Biserica Lutherană și problematica Filioque

INTRODUCERE

Chestiunea Filioque ocupă un loc central și delicat în istoria despărțirii teologice dintre Răsărit și Apus. Departe de a fi doar o problemă de formulare confesională, ea concentrează în sine diferențe mai profunde de limbaj teologic, metodă dogmatică și sensibilitate eclezială. Pentru teologia ortodoxă, adaosul „και εκ του Υιού” („și de la Fiul”) la articolul despre purcederea Duhului Sfânt din Crezul Niceo-Constantinopolitan este perceput nu doar ca o modificare nelegitimă a unui text sinodal ecumenic fără întrunirea unui alt sinod ecumenic, ci și ca fiind expresia unei deviații teologice care riscă să afecteze însăși structura relațiilor din cadrul Sfintei Treimi, în special doctrina „monarhiei Tatălui”.

În același timp, pentru tradiția apuseană, Filioque nu a fost înțeles ca o negare a acestei monarhii a Tatălui, ci ca o clarificare teologică menită să exprime unitatea deplină a Tatălui și a Fiului în Dumnezeire și să apere dumnezeirea Fiului împotriva oricărei subordonări a acestuia față de Tatăl. Acest adaos s-a născut într-un context istoric și pastoral specific, în care limbajul teologic, categoriile conceptuale și provocările doctrinare diferă semnificativ de cele ale Ortodoxiei Răsăritene.

Teologia Lutherană se situează într-o poziție particulară în raport cu această controversă. Deși aparține fără îndoială tradiției apusene și moștenește formularea Filioque în cadrul Crezului Niceo-Constantinopolitan, Biserica Lutherană nu se înțelege pe sine ca un continuator al scolasticii medievale dar nici ca un reformator al dogmei trinitare. Dimpotrivă, Reformatorii lutherani s-au perceput ca martori ai credinței Bisericii Apostolice și Post-Apostolice, chemați fiind să reafirme consensul ecumenic al primelor secole și să curețe teologia de speculații pe care le considerau străine de Scriptură și de Evanghelie.

Această autoînțelegere este esențială pentru abordarea corectă a poziției lutherane față de Filioque. Pentru lutheranismul confesional, doctrina Sfintei Treimi nu este un teren al inovației, ci este mereu un domeniu al fidelității. Crezurile ecumenice sunt primite de către Biserica Lutherană ca fiind normative (Norma normata), iar limbajul dogmatic este subordonat mărturiei biblice și scopului soteriologic al teologiei. În acest cadru, Filioque nu este afirmat ca un principiu filosofic abstract, ci ca o expresie a relației vii dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, așa cum este ea revelată în Scriptură și experimentată în viața Bisericii.

În dialogul cu teologia Ortodoxă, este foarte important de subliniat faptul că Biserica Lutherană nu își propune să relativizeze preocupările răsăritene legate de monarhia Tatălui, de distincția persoanelor în cadrul Sfintei Treimi sau de pericolul subordonării Duhului Sfânt. Dimpotrivă, multe dintre aceste preocupări sunt împărtășite de către Biserica Lutherană, chiar dacă sunt articulate într-un limbaj diferit. De aceea, o prezentare onestă a poziției lutherane trebuie să evite atât polemica simplificatoare, cât și ecumenismul superficial, și să caute în schimb claritatea conceptuală și respectul reciproc.

FIDELITATE BISERICII LUTHERANE FAȚĂ DE CREZUL 

NICEO-CONSTANTINOPOLITAN

Orice evaluare serioasă a poziției lutherane confesionale față de chestiunea Filioque trebuie să înceapă cu clarificarea raportării sale la Crezul Niceo-Constantinopolitan. Pentru Biserica Lutherană, acest Crez nu este un document istoric relativ sau un text supus reinterpretării arbitrare, ci este o normă dogmatică fundamentală, primită de către Biserica Lutherană ca fiind o expresie autentică a credinței Bisericii Apostolice. Reformatorii lutherani s-au înțeles pe sine nu ca inovatori ai dogmei, ci ca moștenitori și mărturisitori ai consensului ecumenic al primelor secole.

În acest sens, fidelitatea față de Crezul Niceo-Constantinopolitan constituie pentru a teologia trinitară lutherană punctul de plecare ci nicidecum concluzia. Mărturisirea unui singur Dumnezeu în trei persoane – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – este considerată temelia întregii teologii lutherane, iar orice reflecție ulterioară este subordonată acestei mărturisiri de credință.

