Cine și ce este Biserica Lutherană Confesională

INTRODUCERE

A fi Biserică Lutherană Confesională înseamnă, înainte de toate, a mărturisi credința apostolică în Domnul nostru Isus Cristos, așa cum aceasta este revelată în Sfânta Scriptură, rezumată în Confesiunile Lutherane și trăită în viața Bisericii.

Denumirea de „Lutherană” nu exprimă fidelitatea față de un om, ci identifică o mărturisire publică a credinței creștine care își recunoaște autoritatea numai în Cuvântul lui Dumnezeu. Martin Luther nu a dorit niciodată întemeierea unei Biserici noi și nici nu a pretins că ar fi adus o învățătură diferită de cea a Bisericii dintotdeauna. Reforma Lutherană a fost o chemare la întoarcerea necondiționată la învățătura Sfinților Apostolilor și a Sfinților Profeți, având Sfânta Scriptură drept singura normă infailibilă a credinței și a vieții creștine.

De aceea, termenul „confesională” are pentru noi o semnificație profundă. El nu desemnează doar atașamentul față de un patrimoniu istoric sau cultural, ci, în primul rând, responsabilitatea de a mărturisi în mod public ceea ce Dumnezeu a descoperit în Cuvântul Său. Credința creștină nu este o convingere privată și nici rezultatul unor experiențe personale, ci adevărul revelat de Dumnezeu și încredințat Bisericii spre a fi păstrat, propovăduit și transmis fără modificări fiecărei generații.

Din acest motiv, nu considerăm că doctrina poate fi adaptată spiritului fiecărei epoci, modificată după preferințele culturale sau negociată pentru a obține consens religios. Adevărul dumnezeiesc nu își schimbă conținutul odată cu schimbarea vremurilor, deoarece Dumnezeu rămâne același. Chemarea Bisericii nu este aceea de a face mesajul Evangheliei mai acceptabil lumii, ci de a rămâne credincioasă revelației pe care a primit-o.

Înțelegem, de asemenea, că unitatea autentică a Bisericii nu se întemeiază pe structuri administrative, pe apartenențe instituționale sau pe proiecte comune, ci pe aceeași mărturisire a adevărului revelat. Tocmai de aceea, mărturisirea credinței nu reprezintă un act de exclusivism, ci unul de iubire față de Dumnezeu și față de aproapele. Adevărata dragoste nu ascunde adevărul și nici nu îl relativizează, ci îl mărturisește cu smerenie, claritate și credincioșie.

Aceasta este și înțelegerea noastră asupra continuității istorice a Bisericii. Nu credem că Biserica noastră începe cu Reforma Lutherană din Secolul al XVI-lea și nici că istoria creștinismului trebuie împărțită între o Biserică veche și una nouă. Mărturisim că există o singură Biserică a lui Cristos, întemeiată de mărturia Sfinților Apostoli și păstrată de Dumnezeu de-a lungul tuturor veacurilor. Ne recunoaștem ca parte a acestei Biserici una, sfântă, sobornicească și apostolică, iar Reforma Lutherană o înțelegem ca pe o lucrare de restaurare a mărturisirii apostolice acolo unde aceasta fusese întunecată de învățături și practici străine de Sfânta Scriptură.

Prin urmare, a fi Biserică Lutherană Confesională înseamnă a primi cu recunoștință moștenirea credinței apostolice, a o păstra nealterată și a o transmite mai departe cu aceeași fidelitate. Nu căutăm originalitatea, ci credincioșia; nu noutatea, ci permanența adevărului lui Dumnezeu; nu gloria unei tradiții omenești, ci ascultarea smerită de Cuvântul care rămâne în veac.

SUNTEM O BISERICĂ CRISTOCENTRICĂ

Întreaga noastră viață de credință și de închinare gravitează în jurul persoanei Domnului Isus Cristos. El este începutul și sfârșitul credinței noastre, singurul Mântuitor al lumii, singurul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni și centrul întregii Sfinte Scripturi. Nu omul, nu experiențele religioase și nici programele bisericești ocupă locul central, ci Cristos însuși.

