Doi factori au contribuit la declinul ritualului confesiunii și absoluțiunii private în Biserica Lutherană. Este vorba despre ascensiunea Mișcării Pietiste și a Iluminismului. Încă din primele decenii ale Secolului al XVII-lea apar plângeri cu privire la faptul că foarte multe persoane participau la confesiunea și absoluțiunea privată într-un mod mai degrabă tradițional decât evanghelic. De asemenea, unele Bisericii au introdus o sumă de bani pe care cel care venea să se confeseze o plătea, aspect care a lăsat impresia falsă că penitentul își cumpăra iertarea. Până la finalul Secolului al XVII-lea, Jakob Spener și Hermann Francke – lideri ai Mișcării Pietiste din Germania – au publicat lucrări în care condamnau ritualul confesiunii și absoluțiunii, în special cel privat. Pietismul nu tolera acest ritual deoarece îl suspecta de posibile abuzuri din partea pastorului asupra penitentului. Cu toate aceste insistențe, Biserica Lutherană a păstrat confesiunea și absoluțiunea privată însă doar pentru aceia care o cereau într-un mod voluntar. 

Iluminismul a promovat o cale a rațiunii pentru viața spirituală. Acest fapt a transformat credința într-o normă mai degrabă etică decât dogmatică. Formele tradiționale de pietate spirituală au fost condamnate ca fiind puerile pentru rațiune, iar confesiunea și absoluțiunea privată reprezenta cea mai condamnabilă astfel de formă de pietate învechită. Iluminismul a considerat confesiunea și absoluțiunea privată ca fiind o reminiscență a tradițiilor papale în Biserica Lutherană și a urgentat eliminarea completă a acestui ritual neadecvat din perspectivă rațională. Eforturile iluminismului au înregistrat un real succes astfel că, undeva la finalul Secolului al XVIII-lea, confesiunea și absoluțiunea privată era aproape eradicată în Biserica Lutherană. 

Re-confesionalizarea Bisericilor Lutherane la jumătatea Secolului al XIX-lea a condus la o reanalizare a importanței confesiunii și absoluțiunii private dar abia după jumătatea Secolului XX putem să vorbim despre o revitalizare a acestei practici în Bisericile Lutherane Confesionale. Trebuie să amintim cu acestă ocazie faptul că Dietrich Bonhoeffer era un mare susținător al confesiunii și absoluțiunii private. Cu toate acestea, în marea majoritate a Bisericilor Lutherane post-moderne, confesiunea și absoluțiunea privată rămâne o practică neuzată iar Confesiunea și Absoluțiunea este considerată un fel se semi-Sacrament. Totuși, în Bisericile Lutherane Confesionale există ritualul confesiunii și absoluțiunii private și credincioșii sunt încurajați să se bucure de acest mare dar pe care Biserica l-a primit de la Domnul Isus Cristos, însă chiar și în prezent puțini sunt acei luterani care cer să participe la acest ritual.