Confesiunea Augustana, documentul confesional normativ al lutheranismului, începe cu o reafirmare explicită a acestei credințe trinitare a Bisericii Lutherane. Articolul I declară fără echivoc adeziunea Bisericii Lutherane la credința trinitară a Sinodului de la Niceea și respinge toate formele de antitrinitarism. Această deschidere nu este una întâmplătoare. Pentru Biserica Lutherană, continuitatea cu Biserica Apostolică și Post-Apostolică este o condiție a autenticității Reformei Lutherane. Reforma Lutherană nu este o ruptură dogmatică de Biserica timpurie, ci reprezintă o reînnoire confesională în interiorul aceleiași credințe.

Deși Filioque nu este tematizat explicit sau polemic în Confesiunea Augustana - pentru că nu este cazul de așa ceva în sânul creștinismului apusean -  structura și limbajul afirmațiilor sale trinitare sunt pe deplin compatibile cu doctrina purcederii Duhului Sfânt de la Tatăl și de la Fiul. Afirmația egalității de ființă, putere și slavă a celor trei persoane ale Sfintei Treimi exclude orice subordonare ontologică a Duhului Sfânt față de Tatăl și Fiul și, totodată, afirmă comuniunea deplină dintre Tatăl și Fiul. În acest cadru, a spune că Duhul este „Duhul Tatălui și al Fiului” nu introduce un al doilea principiu în Dumnezeire, ci exprimă unitatea veșnică a Tatălui și a Fiului în ființa și voința divină.

Este important de subliniat faptul că Reforma Lutherană nu concepe Filioque ca o modificare a Crezului în sine, ci ca o interpretare teologică a conținutului său. Din perspectivă lutherană, Crezul afirmă faptul că Duhul purcede de la Tatăl. Filioque, din perspectiva Reformei Lutherane, nu neagă acest adevăr ci doar clarifică relația Duhului cu Fiul, în lumina Scripturilor. Această clarificare este înțeleasă ca fiind legitimă atâta vreme cât nu contrazice structura fundamentală a credinței trinitare niceene a Bisericii.

În dialogul cu Biserica Ortodoxă, este esențial să se observe faptul că lutheranismul nu pleacă de la o teologie trinitară autonomă față de Crezul Niceo-Constantinopolitan, ci dimpotrivă, își articulează poziția în interiorul acestuia. Monarhia Tatălui este afirmată ca fiind principiu personal al Dumnezeirii, dar nu ca izolare a Tatălui de Fiul. Tatăl este Tată doar în relație cu Fiul, iar această relație veșnică este inseparabilă de purcederea Duhului.

Astfel, pentru Biserica Lutherană, fidelitatea față de Crezul Niceo-Constantinopolitan nu este un obstacol în calea afirmării Filioque, ci cadrul în care această afirmație este înțeleasă și limitată. Filioque nu este o dogmă separată sau concurentă Crezului, ci este o încercare de a exprima, într-un limbaj teologic apusean, aceeași credință în Sfânta Treime, așa cum acesta este mărturisită de Biserica Apostolică și Post-Apostolică.

MARTIN LUTHER DESPRE PURCEDEREA DUHULUI SFÂNT

Pentru a înțelege poziția Bisericii Lutherane cu privire la Filioque, este indispensabil să examinăm modul în care Martin Luther însuși a vorbit despre purcederea Duhului Sfânt. Întrucât teologia lutherană se definește prin receptarea teologiei lui Martin Luther, scrierile sale catehetice, exegetice și confesionale constituie un punct de referință fundamental. Analiza acestora arată clar că Martin Luther afirmă fără ambiguitate Filioque, însă o face într-un mod distinct de tradiția scolastică, evitând speculația metafizică și subordonând doctrina trinitară scopului ei soteriologic și pastoral.

Martin Luther nu a ezitat să mărturisească explicit faptul că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul. În explicațiile sale la Crez, mai ales în Catehismul Mare, Luther afirmă faptul că Duhul Sfânt este cu adevărat Dumnezeu, împreună cu Tatăl și cu Fiul, și că purcederea sa implică o relație veșnică cu ambele persoane. Departe de a fi o formulare accidentală sau secundară, această afirmație este integrată în cateheza de bază a credinței lutherane, destinată acelora care doresc să devină membrii ai Bisericii Lutherane Confesionale.