Pentru noi, creștinismul nu este în primul rând un sistem moral, un cod de conduită sau o filosofie religioasă, ci întâlnirea cu persoana vie a Fiului lui Dumnezeu, făcut om pentru mântuirea lumii. Întreaga revelație dumnezeiască își găsește unitatea și împlinirea în el. Tot ceea ce Dumnezeu a făgăduit prin profeți, tot ceea ce a lucrat în istoria mântuirii și tot ceea ce descoperă în Sfânta Scriptură converge spre Domnul Isus Cristos. El nu este doar unul dintre subiectele Bibliei, ci cheia prin care întreaga Scriptură este înțeleasă în mod corect.

Din acest motiv, întreaga noastră teologie este determinată de Cristos. Nu pornim de la om pentru a ajunge la Dumnezeu, ci de la Dumnezeu, care s-a făcut om în persoana Fiului Său. Nu încercăm să-l reconstruim pe Cristos după așteptările culturii contemporane, după criteriile filozofiei sau după sensibilitățile fiecărei generații, ci îl primim așa cum se descoperă el însuși în Cuvântul inspirat al Sfintei Scripturi.

Mărturisim că Isus Cristos este adevărat Dumnezeu și adevărat om într-o singură persoană, fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire și fără despărțire. Numai pentru că el este Dumnezeu adevărat poate aduce mântuirea lumii, iar numai pentru că este om adevărat poate sta în locul nostru înaintea Tatălui. Întreaga noastră credință se sprijină pe această unire personală (hypostatică) a celor două firi în unica persoană a Fiului lui Dumnezeu, așa cum Biserica a mărturisit-o încă din vechime.

De aceea, respingem orice învățătură care diminuează dumnezeirea lui Cristos, umanitatea sa adevărată sau unitatea persoanei sale. Nu există un alt Cristos decât cel mărturisit de către Sfinții Apostoli, de către Crezurile Ecumenice și de întreaga tradiție biblică a Bisericii. Credința Bisericii nu poate fi întemeiată pe un Cristos redefinit după criteriile rațiunii omenești sau ale spiritului vremii, ci numai pe Domnul revelat în Sfânta Scriptură.

În același timp, întreaga existență a Bisericii își primește identitatea din legătura ei cu Cristos. Cristos este capul Bisericii, iar noi suntem mădularele trupului său. Biserica nu îi ia locul și nici nu îl completează. Ea trăiește din el, îl mărturisește pe el și îi aparține lui în întregime. Ori de câte ori Biserica își mută centrul de greutate de la Cristos spre oameni, spre lideri carismatici, spre performanță religioasă, spre emoții sau spre succes instituțional, ea își pierde însăși identitatea.

De aceea, întreaga noastră slujire are o singură finalitate: oamenii să-l cunoască pe Domnul Isus Cristos, să creadă în el, să rămână în comuniune cu el și să trăiască din plinătatea harului său. Toată învățătura, întreaga cateheză, fiecare act pastoral și fiecare lucrare a Bisericii își găsesc sensul numai în măsura în care îl descoperă pe Cristos și îi conduc pe oameni la el. Cristos singurul este Alfa și Omega, Domnul Bisericii, același ieri, astăzi și în veci, singurul în care Dumnezeu a dăruit lumii mântuirea și viața veșnică.

SUNTEM O BISERICĂ A CRUCII

Noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, care ne-a răscumpărat din păcat prin suferința, moartea și învierea sa. Puterea lui Dumnezeu nu se descoperă în gloria omenească, ci în crucea Fiului lui Dumnezeu. De aceea, întreaga noastră predicare este o predicare a crucii, deoarece numai prin cruce Dumnezeu împacă lumea cu sine.

Teologia Crucii reprezintă una dintre caracteristicile definitorii ale identității lutherane. Ea nu este o simplă meditație asupra suferinței Domnului nostru, ci modul în care Dumnezeu a ales să se facă cunoscut oamenilor și să împlinească lucrarea mântuirii. În timp ce omul caută în mod firesc puterea, înțelepciunea, succesul și gloria, Dumnezeu se descoperă acolo unde rațiunea omenească nu l-ar căuta niciodată: în smerenie, în suferință și în moartea Fiului său.