Pentru Martin Luther, Duhul Sfânt este în mod constant desemnat ca fiind Duhul Tatălui și al Fiului. Această dublă apartenență nu exprimă o dublă cauzalitate a pogorârii sale sau existența a două principii în Dumnezeire, ci exprimă comuniunea veșnică a Tatălui și a Fiului într-o singură ființă divină. Martin Luther rămâne fidel afirmației patristice fundamentale potrivit căreia Dumnezeu este unul în ființă, iar distincțiile personale nu introduc diviziune sau ierarhizare ontologică.

În mod semnificativ, Martin Luther nu tratează niciodată Filioque ca pe o problemă controversată în cadrul Bisericii, o problemă care ar necesita o apologie polemică amplă. Pentru Luther, Filioque este o presupunere implicită a credinței trinitare apusene, primită din tradiție și confirmată de către Sfânta Scriptură. Această lipsă de polemică nu indică indiferență, ci convingerea lui Martin Luther că doctrina nu reprezintă o inovație problematică, ci este o exprimare legitimă a credinței Bisericii.

Un aspect esențial al teologiei lui Martin Luther este reticența sa față de speculațiile metafizice privind viața interioară a lui Dumnezeu, în Sfânta Treime. Deși afirmă realitatea relațiilor din sânul Sfintei Treimi, Martin Luther refuză să le descrie în termeni filosofici detaliați sau să construiască modele scolastice ale purcederii Duhului Sfânt. În acest sens, Luther se distanțează atât de anumite dezvoltări ale scolasticii latine, cât și de tentația unei teologii speculative abstracte, filozofice.

Martin Luther consideră faptul că Sfânta Scriptură ne spune suficient despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt pentru mântuirea noastră, dar nu ne oferă un acces exhaustiv la misterul vieții divine. De aceea, Luther preferă să vorbească despre Duhul Sfânt în termeni relaționali și funcționali, fără a reduce aceste relații la mecanisme cauzale.

Această abordare este deosebit de relevantă pentru dialogul cu Biserica Ortodoxă, care a criticat adesea Filioque tocmai pentru presupusa sa încărcătură metafizică. În cazul lui Martin Luther, însă, Filioque nu este un construct filozofic, ci o mărturisire a faptului că Duhul nu este niciodată separat de Fiul, nici în veșnicie și nici în economia mântuirii.

Pentru Martin Luther, importanța Filioque este în primul rând una de natură soteriologică. Duhul Sfânt nu este o realitate autonomă care lucrează independent de Domnul Isus Cristos, ci este cel care ne unește cu Cristos și ne face părtași la darurile sale mântuitoare. În acest sens, Martin Luther interpretează afirmațiile Sfintei Scripturi despre trimiterea Duhului Sfânt de către Fiul ca revelând nu doar o relație între persoanele Sfintei Treimi, ci evidențiind faptul că această relație este una întemeiată pe o comuniune veșnică.

Cuvintele Domnului Isus Cristos din Evanghelia Sfântului Apostol Ioan: ”El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua şi vă va vesti vouă” (Ioan 16,14), joacă un rol central în această perspectivă. Pentru Martin Luther, acest text arată faptul că lucrarea Duhului Sfânt este inseparabilă de persoana și opera Domnului nostru Isus Cristos. Duhul Sfânt nu adaugă vreo revelație nouă, ci actualizează și comunică ceea ce este deja dăruit în și prin Cristos.

Această înțelegere are implicații pastorale concrete. Martin Luther respinge cu fermitate orice formă de „entuziasm” spiritual care pretinde un soi de acces direct la Duhul Sfânt în afara Cuvântului Scripturii și a lui Cristos. De aceea, pentru Luther, Filioque devine astfel un criteriu de discernământ teologic. Duhul Sfânt este Duhul lui Cristos, iar lucrarea sa este recunoscută acolo unde Cristos este mărturisit și Evanghelia este vestită.

Deși Martin Luther afirmă Filioque fără rezerve, modul său de a o face lasă deschis un spațiu de convergență cu teologia ortodoxă - răsăriteană. Refuzul speculației, accentul pe monarhia Tatălui ca izvor al Dumnezeirii și utilizarea frecventă a limbajului „prin Fiul” apropie în mod surprinzător teologia lui Martin Luther de anumite formulări patristice grecești.

În același timp, Martin Luther nu renunță la formularea „și de la Fiul”, considerând-o necesară pentru a proteja unitatea dintre Tatăl și Fiul și pentru a exclude orice concepție a Duhului Sfânt ca instanță autonomă. Această tensiune între convergență și diferență definește specificul teologiei Lutherane și explică de ce ea nu poate fi simplu asimilată nici tradiției latine medievale dar nici celei răsăritene clasice.

CONFESIUNILE LUTHERANE DIN SECOLUL AL XVI-LEA ȘI FILIOQUE

Pentru a înțelege modul în care doctrina Filioque a fost recepționată și afirmată în Confesiunile Lutherane, este necesar să ne îndreptăm atenția către două documente fundamentale: Articolele Schmalkaldice și Formula Concordiei. Aceste texte nu se limitează la codificarea învățăturii lutherane, ci arată clar cum Filioque a fost integrat organic în teologia Bisericii Lutherane din Secolul al XVI-lea, menținând în același timp fidelitatea față de Crezul Niceo-Constantinopolitan. Articolele Schmalkaldice, redactate chiar de către Martin Luther, reprezintă una dintre cele mai explicite formulări confesionale ale doctrinei Filioque. În secțiunea dedicată Sfintei Treimi, Martin Luther afirmă faptul că Tatăl naște pe Fiul din veșnicie și că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul. Aceasta este o formulare care subliniază simultan monarhia Tatălui și comuniunea veșnică a Fiului, evitând orice interpretare care ar subordona ontologic Duhul Sfânt. Această afirmație este, totodată, pe deplin compatibilă cu Sfânta Scriptură, deoarece purcederea Duhului din Tatăl și din Fiul se sprijină implicit pe textele Ioan 15:26 și Ioan 16:7, unde Duhul Sfânt este numit atât Duhul Tatălui, cât și Duhul trimis de către Fiul. Mai mult, această formulare are o funcție soteriologică esențială, întrucât subliniază că lucrarea Duhului Sfânt în Biserică și în viața credincioșilor nu se realizează niciodată independent de Cristos. Duhul Sfânt este legătura vie dintre Tatăl și Fiul și, în această comuniune veșnică, devine agentul mântuirii. Este important de observat că, deși Filioque nu constituia o problemă de dispută în interiorul Bisericii Lutherane, Martin Luther îl afirmă explicit pentru a preveni interpretările eretice care ar fi putut percepe Duhul Sfânt ca pe o entitate autonomă, separată de comuniunea Tatăl-Fiu.

La câteva decenii după aceasta, Formula Concordiei, redactată în anul 1577 pentru a soluționa disputele interne ale Bisericii Lutherane, tratează Filioque într-un mod mai puțin explicit, dar nu mai puțin semnificativ. Textul reafirmă unitatea lucrării divine, arătând că toate operele lui Dumnezeu sunt indivizibile și că fiecare Persoană a Sfintei Treimi participă pe deplin la lucrarea mântuitoare a celorlalte Persoane. Aceasta implică, în mod natural, faptul că Duhul Sfânt, în activitatea sa, nu acționează niciodată independent de Fiul, ci acționează mereu în comuniunea veșnică dintre Tatăl și Fiul, reflectând unitatea și legătura dintre Persoanele Sfintei Treimi. În plus, Formula Concordiei recunoaște faptul că Duhul Sfânt este trimis de Fiul, ceea ce arată că purcederea acestuia nu este doar temporală, ci reflectă în mod real relația veșnică dintre Persoanele Sfintei Treimi. Astfel, chiar dacă Filioque nu este menționat direct, poziția Formula Concordiei se aliniază pe deplin cu doctrinele lui Martin Luther și cu Articolele Schmalkaldice, reafirmând faptul că Duhul Sfânt nu există sau nu acționează fără Fiul și că unitatea Sfintei Treimi este una veșnică și nedespărțită.

Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea nu au avut însă doar o funcție doctrinară abstractă, ci au servit mereu Bisericii Lutherane ca instrumente pastorale și catehetice. Ele permit înțelegerea relațiilor din sânul Sfintei Treimi într-un limbaj accesibil comunității creștine, păstrând în același timp substanța teologică a doctrinei lutherane. În același timp, claritatea afirmației Filioque servește ca o protecție împotriva concepțiilor eretice care ar separa Duhul Sfânt de Cristos sau de Cuvânt și asigură unitatea confesională într-o perioadă marcată de dispute teologice cu cei care se îndepărtau de teologia niceeană, cunoscuți drept entuziaști. Această combinație între claritate doctrinară, relevanță soteriologică și funcție pastorală fac Confesiunile Lutherane să fie nu doar codificări doctrinare, ci și instrumente vii pentru înțelegerea doctrinei Sfintei Treimi în Biserica Lutherană.