De aceea, respingem orice formă de „teologie a gloriei”, care încearcă să-l cunoască pe Dumnezeu pornind de la puterea omului, de la experiențele religioase, de la realizările morale sau de la succesul vizibil al Bisericii. Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin speculațiile minții omenești și nici prin încercarea omului de a urca spre el prin propriile sale merite. El se lasă cunoscut acolo unde a hotărât el însuși să se descopere: în Cristos cel răstignit.

Crucea descoperă, în același timp, adevărul despre Dumnezeu și adevărul despre om. Ea arată dragostea nemărginită a lui Dumnezeu pentru lumea căzută, dar și gravitatea păcatului omenesc. Dacă mântuirea ar fi putut fi dobândită prin înțelepciunea, moralitatea sau eforturile omului, crucea nu ar fi fost necesară. Tocmai faptul că Fiul lui Dumnezeu a trebuit să Se dea pe Sine la moarte arată că păcatul nu poate fi învins prin puterile firii omenești, ci numai prin intervenția harului dumnezeiesc.

Teologia Crucii ne învață, de asemenea, să privim întreaga viață creștină prin lumina crucii lui Cristos. Dumnezeu continuă să lucreze adesea în moduri care contrazic așteptările omenești. El întărește prin slăbiciune, dăruiește viață prin moarte, conduce la slavă prin suferință și își desăvârșește lucrarea acolo unde omul vede numai neputință. Din acest motiv, credinciosul nu își întemeiază nădejdea pe împrejurările exterioare, pe succesul vizibil sau pe propria putere, ci pe făgăduințele lui Dumnezeu, care rămân adevărate chiar și atunci când experiența pare să le contrazică.

Această înțelegere modelează întreaga slujire a Bisericii noastre. Predicarea nu urmărește să impresioneze prin spectaculos, să flateze dorințele omului sau să transforme credința într-un mijloc de dobândire a succesului pământesc. Chemarea Bisericii este să vestească, cu smerenie și credincioșie, ceea ce lumea consideră adesea nebunie și scandal: că Dumnezeu a ales să mântuiască lumea prin crucea Fiului său. Tocmai această propovăduire, care pare slabă înaintea oamenilor, este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea tuturor celor ce cred.

De aceea, crucea nu este doar simbolul credinței noastre, ci criteriul după care judecăm orice învățătură, orice spiritualitate și orice lucrare bisericească. Ori de câte ori crucea este împinsă în plan secund, iar locul ei este luat de gloria omului, de performanța religioasă sau de promisiunea unei vieți lipsite de suferință, mesajul creștin își pierde însăși inima sa. Noi rămânem statornici în mărturisirea că Dumnezeu Și-a descoperit pe deplin iubirea și Și-a împlinit în mod desăvârșit planul de mântuire în Domnul nostru Isus Cristos, Cel răstignit și înviat pentru viața lumii.

SUNTEM O BISERICĂ EVANGHELICĂ

Evanghelia Domnului Isus Cristos este centrul vieții Bisericii. Ea este vestea cea bună că păcătoșii sunt justificați numai prin har, numai prin credință și numai pentru meritele lui Cristos. Tot ceea ce credem, învățăm și mărturisim izvorăște din această Evanghelie și conduce întotdeauna înapoi la ea.

Prin termenul „evanghelic” nu înțelegem apartenența la o anumită familie confesională modernă și nici un anumit stil de spiritualitate. În înțelesul său originar, cuvântul desemnează Biserica al cărei centru îl constituie Evanghelia, adică vestea cea bună a mântuirii pe care Dumnezeu o oferă gratuit păcătoșilor în Domnul Isus Cristos. Tocmai de aceea, Biserica Lutherană a fost numită încă de la început „evanghelică”, deoarece a reașezat Evanghelia în centrul vieții și al învățăturii Bisericii.

Mărturisim că omul este îndreptățit înaintea lui Dumnezeu numai prin har, numai prin credință și numai pentru meritele lui Cristos. Mântuirea nu poate fi câștigată prin fapte, merite personale, eforturi morale sau performanțe religioase. Ea este darul deplin al lui Dumnezeu, primit prin credința pe care Duhul Sfânt o creează prin Evanghelie. De aceea, întreaga noastră nădejde se întemeiază nu pe ceea ce facem noi pentru Dumnezeu, ci pe ceea ce Dumnezeu a făcut și continuă să facă pentru noi.