Din perspectiva teologiei Bisericii Ortodoxe, dacă ar exista deschidere în acest sens, formulările teologiei lutherane pot fi recunoscute ca încercări sincere de a păstra monarhia Tatălui și unitatea în sânul Sfintei Treimi. Spre deosebire de unele formulări medievale, care au generat tensiuni doctrinale, poziția Bisericii Lutherane îl păstrează pe Tatăl ca izvor veșnic al Dumnezeirii, afirmă participarea deplină a Fiului la purcederea Duhului Sfânt și subliniază caracterul veșnic și nedespărțit al comuniunii în cadrul Sfintei Treimi. 

ÎNȚELEGEREA BIBLICĂ LUTHERANĂ PENTRU FILIOQUE

Unul dintre aspectele definitorii ale teologiei lutherane este accentul pus pe Sfânta Scriptură ci nu pe speculație filozofică sau raționamente metafizice abstracte. Aceasta se aplică în mod direct și chestiunii Filioque. Poziția confesională lutherană derivă în primul rând dintr-o interpretare atentă a textelor biblice care arată relația veșnică și reală dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. 

Martin Luther și Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea se sprijină în mod deosebit pe câteva pasaje-cheie, precum Ioan 15:26, Ioan 16:7, Galateni 4:6 și Romani 8:9, pentru a arăta faptul că Duhul Sfânt nu acționează niciodată izolat, ci este în mod veșnic și real Duhul Fiului, deși originea sa ultimă rămâne Dumnezeu Tatăl. În Ioan 15:26, de exemplu, citim că Duhul Sfânt este „Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl”. În același timp, citim faptul că Duhul Sfânt este trimis chiar de Fiul pentru a mărturisi despre lucrarea lui de mântuire. Martin Luther consideră acest text ca fiind unul crucial, pentru că evidențiază purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl, respectând astfel principiul monarhiei Tatălui, în timp ce vorbește explicit faptul că Duhul Sfânt este trimis de către Fiul. În opinia lui Luther, textul arată faptul că relația Duhului Sfânt cu Fiul este una veșnică și reală iar lucrarea Duhului Sfânt este inseparabil legată de Cristos, astfel că orice distincție ontologică nu poate fi confundată cu independența Duhului față de Fiul. În acest mod, Filioque exprimă cu fidelitate realitatea că Duhul Sfânt purcede într-adevăr de la Tatăl, dar pentru că este Duhul Fiului, comuniunea veșnică dintre Tatăl și Fiul se reflectă în întreaga lucrare a Duhului Sfânt în lume.

Aceeași logică se regăsește în Ioan 16:7, unde Domnul Isus Cristos spune că este bine ca el să plece dintre oameni, pentru ca Mângâietorul să fie trimis chiar de către el. Textul spune cât se poate de clar: ”îl voi trimite la voi”, iar cel care vorbește este Fiul. Textul subliniază relația veșnică dintre Fiul și Duhul Sfânt, arătând faptul că Duhul Sfânt nu acționează niciodată separat de Fiul, chiar dacă purcederea sa este de la Tatăl. În plus, Sfântul Apostol Ioan relevă caracterul soteriologic al acestei purcederi. Întrucât Duhul Sfânt este agentul unirii credincioșilor cu Cristos, iar implicarea activă a Fiului confirmă faptul că purcederea Duhului Sfânt include întotdeauna o relație personală și veșnică cu Fiul, justifică afirmarea Filioque în limbaj teologic. Această înțelegere exclude orice viziune care ar separa lucrarea Duhului Sfânt de comuniunea Sfintei Treimi și oferă o bază solidă pentru înțelegerea purcederii veșnice a Duhului Sfânt din Tatăl și Fiul.

În Galateni 4:6, argumentul devine și mai clar, deoarece Sfântul Apostol Paul afirmă faptul că Dumnezeu a trimis în inimile credincioșilor Duhul Fiului Său, care strigă „Avva, Tată!”. Această formulare susține direct ideea că Duhul Sfânt purcede și din Fiul, ci nu doar din Tatăl, menținând unitatea și comuniunea dintre Persoanele Sfintei Treimi. De asemenea, textul subliniază dimensiunea soteriologică a lucrării Duhului Sfânt, întrucât aduce credincioșilor conștiința relației lor cu Tatăl în cadrul comuniunii veșnice cu Fiul, și are o relevanță pastorală, arătând faptul că Duhul Sfânt este perceput și experimentat în credința comunității. Acest lucru conferă Filioque o importanță directă pentru viața Bisericii.

Romani 8:9 completează acest tablou, afirmând faptul că Duhul Sfânt este atât „Duhul lui Dumnezeu”, cât și „Duhul lui Cristos”. Pentru Martin Luther, acest text dovedește clar legătura dintre Persoanele Sfintei Treimi, evidențiind unitatea ontologică a Duhului Sfânt și relația veșnică a acestuia cu Fiul, ceea ce confirmă doctrina Filioque. În același timp, Sfântul Apostol Paul arată faptul că purcederea veșnică a Duhului Sfânt din Tatăl și din Fiul se reflectă în trimiterea sa, demonstrând coerența între relația eternă a Persoanelor Sfintei Treimi și lucrarea acestora.

Din analiza acestor patru texte ale Sfintei Scripturi, rezultă faptul că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și, în mod real și veșnic, și de la Fiul. Această purcedere nu creează două principii divine ci exprimă comuniunea veșnică a Tatălui și Fiului. Duhul Sfânt este agent al unirii credincioșilor cu Cristos, subliniind soteriologia centrată pe Fiul. Sfânta Scriptură oferă baza normativă pentru această doctrină, pe care Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea o mărturisește într-un limbaj pastoral și catehetic, evitând speculațiile metafizice. Astfel, Filioque pentru Biserica Lutherană nu este o inovație, ci este o expresie teologică biblică și confesională a realității Sfintei Treimi, coerentă atât cu Scriptura, cât și cu mărturia Bisericii.

RELAȚIA CU TEOLOGIA ORTODOXĂ RĂSĂRITEANĂ

Chestiunea Filioque a constituit de-a lungul secolelor un punct sensibil în relația dintre tradiția apuseană și cea răsăriteană, fiind adesea percepută în Ortodoxie ca fiind o încălcare a monarhiei Tatălui și ca o inovație doctrinară care ar pune în pericol credința creștină de la Niceea. În acest context, Biserica Lutherană Confesională se află în poziția de a explica cu claritate faptul că afirmația „și de la Fiul” nu contrazice principiile fundamentale ale tradiției Ortodoxe Răsăritene, ci reprezintă o clarificare soteriologică și biblică a relațiilor din sânul Sfintei Treimi, menită să exprime legătura veșnică și nedespărțită dintre Tatăl și Fiul în comuniunea Duhului Sfânt. 

Luteranii insistă asupra faptului că Tatăl rămâne izvorul veșnic al Dumnezeirii, iar purcederea Duhului prin Fiul nu implică subordonarea ontologică a Duhului Sfânt sau existența a două cauze distincte, ci exprimă comuniunea veșnică și unitatea acțiunii divine. Astfel, Filioque este înțeles ca un mijloc de a proteja unitatea Trinității și de a sublinia că lucrarea Duhului Sfânt în istorie este inseparabil legată de Fiul, fără a diminua autoritatea Tatălui sau a perturba ordinea personală a Persoanelor divine în cadrul Sfintei Treimi.

Această poziție este în continuare nuanțată prin formularea „din Tatăl prin Fiul”, folosită uneori pentru a arăta respectul față de sensibilitatea Ortodoxă Răsăriteană. Această exprimare păstrează monarhia Tatălui ca principiu veșnic, subliniază că Fiul nu constituie un principiu separat, ci participă integral la purcederea Duhului Sfânt și evidențiază unitatea Sfintei Treimi, fără a transforma relația veșnică dintre Persoanele Sfintei Treimi într-o dependență temporală sau cauzală. Prin această formulare, lutheranii arată că intenția lor nu a fost niciodată de a contrazice învățătura răsăriteană, ci de a clarifica modul în care Duhul Sfânt este Duhul Fiului în comuniune veșnică cu Dumnezeu Tatăl, subliniind faptul că toate lucrările Duhului Sfânt sunt inseparabil legate de Cristos și de comuniunea trinitară.

Din perspectiva Bisericii Lutherane, această clarificare are și implicații pastorale și soteriologice importante, deoarece Duhul Sfânt nu acționează niciodată în afara lui Cristos, iar credinciosul este unit cu Fiul doar prin lucrarea Duhului Sfânt, ceea ce reafirmă caracterul mântuitor al relației dintre Persoanele Sfintei Treimi. Biserica Lutherană Confesională subliniază faptul că Biserica nu este creată de Duhul Sfânt separat de Cuvânt, ceea ce exclude orice formă de entuziasm spiritual autonom sau de experiență mistico-spirituală lipsită de Cristos. 