Înțelegerea corectă a Evangheliei presupune și distingerea ei de Lege. Credem, împreună cu întreaga mărturisire lutherană, că Legea și Evanghelia sunt ambele Cuvântul lui Dumnezeu, însă au lucrări diferite. Legea descoperă voia sfântă a lui Dumnezeu, arată păcatul și condamnă neascultarea omului. Evanghelia, însă, nu poruncește, ci dăruiește; nu condamnă, ci iartă; nu amenință, ci mângâie. Confundarea sau amestecarea celor două conduce fie la legalism și disperare, fie la nepăsare și dispreț față de sfințenia lui Dumnezeu. De aceea, una dintre cele mai importante responsabilități ale Bisericii este să le distingă Legea și Evanghelia și să le predice în mod drept.

Această Evanghelie este izvorul întregii vieți creștine. Ascultarea de Dumnezeu, faptele iubirii, viața morală și sfințirea nu sunt condiții prin care omul dobândește mântuirea, ci roadele credinței vii pe care Dumnezeu o lucrează în inima celui justificat. Credinciosul nu face binele pentru a deveni copil al lui Dumnezeu, ci pentru că, prin har, a fost deja primit ca fiu al Tatălui ceresc. Astfel, ascultarea creștină izvorăște din recunoștință și din libertatea Evangheliei, nu din teama de condamnare sau din dorința de a câștiga bunăvoința lui Dumnezeu.

Pentru acest motiv, întreaga activitate a Bisericii trebuie să fie pătrunsă de Evanghelie. Predicarea, cateheza, îngrijirea pastorală, misiunea și învățătura au un singur scop: ca oamenii să audă făgăduința lui Dumnezeu, să fie întăriți în credință și să trăiască în bucuria iertării păcatelor. Ori de câte ori Evanghelia este umbrită de tradiții omenești, de moralism, de activism religios sau de preocupări secundare, însăși inima vieții bisericești este pusă în pericol.

De aceea, rămânem statornici în mărturisirea că Evanghelia este cea mai mare comoară încredințată Bisericii. Ea este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea fiecăruia care crede, temelia păcii cu Dumnezeu, izvorul adevăratei libertăți creștine și singura veste care poate da păcătosului certitudinea iertării și a vieții veșnice. Atât timp cât Evanghelia răsună în toată curăția ei, Biserica își împlinește chemarea primită de la Domnul și rămâne credincioasă misiunii pe care el i-a încredințat-o.

SUNTEM O BISERICĂ CONFESIONALĂ

Credem că învățătura Sfintei Scripturi este exprimată cu fidelitate în Confesiunile Lutherane din secolul al XVI-lea, reunite în Cartea Concordiei (1580). Aceste Confesiuni nu stau deasupra Scripturii și nici măcar la egalitate, ci sunt supuse Scripturii și reprezintă mărturisirea publică a credinței Bisericii. De aceea, ele constituie norma doctrinară după care sunt evaluate predicarea, cateheza și viața bisericească.

A fi o Biserică confesională înseamnă a mărturisi în mod deschis și fără echivoc ceea ce credem că învață Sfânta Scriptură. Credința Bisericii nu poate rămâne o convingere vagă sau o sumă de opinii individuale, ci trebuie exprimată limpede, astfel încât adevărul Evangheliei să fie cunoscut, păstrat și transmis cu fidelitate. Mărturisirea publică nu este un adaos opțional la viața Bisericii, ci o consecință firească a credincioșiei față de Cuvântul lui Dumnezeu.

Din acest motiv, primim Cartea Concordiei din anul 1580 în întregimea ei ca o expunere fidelă și corectă a învățăturii Sfintei Scripturi. Acceptarea Confesiunilor noastre este una ”quia” (sau: ”pentru că”), și nu doar ”quatenus” (sau: „în măsura în care”). Cu alte cuvinte, nu le primim selectiv și nici nu le supunem judecății preferințelor personale, ci le mărturisim pentru că suntem convinși că ele exprimă în mod adevărat doctrina apostolică revelată în Scriptură.