ESTE FILIOQUE ESTE IMPORTANT PENTRU LUTHERANI?

Pentru lutheranismul confesional, Filioque nu este o chestiune marginală sau pur terminologică, ci reprezintă o expresie teologică cu implicații directe pentru întreaga înțelegere a Dumnezeirii, a mântuirii și a vieții Bisericii. Această afirmație reflectă modul în care Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt lucrează împreună în comuniune veșnică și mântuitoare, arătând că lucrarea Duhului Sfânt nu este separată de Cristos, ci mereu legată de Fiul în orice manifestare a vieții divine. În acest sens, Filioque are un rol cristologic central, pentru că Duhul Sfânt nu operează independent de Cristos, ci transmite și actualizează ceea ce aparține Fiului, comunicând credincioșilor harul și prezența sa mântuitoare. Duhul Sfânt nu este un principiu autonom sau un agent care lucrează fără legătura veșnică dintre Tatăl și Fiul, ci este Duhul Fiului, ceea ce reafirmă că orice comuniune spirituală autentică cu Dumnezeu este totdeauna legată de persoana Domnului Isus Cristos și de lucrarea sa mântuitoare.

În plan soteriologic, importanța Filioque devine evidentă în modul în care Duhul Sfânt unește credinciosul cu Cristos. Această legătură nu este doar o comunicare generală a prezenței divine, ci reprezintă o participare activă la mântuirea realizată de către Fiul. Pentru lutherani, dacă Duhul Sfânt ar fi perceput ca independent, ca o entitate care acționează separat de Cristos sau în separare de Cuvânt, întreaga experiență a credinței ar risca să devină un misticism abstract și subiectiv. Prin urmare, Filioque reafirmă că ceea ce este al lui Cristos, și anume lucrarea mântuitoare, este împărtășit credincioșilor prin Duhul Sfânt, menținând unitatea între teologie, Scriptură și experiența pastorală a Bisericii. Aceasta este o dimensiune vitală a soteriologiei lutherane, pentru că mântuirea nu este o experiență individuală separată, ci rezultatul comuniunii omului cu Cristos prin Duhul Sfânt, iar purcederea Duhului Sfânt din Tatăl și Fiul subliniază că întreaga mântuire este o reflecție a comuniunii veșnice dintre Persoanele Sfintei Treimi.

Din punct de vedere eclesiologic, Filioque are implicații deosebite, pentru că Biserica însăși este înțeleasă ca lucrare Cuvântului și a Duhului Sfânt, iar nu ca realizare a Duhului Sfânt separat de Cuvânt. În perspectiva lutherană, Biserica nu este un produs al inspirației spirituale individuale sau al unui Duh independent, ci este formată și menținută de comuniunea Sfintei Treimi, unde Tatăl, Fiul și Duhul lucrează mereu împreună. Prin urmare, afirmarea Filioque nu doar că protejează unitatea Sfintei Treimi, ci și păstrează caracterul comunional și sacramental al Bisericii, evidențiind că harul divin, Sacramentele și învățătura biblică sunt transmis toate în conexiune cu Cristos. Această înțelegere exclude orice formă de entuziasm spiritual care ar separa Duhul Sfânt de Cuvânt și subliniază faptul că viața Bisericii se trăiește și se recunoaște doar în comuniunea cu Fiul și în lucrarea Duhului Sfânt.

Dintr-o perspectivă pastorală, Filioque servește drept criteriu de discernământ, protejând credința de interpretările eronate sau de experiențele spirituale care se pretind autonome. Martin Luther și Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea subliniază faptul că Duhul Sfânt nu este de sine stătător în lucrarea a, ci este mereu Duhul Fiului, iar aceasta asigură faptul că întreaga teologie trinitară rămâne centrată pe Evanghelie și pe Cristos. Accentul nu cade pe metafizică, ci pe modul în care credința este trăită și experimentată în Biserică, iar purcederea Duhului Sfânt „din Tatăl și Fiul” devine astfel un principiu care asigură coerența între doctrina biblică, mărturia confesională și viața spirituală a Bisericii.