Această mărturisire comună oferă Bisericii unitate în învățătură și stabilitate de-a lungul generațiilor. Credința creștină nu este redefinită de fiecare epocă și nici adaptată după schimbările culturale sau intelectuale ale lumii. Adevărul lui Dumnezeu rămâne același, iar datoria Bisericii este să îl păstreze și să îl transmită nealterat. Confesiunile Lutherane constituie tocmai această mărturie comună, prin care Biserica își afirmă continuitatea în aceeași credință apostolică.

În același timp, caracterul confesional al Bisericii nu înseamnă rigiditate, spirit polemic sau dorința de a câștiga dispute teologice. Scopul mărturisirii este întotdeauna unul pastoral: protejarea Evangheliei, apărarea credincioșilor împotriva învățăturilor false și păstrarea certitudinii mântuirii. Ori de câte ori doctrina este relativizată, credința oamenilor devine nesigură; iar atunci când adevărul este păstrat în curăția lui, conștiințele găsesc pace și mângâiere în făgăduințele lui Dumnezeu.

De aceea, respingem ideea că diferențele doctrinare ar fi neînsemnate sau că unitatea Bisericii poate fi construită prin minimalizarea adevărului revelat. Adevărata unitate creștină nu se întemeiază pe compromisuri teologice, pe tolerarea contradicțiilor doctrinare sau pe reducerea credinței la un numitor comun minimal, ci pe aceeași mărturisire a Cuvântului lui Dumnezeu. Dragostea și adevărul nu se află în opoziție, ci se susțin reciproc, deoarece numai adevărul lui Dumnezeu poate zidi și păstra adevărata comuniune a Bisericii.

Din acest motiv, predicarea, cateheza, formarea pastorală și întreaga lucrare de învățare din Biserica noastră sunt permanent cercetate în lumina Sfintei Scripturi și a mărturisirii confesionale pe care am primit-o. Nu urmărim să promovăm opiniile unui teolog, ale unei generații sau ale unei culturi, ci să rămânem statornici în aceeași credință pe care Biserica Lutherană a mărturisit-o înaintea lumii în Confesiunea Augustana și pe care a apărat-o și a explicat-o în întreaga Carte a Concordiei. Astfel, caracterul nostru confesional nu privește doar trecutul, ci exprimă angajamentul prezent și permanent al Bisericii de a rămâne credincioasă adevărului revelat de Dumnezeu, spre slava sa și spre zidirea poporului său.

SUNTEM O BISERICĂ SACRAMENTALĂ

Credem că Dumnezeu vine cu adevărat la oameni prin Mijloacele Harului: predicarea Evangheliei, Sfânta Absoluțiune și administrarea Sfintelor Sacramente ale Botezului și Euharistiei. Acestea nu sunt simple simboluri sau ceremonii religioase, ci mijloace reale prin care Cristos însuși oferă iertarea păcatelor, viața și mântuirea celor ce cred făgăduințele sale.

Întreaga viață a Bisericii se întemeiază pe convingerea că Dumnezeu nu lucrează asupra oamenilor în mod arbitrar, prin revelații particulare sau prin experiențe mistice desprinse de Cuvântul său, ci prin mijloacele pe care el însuși le-a instituit și le-a făgăduit. Dumnezeul creștin nu rămâne ascuns, ci vine în întâmpinarea omului în mod concret, obiectiv și verificabil, oferindu-i darurile mântuirii acolo unde el a promis că va fi prezent și lucrător.

Din acest motiv, vorbim despre Mijloacele Harului. Ele sunt instrumentele prin care Duhul Sfânt creează, întărește și păstrează credința în inimile oamenilor. Puterea lor nu izvorăște din vrednicia celui care le administrează și nici din intensitatea credinței celui care le primește, ci din făgăduința lui Dumnezeu, care rămâne întotdeauna adevărată și eficientă. Ceea ce Dumnezeu promite prin Cuvântul său, el și împlinește.

Înțelegerea aceasta păstrează credința creștină ancorată în lucrarea obiectivă a lui Dumnezeu și nu în schimbările permanente ale trăirilor omenești. Certitudinea mântuirii nu se sprijină pe emoțiile credinciosului, pe experiențele sale spirituale sau pe măsura progresului său moral, ci pe acțiunea sigură și fidelă a lui Dumnezeu. Astfel, credinciosul este îndreptat întotdeauna în afara propriei persoane, spre făgăduințele pe care Dumnezeu le-a legat de Mijloacele Harului.

Mărturisim, de asemenea, că harul lui Dumnezeu nu este doar oferit în mod general tuturor oamenilor, ci este dăruit personal și concret fiecărui păcătos. Dumnezeu nu comunică numai informații despre mântuire, ci împărtășește efectiv iertarea păcatelor, împăcarea cu el și viața veșnică. Tocmai de aceea, Mijloacele Harului nu sunt simple semne care indică o realitate absentă, ci adevărate instrumente prin care Dumnezeu își împlinește lucrarea sa mântuitoare în prezent.

Această înțelegere ne deosebește atât de spiritualismul care caută lucrarea lui Dumnezeu în afara mijloacelor rânduite de el, cât și de concepția potrivit căreia sacramentele ar fi doar expresii simbolice ale credinței omului. Credem că inițiativa aparține întotdeauna lui Dumnezeu. El este cel care vorbește, el este cel care dăruiește, el este cel care lucrează, iar omul primește prin credință ceea ce Dumnezeu oferă în mod gratuit.

Din această perspectivă, întreaga viață creștină este una a primirii. Înainte de a-i aduce noi ceva lui Dumnezeu, Dumnezeu este cel care se apropie de noi cu darurile sale. Înainte ca omul să răspundă prin ascultare, rugăciune sau laudă, Dumnezeu îl caută, îl cheamă, îl iartă, îl întărește și îl păstrează prin Mijloacele Harului. Tocmai această prioritate a lucrării dumnezeiești constituie una dintre cele mai prețioase moșteniri ale teologiei lutherane confesionale.

De aceea, viața Bisericii noastre gravitează permanent în jurul acestor Mijloace ale Harului. Ele reprezintă locul în care Dumnezeu continuă să lucreze cu aceeași putere cu care a lucrat în vremea Sfinților Apostoli. Acolo unde Cuvântul este vestit în curăția lui, unde iertarea este rostită în numele lui Cristos și unde Sfintele Sacramente sunt administrate potrivit instituirii Sale, Dumnezeu însuși este prezent și activ, adunând, hrănind și păstrând poporul său până în ziua desăvârșirii Împărăției sale.

SUNTEM O BISERICĂ LITURGICĂ

Mijloacele Harului sunt administrate în cadrul Sfintei Liturghii, locul în care Împărăția lui Dumnezeu vine în mijlocul poporului său. În Liturghie, adevăratul celebrant este Cristos însuși. Cristos vorbește atunci când Evanghelia este predicată, Cristos iartă atunci când este rostită Absoluțiunea și Cristos ne dăruiește adevăratul său trup și adevăratul său sânge în Sfânta Euharistie. Pastorul nu acționează în nume propriu, ci în virtutea chemării primite de la Biserică și în slujba lui Cristos, slujind ”in persona Christi”, ca instrument prin care Domnul își împlinește lucrarea sa mântuitoare.

Pentru noi, Sfânta Liturghie nu este în primul rând expresia devoțiunii omului față de Dumnezeu, ci slujirea pe care Dumnezeu însuși o aduce poporului său. Ea nu este o simplă comemorare a unor evenimente din trecut și nici o adunare religioasă organizată în jurul unor activități omenești, ci întâlnirea reală dintre Domnul cel viu și Biserica sa. De aceea, centrul Liturghiei nu îl constituie ceea ce omul face pentru Dumnezeu, ci ceea ce Dumnezeu continuă să facă pentru oameni potrivit făgăduințelor sale.

Această înțelegere conferă Liturghiei un caracter profund teocentric. Întreaga ei structură este modelată de inițiativa lui Dumnezeu, care cheamă, vorbește, iartă, binecuvântează și hrănește poporul său. Răspunsurile Bisericii prin rugăciune, cântare, mărturisirea credinței și doxologie nu reprezintă încercarea omului de a-l face prezent pe Dumnezeu, ci răspunsul credinței la prezența și lucrarea lui deja dăruite.