În concluzie, Filioque nu este o chestiune abstractă sau pur terminologică pentru lutherani, ci o expresie biblică și confesională a legăturii veșnice dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, care afectează cristologia, soteriologia și eclesiologia în mod unitar. Duhul Sfânt purcede din Tatăl și Fiul nu ca din două principii separate, ci ca expresie a unității veșnice a Dumnezeirii și a comuniunii în Sfânta Treime, iar această purcedere este fundamentul trimiterii Duhului Sfânt în lume și al unirii credincioșilor cu Cristos. 

CONCLUZIE

Privind în ansamblu, poziția Bisericii Lutherane Confesionale față de Filioque se înțelege cel mai bine ca o mărturisire a fidelității față de Crezul Niceo-Constantinopolitan și ca o încercare de a exprima relațiile din sânul Sfintei Treimi într-un mod clar, biblic și pastoral. Lutheranii nu consideră Filioque ca fiind o inovație sau o eroare, ci o văd ca fiind o formulare legitimă a aceleiași credințe trinitare mărturisite de Biserica Apostolică, menită să clarifice faptul că Duhul Sfânt nu acționează niciodată independent de Fiul și că orice lucrare a Duhului Sfânt în istorie reflectă comuniunea veșnică dintre Tatăl și Fiul. Această poziție are la bază atât Sfânta Scriptură cât și Confesiunile Lutherane din Secolul al XVI-lea, care afirmă în mod explicit sau implicit purcederea Duhului din Tatăl și din Fiul, păstrând totodată monarhia Tatălui și unitatea Persoanelor divine în cadrul Sfintei Treimi.

Martin Luther, prin scrierile sale catehetice și exegetice, a subliniat în mod constant că Duhul Sfânt este Duhul Tatălui și al Fiului, că lucrarea sa este inseparabil legată de Cristos și că orice comuniune autentică cu Dumnezeu se realizează doar prin această legătură veșnică. Accentul teologiei lui Martin Luther nu cade pe speculațiile metafizice privind modul purcederii, ci pe implicațiile soteriologice și pastorale, arătând faptul că Duhul Sfânt ne unește cu Cristos, ne comunică ceea ce este al Fiului și face posibilă participarea credinciosului la mântuire. În același timp, Confesiunile Lutherane, prin formulările lor precise și catehetice, transmit această doctrină într-un limbaj care protejează unitatea Sfintei Treimi, reafirmă monarhia Tatălui și evită orice subordonare a Duhului Sfânt, făcând clar faptul că purcederea din Tatăl și Fiul nu implică două principii, ci o comuniune veșnică și nedespărțită a izvorului divin.

Importanța Filioque pentru Biserica Lutherană nu se limitează doar la nivel doctrinar, ci se extinde la întreaga viață a credinței. Cristologic, Duhul Sfânt este inseparabil legat de Cristos și de lucrarea sa mântuitoare. Soteriologic, Duhul Sfânt unește credinciosul cu Fiul, făcând posibilă mântuirea. Ecleziologic, Biserica este formată și păstrată de Cuvânt și Duhul Sfânt, nu de Duhul Sfânt separat de Cristos, ceea ce exclude entuziasmul autonom și subliniază legătura între credință, sacramente și comuniune trinitară. În această lumină, Filioque devine un principiu esențial care protejează unitatea teologică, afirmă comuniunea veșnică dintre Persoane Sfintei Treimi și garantează faptul că doctrina Sfintei Treimi rămâne fidelă atât Sfintelor Scripturi, cât și experienței mântuitoare a Bisericii.

În concluzie, Biserica Lutherană Confesională afirmă cu claritate faptul că Duhul Sfânt purcede din Tatăl și din Fiul, nu ca din două principii distincte, ci dintr-un singur izvor divin, Tatăl, în comuniune veșnică cu Fiul. Această purcedere este simultan veșnică și fundamentul trimiterii Duhului Sfânt în lume. Această înțelegere nu doar că respectă Crezul Niceo-Constantinopolitan și Scriptura, ci oferă și o punte de dialog, arătând că diferențele terminologice nu implică neapărat contradicție doctrinară, ci mai degrabă diversitatea limbajului teologic folosit pentru a exprima același mister al Sfintei Treimi. În acest fel, Filioque este pentru lutherani atât o mărturisire a credinței în comuniunea veșnică a Persoanelor divine, cât și un principiu care asigură coerența cristologică, soteriologică și ecleziologică a Bisericii, rămânând fidel Sfintelor Scripturi, Crezului și tradiției vechi a Bisericii.