Din acest motiv, păstrăm și prețuim moștenirea liturgică a Bisericii universale. Liturghia nu este un produs al preferințelor unei generații și nici un instrument care trebuie remodelat permanent după gusturile culturii contemporane. Ea s-a format de-a lungul veacurilor în jurul Cuvântului lui Dumnezeu și al Sfintelor Sacramente, devenind expresia credinței mărturisite de Biserică. Reforma Lutherană nu a desființat această moștenire, ci a curățit-o de acele practici și învățături care întunecau Evanghelia, păstrând tot ceea ce slujește vestirii lui Cristos și zidirii Bisericii.

În cadrul acestei lucrări sfinte, slujirea pastorală ocupă un loc rânduit de Dumnezeu pentru binele Bisericii. Pastorul nu vorbește și nu acționează în virtutea unei autorități personale, ci în temeiul chemării legitime primite de la Biserică și al mandatului încredințat de Cristos. Autoritatea slujirii sale nu izvorăște din persoana lui, din calitățile sale sau din prestigiul său, ci din Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl vestește și din însărcinarea pe care o împlinește în ascultare față de Domnul Bisericii.

Viața liturgică exprimă, totodată, unitatea dintre credință și mărturisire. Ceea ce Biserica crede este ceea ce se roagă; ceea ce se roagă este ceea ce cântă; iar ceea ce cântă este ceea ce mărturisește înaintea lumii. Din acest motiv, Liturghia și doctrina nu pot fi despărțite. O închinare autentică izvorăște din adevărul lui Dumnezeu, iar adevărul se păstrează viu în rugăciunea și în cultul Bisericii. ”Lex orandi, lex credendi” - legea rugăciunii este legea credinței.

CONCLUZIE

Prin urmare, suntem o Biserică Cristocentrică, a Teologiei Crucii, Evanghelică, Confesională, Sacramentală și Liturgică. Aceste caracteristici nu reprezintă identități paralele, ci exprimă aceeași realitate privită din perspective diferite. Toate converg spre aceeași mărturisire: Dumnezeu își adună și își păstrează poporul prin Domnul Isus Cristos, potrivit Cuvântului său și în lucrarea Duhului Sfânt.

Nu pretindem că am întemeiat o credință nouă și nici că reprezentăm o ruptură de Biserica istorică. Ne recunoaștem ca parte a Bisericii una, sfântă, universală și apostolică și mărturisim aceeași credință pe care Sfinții Apostoli au predicat-o, pe care Părinții Bisericii au apărat-o și pe care Reforma Lutherană a reafirmat-o prin întoarcerea la autoritatea supremă a Sfintei Scripturi. Continuitatea noastră nu se întemeiază pe o succesiune instituțională sau pe vechimea unei organizații, ci pe permanența aceleiași învățături apostolice și a acelorași daruri mântuitoare pe care Dumnezeu le-a încredințat Bisericii Sale.

De aceea, mărturisim împreună cu întreaga Biserică creștină că în afara lui Cristos și a Bisericii sale nu există mântuire. Nu pentru că o organizație omenească ar avea puterea de a mântui, ci pentru că Dumnezeu a voit să cheme oamenii la credință și să le dăruiască iertarea păcatelor, viața și mântuirea în comuniunea Bisericii sale, prin Mijloacele Harului pe care el însuși le-a rânduit. Oriunde Evanghelia este vestită în curăția ei și Sfintele Sacramente sunt administrate potrivit instituirii Domnului Isus Cristos, acolo este prezentă adevărata Biserică a lui Cristos, iar Domnul continuă să-și adune, să-și hrănească și să-și păstreze poporul până în ziua venirii sale în slavă.

Aceasta este identitatea pe care o mărturisim cu smerenie și recunoștință. Nu ne încredem în înțelepciunea oamenilor, în puterea instituțiilor sau în meritele noastre, ci în făgăduințele credincioase ale lui Dumnezeu. Dorința noastră este ca întreaga noastră viață, învățătură și închinare să rămână supuse Cuvântului său și să-l arate lumii pe Domnul Isus Cristos, singurul Mântuitor al păcătoșilor, Capul Bisericii și Domnul istoriei, căruia îi aparțin toată slava, cinstea și închinarea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.